Cartierul provincial

În cartierul comunist, frumusețea e ascunsă în dosul blocurilor gri. Dar există. „Cred că imaginea de mai sus e reprezentativă pentru întregul meu proiect. Ea demonstrează că urâtul nu este absolut, în el se ascunde întotdeauna o pată sublimă de lumină”, spune fotograful Tamás Hajdu.

„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Versurile acestea argheziene descriu și ideea de estetică a urâtului în cartierul românesc de provincie pe care studiul de zece ani al fotografului Tamás Hajdu ni-l relevă în lumina unui farmec nou.

Este genul meu preferat de subiect jurnalistic, aparent banal, trecut cu vederea tocmai pentru că este în văzul tuturor.

În urmă cu zece ani, când i s-a născut fiica, Iza, medicul veterinar Tamás Hajdu a rămas acasă în concediu de creștere a copilului și n-a mai putut umbla după pofta inimii cu aparatul foto. Dar nici nu l-a pus în cui.

„Mai venea soacra în vizită, mai ajungea nevasta mai devreme de la serviciu și, uite așa, furam o oră de colindat în jurul blocului, să îmi satisfac nevoia de fotografie. Și când duceam gunoiul coboram cu aparatul foto la gât”, spune el.

Tomi s-a mulat pe noua sa situație și a început să își pozeze cartierul. În felul acesta, acordându-i atenție, a început să-l vadă cu adevărat. După un deceniu de documentare a unei constelații de aspecte ale nevoii umane de a personaliza, de a domestici, de a colora peisajul gri, trist și auster al unui cartier particular din Baia Mare, povestea lui ajunge să evadeze în universal, devenind reprezentativă pentru orice oraș provincial din Europa de Est.

„Mi-am propus să surprind elementele definitorii ale unei existențe descompuse, cu suișuri și coborâșuri, dezvăluindu-i dubla natură: atitudinea de laissez-faire total, completată de o voință puternică de a-și schimba soarta. M-am ferit să romanțez disconfortul și sărăcia, dorind să reprezint realitatea crudă, însă într-o abordare blândă, cu umor și compasiune”, spune Tamás Hajdu.

Orice model de locuire e o formulă care se distilează în timp. Proporțiile, regulile și bunul-gust specifice arhitecturii, costumului, vieții din satul tradițional (modelul de locuire tipic românesc) au fost decantate în secole. În spațiul nostru, orașul a venit mai degrabă ca un import săsesc îmbrățișat de un număr redus al populației.

Noi n-am avut o tradiție urbană generalizată. Până în vremea lui Ceaușescu, când omul de la țară a fost băgat, peste noapte, în cartierul de blocuri ca într-o cămașă de forță. De când au căzut comunismul și mâna diriguitoare a statului, locatarul de apartament a început să-și adapteze cămașa de forță, să și-o mai lărgească în jurul burții, să o taie pe la coate, să o cârpească în fund și să-i pună moț în frunte. Totul, peste noapte, fără un plan general, cum i-a trăsnit fiecăruia. Rezultatul e curat murdar, coane Fănică!

Un fotograf studiază de zece ani estetica urâtului în orașul românesc de provincie. Citește articolul “La noi în cartier”.

Articol publicat în ediția din iunie 2019 a revistei National Geographic
Text: Cătălin Gruia
Foto: Tamás Hajdu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*