Festivalul de film Transilvania. La majorat.

Gala de deschidere TIFF 2018. Foto: Nicu Cherciu

Oana Ivan trece în revistă cele mai frumoase amintiri de la TIFF.

Festivalul de film Transilvania a început în 2002, în Cluj Napoca. Mi-a rămas în minte unul dintre primele clipuri promoționale în care o tânără voioasă îmbrăcată în costum popular, cu o basma înflorată încadrându-i obrajii plesnind de roșeață și sănătate, se plimbă prin locurile emblematice ale Clujului. La sfârșitul plimbării, ardeleanca noastră are bătăi de cap cu o pală năstrușnică de vânt, exact ca Marlyn Monroe, doar că nu i se ridică în cap rochia albă satinată, ci fota de lână țesută la război; și nu e deasupra gurii de metro din New York, ci deasupra malului stâng al Someșului Mic. În rest, e la fel.

În Clujul anilor 2000, plin de bănci și coșuri de gunoi tricolore pentru reafirmarea identității naționale, un oraș cam gri și deprimant, bulversat de efectele închiderii marilor platforme industriale și de începutul migrației masive spre Vest, festivalul de film Transilvania a fost pentru mine o curiozitate și apoi o surpriză plăcută. Despre filme nu-mi aduc aminte foarte multe, dar a rămas amintirea întâlnirilor cu prietenii de a merge să vedem “un film mai altfel” și să vorbim despre el la o terasă, într-un oraș în care adunările populare sub stindardul berilor și-al micilor erau cam singura ofertă de divertisment și socializare pentru tineri.

Anii au trecut, și din câteva sute de oameni împrăștiați prin sălile post-socialiste, în 2018 TIFF-ul a însumat 135 000 de spectatori. Companiile multinaționale s-au instalat în locul fostelor fabrici, coșurile de gunoi tricolore au dispărut, (spre bucuria mea), sociologia și economia orașului s-au schimbat profund în ultimii 18 ani, cafeaua și chiria s-au scumpit cu 300% (spre disperarea mea), dar ultima săptămână a lunii mai e oarecum la fel în fiecare an: Clujul forfotește de oameni, filme, concerte și chefurile TIFF-ului.

Pe o bancă în piața Unirii, la statuia lui Matei Corvin, unde ardeleanca îmbujorată din clipul de promovare se plimba în urmă cu vreo 15 ani, stau sub soarele primăvăratec care abia mai mijește printre ploile ce mi-au mâncat sufletul în ultimele săptămâni și mă întreb cum o să fie anul acesta, pentru că la TIFF, totul este viu, organic și prin urmare, surprinzător. În același ton, deretic puțin prin gânduri, amintiri și sentimente și întocmesc un Top 5 personal al TIFF-ului de anul trecut.

Marta Meszaros la proiecția Aurora Borealis. Foto: Nicu Cherciu

Discuțiile “la o bere” după film

Unele filme nu mi-au plăcut deloc, de la altele am ieșit din sală la jumătate, iar altele mi-au rămas în minte până azi. La fel de vie îmi este și amintirea serilor calde petrecute pe trotuarul neîncăpător din centru, unde discuțiile despre filme la un pahar de vin m-au făcut să pierd noțiunea timpului și următorul film însemnat în program. Socializarea “pe viu” și nu online, a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale TIFF 2018. Și în general.

Dar pentru că totuși e vorba de un festival de film, și e cazul să menționez și ceva din filme, nu doar despre cât de bine vorbim despre ele la sfârșit, iată: cea mai puternică imagine întipărită în bezna sălilor de cinema: în mijlocul vilei somptuoase, bătrânul hoț spânzurat de candelabru își zbate picioarele în ultimele spasme ale vieții, fața îi este buhăită de sânge și de efortul cu care încearcă să reziste. În ultimele momente îl agață fără scăpare pe tânărul hoț cu care se luptase și rămân amândoi suspendați, inerți, înlănțuiți și stupizi. Doar ancestralul și ardelenescul “No, amu-i bine?” îmi vine în minte, ca un oftat filosofic.

“Banii sunt bani” e în principiu un film despre hoți care fură de la hoți, în timp ce hoții se omoară între ei; e despre foamea de bani care îți distruge familia, prietenia și viața. Nimic nou și original. Dar totuși ridicolul morții atârnat de candelabrul de lux pentru o geantă de bani m-a marcat în întunericul sălii de cinema. Și nici nu am avut cu cine să-l împărtășesc, până acum. Că am fost singură la film.

Premiera Free Dacians. Foto: Dan Grigore

Proiecțiile speciale

Pe dealul de lângă Cluj, soarele se lasă ușor pe costișa din depărtare, în timp ce luna aproape plină se profilează pe cerul violet. Stau în iarba proaspăt cosită și pe la nări mă gâdilă mirosul de gulaș ce forfotește mulțumit în ceaunul imens. Orașul agitat și sălile de cinema arhipline și sufocante pare topit într-o amintire îndepărtată în timp ce tihna serii se instalează confortabil în pământ, în tufișuri, în copaci și în tot verdele ce mă înconjoară.

La câțiva metri în spatele meu, găinile și porcul din coteț se pregătesc de somn. Mai grohăie înfundat, mai cotcodăcesc somnoroase. Și apoi începe filmul. Așa e cu proiecțiile speciale la TIFF, nu ști dacă scaunul tău se va nimeri lângă un tufiș, un porc sau o statuie grecească decapitată. Amintirea de la TIFF 2018 când am fost cu porcul la film, de data aceasta chiar la propriu, e greu de egalat.

Foto: Marius Maris

Sala plină ochi

În sala de 600 de locuri, plină ochi de lume, rulează un film din 1923, în care eroul, un tânăr îndrăzneț se urcă pe fațada unui zgârie nori pentru a-și impresiona iubita. Imaginile alb-negru, sacadate sunt acompaniate de un concert live de pian, în timp ce sala se cutremură de râs sau de emoție la fiecare din greșelile previzibile ale eroului. E foarte cald, nu am aer, stau în picioare și totuși nu mă pot desprinde, nu îmi vine să ies din sală și îmi dau seama că în alte condiții n-aș fi urmărit nici 5 minute din acest film, în care știu exact ce se va întâmpla, de a câtă treaptă se va împiedica eroul, ce muncitor neglijent îl va lovi întorcându-se cu o scândură la subraț. Dar totuși, creierul meu antrenat de decenii cu efecte speciale, cu sinapsele supertensionate de toți stimulii tehnici posibili, e captivat, nu mă lasă să plec din sala arhiplină. În acea după-amiază sufocantă de duminică, toate minunile tehnice ale ultimelor decenii sunt reduse la zero de un aparent banal film mut, alb-negru. Digitalul și tehnicul au fost învinse pentru două ore de puterea de a râde viu alături de cineva.

InfiniTIFF – realitate virtuală și noi tehnologii de storytelling

În urmă cu 20 de ani, la ultimul etaj al magazinului “Central” din Cluj, se afla Bazarul, un ținut magic pentru liceeni proaspăt ieșiți din comunism, care mă vrăjea, cu blugi turcești, bascheți albi și casete audio cu Michael Jackson și Roxette. Rafturile burdușite cu marfă de import se aliniau colorat de-a lungul pereților, iar posterele cu reclame ne făceau să visăm la tărâmurile îndepărtate și intangibile din SUA.

La conferința InfiniTIFF unde se prezintă idei inovatoare la intersecția filmului, storytellingului și a tehnologiei, stau pe un scaun timp de câteva ore să aud în diferite variante aceeași idee: producțiile cinematografice trebuie să fie croite după profilul psihologic al consumatorului și să-i “gâdile” toate simțurile, cu tonurile muzicale, nuanțe de culori, totul pe gustul său, pentru ca filmul să fie vandabil. Trebuie să cunoaștem unde, când și de câte ori dă click pe net, la ce produse și apoi să strângem informația și în filme să apară acele produse, acea muzică și acele culori. Conferința se ține la ultimul etaj al magazinului “Central” iar scaunul pe care stau se află chiar în locul în care dughenele Bazarului de acum 20 de ani ne ademeneau cu postere și blugi turcești.

Mă gândesc cât de mult s-a schimbat totul în cele două decenii…sau poate nu chiar? Într-adevăr, bișnițarii tranziției post-comuniste și casetele audio piratate au dispărut, dar mecanismul a rămas. Dorințele și impulsurile de consum nu ne mai sunt stârnite cu postere lucioase lipite pe pereți ci prin ochelarii VR iar profilul de comparator nu ne mai este creat pe baza preferințelor pentru Brandon sau Kelly din serialul“Beverly Hills 90210”, ci pe baza miilor de click-uri pe care le facem zilnic pe internet. “Cutting-edge technology”și numărul de click-uri sunt marile diferențe care au intervenit în ultimii 20 de ani, la ultimul etaj al magazinului “Central”.

Cine-concert Fantoma de la operă. Foto: Vlad Cupșa

Amintirea numărul 5 – scurtă și la obiect, că “trebuie să fii acolo că să înțelegi”

Spectaculoșii zori de zi, revărsându-se portocaliu asupra Clujului ce mi se întinde la picioare, în bubuiturile muzicii, la petrecerea de închidere a festivalului, de pe dealul Feleacului. Cu nostalgia deja instalată și cu nerăbdarea pentru următoarea ediție.

Cam acestea sunt cele mai pregnante amintiri de anul trecut. Între timp, TIFF-ul împlinește 18 ani, a ajuns la majorat. Chiar acum, nu-mi vine ceva foarte deștept în minte în materie de urări. Decât “La mulți ani” dragă TIFF! Să ne trăiești, că ești de-al nostru!

Citește și

Plimbare prin Cluj

Colectare selectivă pentru Cluj

Text: Oana Ivan
Foto: sursele citate

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*