Eterogen 11% – fotografii din comunitățile dobrogene

Foto: Sorin Vidis

Începând cu luna mai a acestui an o echipă formată din fotografi (Ioana Moldovan, Sorin Vidiș) și antropologi (Alexandra Voivozeanu, Alexandru Iorga) au participat în cadrul a patru rezidențe artistice găzduite de comunitatea ucrainenilor din Fântâna Mare, Jud. Tulcea (13-17 mai), comunitatea rușilor lipoveni din Mahmudia (26-30 mai), comunitatea turcilor din Fântâna Mare, Jud. Constanța (10-14 iunie) și comunitatea grecilor din Izvoarele (4-9 iulie). Proiectul se numește Eterogen 11% și a generat mărturii vii despre viața acestor comunități, în articole și imagini.

*******

Cine sunt și de unde vin grecii din Izvoarele?

text de Alexandru Iorga

Satul Izvoarele, județul Tulcea este satul reședință al comunei cu același nume și este locuit de o populație cu origini elene (grecești). De-a lungul timpului, satul a purtat mai multe nume: Alibeichioi, Regele Ferdinand, Filimon Sîrbu, iar recent Izvoarele.

Comunitatea greacă din Izvoarele, județul Tulcea este cea mai mare și compactă comunitate de greci care se află în mediul rural din România. Comunități de greci mai există, însă în mediul urban. Încă din perioada interbelică au fost realizate descrieri ale localității și ale obiceiurilor oamenilor din acest sat. În 1929, Alexandru P. Arbore – istoric, etnograf și un bun cunoscător al Dobrogei, scria despre grecii din Alibeichioi astfel: „grecii nu erau plugari decât într-un singur sat, Alibeichioi, cam 30-40 de familii. Ceilalți erau negustori, cârciumari, cafegii în oraşe și sate”, scria la 1929 Alexandru Arbore în lnformațiuni etnografice și mișcări de populațiune în Basarabia sudică și Dobrogea în veacurile XVIII și XIX, cu specială privire la coloniile bulgăreşti din aceste regiuni. Același autor precizează că locuitorii sunt „greci din satul Acdere, din apropierea Varnei și puțini Bulgari”.

Slujba de duminică la biserica din Izvoarele. Foto: Sorin Vidis

 

Iată descrierea realizată de Nichita Bonjug – învățător titular și diriginte al școlii din sat în perioada interbelică –, și publicată în 1929: „Rostul acesta consta, în toamna anului 1830, din niște bordee părăsite, ocupate în treacăt de 13 familii de Greci originari din Aspru (Acdere) și 7 familii de Bulgari din Curnchioi, districtul Varnei. Pornind dela locurile lor la anul 1829, odată cu înapoerea oștilor rusești din Turcia înfrântă, ei s-au așezat pentru scurtă durată în sudul Basarabiei, la Frecăței, Cişmechioi, Traianu- Vechiu, Pelini și Curciù. Mai apoi, mânați de dorul locurilor nașterii lor, luându-și drumul înapoi, poposiră aci cu întreg chervanul, de oare ce născându-se pe drum gemenii Tudorița și Chiriac ai unui Vașili Lefter, mama trebuia să-şi facă repaosul celor 40 de zile cerute de higienă. Imensele păduri înconjurătoare și lemnăria de construcţie ce le stătea la îndemână, îndemnă pe acești pribegi să facă transporturi fabricilor de caice de la Isaccea și Tulcea, porturi ce se găseau ca la o poștă și jumătate; și le rentă bine. Abundența vânatului în mistreți și căprioare, terenurile fertile cu izvoare numeroase și valea bogată și răcoroasă a Taiței, îi legară de acest ținut și pribegii s-apucară și de puţină plugărie. Câştigurile uşoare îi fixară pe nesimțite locului. Bordeele se refăcură; pe alocuri se ridicară căsuțe modeste, apoi mai solide – și astfel a luat naștere acum 99 ani satul lui Ali-bei, Alibeichioiul de astăzi”. (Bonjug, Note asupra grecilor din satul Regele Ferdinand I)

Bonjug continuă descrierea punând accentul pe faptul că grecii sunt evitați de locuitorii satelor din apropiere și că „fac căsătoriile vreme îndelungată numai între dânșii și cu bulgarcele din sat; Bulgarii aduc fete și din alte sate, dar numai foarte rar, fetele refuzând să se ducă la „Greci”. Astăzi chiar, după o existenţă de 99 de ani în centrul județului, locuitorii acestui sat grecizat în întregime, – Bulgarii dându-se drept Greci și căutând voluntar să se grecizeze pentru a scăpa de ponosul că sunt Bulgari, fac încă greu căsătoriile cu fete din alte sate și numai cu partide fără trecere. Acestor fapte se datorează conservarea caracterului etnic al Grecilor, grecizarea bulgarilor și excesiva solidaritate a locuitorilor, ei constituind de fapt o unică mare familie, ai cărei componenți sunt toți rude apropiate între ele. O altă trăsătură pe care Bonjug o descrie este legată de faptul că „prin a aptitudinile lor caracteristice, locuitorii acestui sat se deosebesc mult de locuitorii satelor din Dobrogea. Sunt foarte avizi de pământ. Ori ce pământ de cultură este la vânzare, ei îl cumpără imediat, oferind prețuri duble și triple ca-n alte sate. Au ajuns din această cauză să-și însușiască întreg pământul de cultură al Turcilor şi, în parte, al Românilor din (Accadâna) Alba; o bună parte din pământurile Românilor din (Ortachioi) Regina Maria și Trestenic. Nu s-au oprit de a cumpăra pământuri chiar din sate mai îndepărtate, ca Balabancea, Cerna, sau Frecăței. Au pământuri cumpărate chiar și la Tulcea. Ei zic că pământul este cea mai sigură avere, pe care focul n-o arde și războiul n-o distruge”, mai scrie Bonjug.. (Bonjug 1929: 278)

Bonjog precizează că în vocabularul „limbii vorbite zilnic de locuitorii acestui sat se-ntâlnesc cuvinte grecești, turcești, bulgărești și românetii, după influențele suprapuse în cursul timpului (Bonjug 1929: 279) și că obiceiurile „înmulţite foarte mult prin conlocuirea iniţială greco-bulgară și acuma în urmă și prin venirea Bulgarilor și Românilor de prin satele învecinate, sunt extrem de interesante” (Bonjug 1929: 280). În continuarea articolului său, Bonjug descrie detaliat în ce constau obiceiurile și modurile lor de desfășurare, discutând și influențele preluate de la alte etnii, pe care acesta le identifică.

Același Bonjog revine cu un articol în 1934, tot în Analele Dobrogei (Dela „Grecii” din satul Regele Ferdinand, Tulcea) în care continuă prezentarea diferitelor obiceiuri și cântece și în care apare următorul dialog:

„Dacă întrebi pe un bătrân localnic: Ti iși și? = Ce ești d-ta? îți răspunde: Rumniòs.
Iar dacă-l întrebi: Pós huratévs? = Cum vorbești? îți răspunde: Rumeica hurateu.
Dacă întrebi pe mai mulți: Ti ghlosa huratevti? = Ce limbă vorbiți? răspund: Rumeica huratévumi!
Localnicii tineri, la intrebările: Ti iși și? răspund: grecòs sau elinicòs.
Pos milás = cum vorbiți ? răspund: grechicà. Ei adaogă însă, că aceste răspunsuri le-au învățat dela Grecii din orașul Tulcea” (Bonjog 1934: 85).

Vedere de la marginea comunei Izvoarele. Foto: Sorin Vidis

*******

Lipovenii din Mahmudia

text de Alexandra Voivozeanu

“Ca peste tot, de la religie au fugit”, își începe Uliana, o femeie de 60 de ani din Mahmudia,  istoria despre drumul străbunicilor ei către Dobrogea. Vorbește calm și râde blajin și des. Cu fiecare fotografie alb-negru pe care o scoate din teancul de pe masă, Uliana adaugă un alt detaliu la poveste.

Bunicul din partea mamei, spune ea, a trecut granița împreună cu cei doi frați ai lui, “parcă au pus lucrurile în barcă, singuri înot erau. Și împingeau așa, înotau, cu o mână se țineau de barcă și cu una înotau și au trecut granița, Dunărea”.

Ca mulți alții, bunicul ei a părăsit Rusia după ce, în urma reformei nikoniene din interiorul bisericii, au urmat persecuții pentru cei care au ales să păstreze tradiția religioasă. Au plecat spre Vest – Polonia și Moldova -, spre est – Siberia, Alaska – sau peste Dunăre, la fel ca bunicul Ulianei.

Odată ajunși de cealaltă parte a Dunării, pe teritoriul românesc, bunicul și unul dintre frați au rămas în Periprava, în timp ce al doilea și-a continuat călătoria. În Periprava, cei doi se întrețineau fie lucrând cu ziua prin sat, fie făcând comerț, “pe furiș”, la granița rusă. Ca să decidă cine o să își ridice primul casă, bunicul Ulianei și fratele lui “s-au măsurat așa pe stufuleț, cu un bețișor așa, știi: mâna mea, mâna ta, mâna mea […] [la cine se termină] stuful, la ăla casa rămâne și se însoară. Și bunicul a rămas”, spune Uliana.

Despre străbunicul din partea mamei, Uliana povestește că a fugit, probabil în timpul Revoluției Ruse din 1917, pentru că ”avea averi, avea fabrică de afumătoare și avea năvoade. Străbunicul a pus pe bărci ce putea să pună într-o barcă și copiii în altă barcă.”. Ca să nu fie văzuți de grăniceri, “s-au culcat în bărci, parcă bărcile singure pluteau” și, după câteva zile de plutit pe Dunăre, au ajuns la Sfiștofca.

Uliana s-a născut la Periprava, satul în care s-a stabilit bunicul din partea mamei. Acolo a locuit până s-a căsătorit cu Ion (sau Vanea, cum i se spune printre lipoveni). S-au mutat, apoi, la Mila 23, locului lui de origine. Satul se inunda des: “n-am văzut așa apă, din ușă să ieși direct în barcă să urci”, își amintește Uliana, așa că, atunci când a rămas însărcintă, au decis să plece la Periprava. Treizeci de ani mai târziu, după o perioadă în Cipru, au ajuns la Mahmudia, unde locuiește și fiica lor. Aici, Uliana și Vanea sunt activi în comunitatea de lipoveni. Merg la întâlniri și găzduiesc lipoveni din alte localități. Acum, slujba de la pensiune nu-i mai permite să plece în deplasările de la sfârșit de săptămână, dar înainte Uliana cânta în ansamblul Katiușa, corul lipovencelor din sat.

*

Portretul unui rus lipovean din Mahmudia. Foto: Sorin Vidis

 

Și Daria, care e cu 30 de ani mai tânără decât Uliana, îmbracă în unele zile rochia lungă, albastră cu alb, culorile apei și ale cerului, și cântă împreună cu celelalte femei din cor. Are păr lung și blond și ochii albaștri, vorbește repede și hotărât. A crescut în Sarichioi, un sat cu populație majoritar lipoveană, și s-a mutat în Mahmudia, după clasa a zecea, când s-a căsătorit cu un “român”.

S-a atașat din copilărie de cântecele lipovenești. Își amintește de un drum pe care l-a făcut la Tulcea, împreună cu mama ei, când au pierdut microbuzul de întoarcere: “Hai de la Tulcea pe jos, până în Sarichioi am mers. Ce să facem? Dă-i și cântă, și cântă. Așa de tare mi-a plăcut, deci când cântam, zici că eu mă vedeam în povestea aia”.

Când o întreb ce înseamnă pentru ea să fie lipoveancă, Daria îmi răspunde: “E acel ceva, o ai în sânge […] “pot să mă mut și în America, tot lejancă îmi fac, că asta îmi place, asta mă reprezintă. Mâncărurile, la fel, îți aduci aminte de copilărie, îți aduci aminte de părinți”.

Copilăria ei n-a fost cea mai ușoară, spunea Daria, care pescuia și recolta stuf cot la cot cu tatăl ei: “Când ne-a prins o zăpadă, mă rugam la Dumnezeu să ajung, deci mergeam zi și noapte și nu mai vedeam nimic, deci numai zăpadă, pur și simplu numai zăpadă. Și bătea un vânt de ți se uscau și buzele și, nu știu, mi s-a părut infernal. Deci, nu mai puteam cât trăgeam la sania aia plină și cu stuf, și cu pește, și cu scule.”

În Mahmudia, împreună cu soțul ei, a ridicat din nimic o casă, în care locuiesc împreună cu fiul lor de 10 ani. Casa împrumută, așa cum și-a dorit Daria, multe dintre elementele caselor tradiționale. Una dintre încăperi este o baie lipovenească. Din exterior, camera se încălzește cu lemne. Are o bancă, tot din lemn, și mai multe pietre pe care se aruncă apă rece, ca să se ridice aburul: “Dacă vreau mai fierbinte, dau apă mai multă, vreau și mai fierbinte, dau și mai multă”, spune ea.

“Când ieșim de la baie, noi ne batem pe lejancă – o sobă tradițională cu un spațiul orizontal pe care te poți întinde -, povestește Daria, despre ea și despre fiul ei. “El se pune într-un colț, eu mă pun aici. Aruncăm plapuma peste noi, un ceai fierbinte… dormi zici că ți s-a luat de inimă”.

Stă pe gânduri când o întrebi dacă fiul ei va păstra tradiția lipovenească. “De exemplu, înțelege [limba], dar nu vorbește […] Adică, cred că o să păstreze, dar mai târziu, acum nu-și dă seama, acum i se pare o joacă. De exemplu, baia îi place din start, pe lejancă ne batem, peștele, la fel, îi place, muzica o ascultă și el, că și el a fost în corul comunității, a cântat o perioadă”.

*

Cine și cum va păstra cultura lipoveanscă în Mahmudia e o întrebare și pentru alții din comunitate.“La ultimul recensământ era 357 [de lipoveni în sat], înainte erau 700 și ceva și au ajuns la jumătate”, explică Călin Ivanov, președintele comunității.

“Practic, noi ca lipoveni, ce ne-a ținut pe noi, [este] credința. N-am vrut să schimbăm credința, cultura noastră și limba”, continuă el. Ivanov spune că lipovenii au reușit să își păstreze tradiția religioasă și cultura, dar că o parte dintre copii și tineri nu mai vorbesc astăzi limba rusă. Căsătoriile mixte sunt din ce în ce mai dese, așa că nu o mai învață din familie. În plus, „de când am intrat în Europa, vor să fie europeni. Vor engleză mai mult”, explică el.

În prezent, lipovenii sunt cei mai numeroși dintre minoritățile etnice din Mahmudia. Înainte, satul era împărțit în mahalale în care trăiau și greci, ucrainieni, romi, tătari, turci. Grupuri din ce în ce mai mici, sau deja dispărute, aveau fiecare propria amprentă indentitară, dar au știut întodeauna să trăiască împreună, povestește Ivanov: “Dobrogea e cea mai amestecată cu etnii și ne-am împăcat atât de bine toți”.

Port popular din zona Mahmudiei. Foto: Sorin Vidis

*******

Turcii din Fântana Mare constănțeană: ocupații ale celor care locuiesc în sat

text de Alexandra Voivozeanu

Atunci, “chiar dacă avea o clasă mai puțin, avea toată lumea de muncă și avea un ban în buzunar”, spune Aișe, o femeie de 51 de ani care a lucrat la CAP, din ’84, când a terminat clasa a zecea, până în’87, când s-a căsătorit. Mergea “mai mult la sapă, [unde] se ducea toată lumea, mai ales femeile”. Bărbații, continuă ea, erau majoritatea „angajați, mecanizatori, [lucrau] pe la sistemul ăsta de irigații”.
La CAP a lucrat și Nazile: “prin martie noi ieșeam și adunam pietrele de câmp […] pe urmă, dacă a semănat ciucălăii aia, îi adunam, iar, cu căruțele la margine. Arau, discuiau, semnănau și, pe urmă, începeam săpatul la porumb”, își amintește ea. Ca ziler, primea cam 350-400 de lei sau 500 de lei pentru o lună completă de lucru, mult mai puțin față de media de 1700 cât câștiga angajatul unei societăți agricole. Pentru ea era, oricum, singura opțiune în zonă: “La oraș era de muncă, te primea peste tot, dar noi dacă n-aveam..”
După 1989, când întreprinderile de stat și cooperativele unde lucrau cei mai mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în Fântâna Mare s-au dizolvat, în zonă “lumea a rămas fără serviciu și fără nici un ajutor”, povestește un bărbat de 60 de ani.
Nici în prezent, circumstanțele nu s-au schimbat semnificativ pentru satul aflat la 60 de kilometri de Constanța. Majoritatea celor care îl locuiesc sunt pensionari. Câțiva fac naveta zilnic către oraș, unde lucrează la firme de construcții deținute de turci. Alții cresc animale. Din ce în ce mai mulți pleacă în străinătate, mai ales în Germania. O parte își suplimentează veniturile din arenda pentru suprafețele [mici] de teren pe care le au.

Proprietari de animale

Unul dintre cei care au animale este Hilaver, 44 de ani, cu care stau de vorbă la fântână, unde vine după ora prânzului să adape cele 25 de vaci cu care a fost la păscut. Patru sunt ale lui, 21 ale altui sătean. Cei doi le scot pe deal alternativ, în funcție de numărul deținut: “Așa ne-am organizat noi între noi, că dacă n-ai văcar”, spune Hilaver. Se merge o zi “pe cap de vacă. Patru zile merg, 21 am liber, explică el. Și alții din sat împrumută același model de organizare.
Într-o zi obișnuită, Hilaver, care noaptea lucrează ca paznic, iese cu vacile “la șapte, șapte jumate, maxim opt”. La prânz le aduce la fântâna din centrul satului. Apoi, le duce în alt loc, în vale, unde “sunt mai mulți, mai stai la taclale, trece timpul mai altfel”. La ora cinci, la muls. Apoi, soția stă cu ele, până pe la 9 jumate, pentru că el trebuie să plece la lucru.
În sat, mai sunt “capre, vaci și câteva oi” spune el. Oamenii au renunțat să crească animale din cauza prețului scăzut la lapte: “70 de bani un kil de lapte. Dai un kil de lapte, o țigară nu poți să îți iei”. El preferă să facă brânză, “pe comandă”. Face un kilogram de brânză din patru litri de lapte și o vinde cu 10 lei kilogram: „2 lei 80 față de 10 lei e diferență mare”.

 

Văcar în miezul zilei în preajma fântânii care alimentează localitatea Fântâna Mare, din județul Constanța. Foto: Ioana Moldovan

La lucru în străinătate

Într-una dintre după-amiezele la Fântana Mare, un bărbat care a preferat să rămână anonim, îmi povestește la o cană de ceai negru, experiența de lucru în Turcia, destinația predilectă a românilor în perioada de imediat de după 1990.
A ales să lucreze temporar în străinătate, pentru că, odată cu privatizarea societăților de stat din zonă, nu reușea să își mai găsească de lucru. În perioda respectivă, câștigurile erau mult mai mari în Turcia: “După Revoluție 100 de dolari pentru ei nu era nimic, dar aici, în România, după Revoluție 100 de dolari era ceva […] banii ăia nu puteai să îi câștigici aici”, explică el.
Își umplea o geantă cu câteva haine și mâncare, cât să îi fie de ajuns până găsește de lucru și pleca, cu viză pe câteva luni. De dormit, dormea sub cerul liber. Nu avea vreun contract, ci își căuta de lucru la fața locului, în ceainării și cafenele, care serveau drept locuri de întâlnire ale potențialilor angajatori cu migranții.
Din cafenele, „nu erai sigur nici cine venea să te ia. […] nu erai singur la ce muncă te punea, te lua, te urca în dubă, te ducea. Și îți dădea de muncă, îți arăta la fața locului”. Într-un asemenea context, nu a simțit că etnia turcă îi aduce vreun avantaj: “Nimeni nici doi bani nu dădea pe tine, că ești de aici, din România. Că ești turc, că ești român, ești străin acolo la ei, te folosea ca un sclav.”
Angajatorii profitau de faptul că ei se aflau acolo doar temporar, uneori le rețineau pașapoartele ca să nu poată pleca sau nu-i plăteau după săptămâni întregi de muncă. În fața acestor practici, muncitorilor nu le rămâneau multe de făcut, trebuia oricum să se întoarcă în țara de origine la termenul stabilit: Dacă săreai viza [..] 5 ani de zile nu aveai voie să treci dincolo”.
Cu toate obstacolele, încetul cu încetul, a căpat experiență, a înțeles cum merg lucrurile și a început să ceară bani mai mulți sau să caute slujbe care ar fi fost mai bine plătite, în brutării sau fabrici.
Din 1990 până în 2019, pentru locuitorii din Fântâna Mare care pleacă din țară în număr din ce în ce mai mare, s-au schimbat țările de destinație, dar, probabil, pentru mulți, cel puțin la început, experiențele de lucru sunt similare, așa cum spune și interelocutorul meu:
„Și acum nu tot așa? În Germania, în Italia, în Spania.”

Geamia din Fântâna Mare, Constanța, la amurg. Foto: Ioana Moldovan

*******

Lungul drum de la Bașpunar la ucrainienii din Fântâna Mare tulceană

text de Alexandru Iorga

Pornind cu intenția de a documenta viața cotidiană din Fântâna Mare, Tulcea, am ajuns în sat la câteva zile după ce sărbătoarea prilejuită de Festivalul Bujorului1 se încheiase, iar satul se liniștise. Am petrecut rezidența din Fântâna Mare alături de o familie de ucraineni, fiind găzduiți cu generozitate în casa acestora. Experiența de rezidență în contextul co-locuirii a fost prolifică nu doar în ceea ce privește cercetarea și documentarea vieții cotidiene a familiei, ci și în ceea ce privește observarea relațiilor de vecinătate și de într-ajutorare care au loc zi de zi. Mai mult, una dintre gazdele noastre a fost atât interlocutorul zilnic, cât și ghidul nostru în multe dintre întâlnire pe care le-am avut.

Pe lângă observațiile zilnice, am căutat povești despre întemeierea satului și alte elemente de istorie locală, legende locale, rețete, cântece2 și am documentat muncile zilnice (pe cele casnice, legate de creșterea animalelor etc.) și pe cele sezoniere (agricole, pastorale etc.). Am încercat să obținem un tablou cât mai detaliat al comunității, iar pentru acest lucru am căutat să cunoaștem cât mai multe perspective, atât din partea bătrânilor, cât și din partea tinerilor și chiar a copiilor. În ciuda faptului că satul este îmbătrânit și afectat de migrația tinerilor (în special a bărbaților), deopotrivă în țară și în străinătate, am întâlnit copii care făceau naveta la școala din Ciucurova, iar în sat există grădiniță.

Legenda locală de întemeiere (sau ceea ce s-a mai păstrat din aceasta) menționează că înainte vreme satul a fost turcesc, că s-a numit Bașpunar și că vatra satului turcesc se afla la marginea satului actual. Dat fiind că în căldarea văii lângă care era așezat satul exista un izvor de apă atât de puternic încât inunda întreaga vale, turcii au adunat lână și au reușit să blocheze izvorul, securizând astfel zona văii. După plecarea turcilor au ajuns ucrainenii și au îngrijit în continuare izvorul, astfel încât să nu inunde valea din nou: „Baș Punar, și Fântâna mare, cum a fost turcii, cum era izvorul acela, era mare, și acum bolbăne de acolo. Au închis acum, de câțiva ani încoace, dar așa sărea apa din trei izvoare mari, mari. Atunci, toată lumea care avea oi și saci cu lână, care au astupat, de au bătut, au astupat că era apă mare, curgea apă mare. Da, uite și acum se alimentează tot satul de acolo, și apă bună, face analize, apa foarte bună. […] Și asta a fost, au fost câteva familii3 , după aceea s-au înmulțit, au mai venit, ba din altă parte, ba … nu prea mai țin, eu mai țineam minte, așa, îmi spuneau bunicii, uite așa, ăștia au fost unchii, acela a fost mătușă-mea, și uite așa s-au înmulțit, de la unul la altul, s-au înmulțit”. Momentul primei sosiri a ucrainenilor este neclar, însă sunt amintite mai multe valuri în care familii [de ucraineni și români] au venit din Basarabia, din zona Buzăului și din zona Ardealului.

…însă asta vă spun, nu a fost diferență deloc…

 

O ucraineancă din Fântâna Mare, județul Tulcea, într-un moment de răgaz. Foto: Ioana Moldovan

 

 

Discursul general întâlnit a fost acela că între ucraineni și români nu au existat diferențe, exceptând limba și faptul că ucrainenii țineau sărbătorile pe stil vechi (calendar Iulian), cu 13 zile mai târziu: „acesta a fost obiceiul care s-a deosebit de români. Ei ținea pe stil vechi, noi pe nou. Dar când au început să plece copiii la școli, la școli au trecut pe nou. […] Și vorbirea asta a lor era. … însă asta vă spun, nu a fost diferență deloc. Noi țineam după calendar, iar Paștele făceam odată. Da, Paștele odată îl făceam”. Un alt element diferențiator important pare să fi fost Vecera – un obicei care era legat de sărbătorile de iarnă și care, mai demult, reactualiza relațiile dintre nași și fini: „singurul lucru la noi, ei făceau vecera de Crăciun. […] Făceau un colac așa împletit, îl puneau într-un prosop și veneau: la dumneavoastră m-a trimis tata și mama, de-acolo veneau la … m-a trimis mama și tata, dar numai la rude. Nu aveai voie… Acu, încoace s-a stricat. Acum vine tot satul la unu, hai, mă! că acela are bani. Noi eram cu stupii. Și ce-a zis, acesta are bani. Și trebuia să le pui la toți o batistă pe piept, acesta era obiceiul”. Ucrainenii au renunțat la a mai ține pe stil vechi în momentul în care, odată cu procesul de industrializare din perioada comunistă, a existat o cerere foarte mare de forță de muncă și o bună parte din tineri au fost trimiși la școli, iar mai apoi încadrați în muncă: „păi să fie cam prin `60. S-a trecut așa, cu toții. Că au plecat copiii la școală și noi, românii, tăiam porcul pe nou, după calendar. Iar ăștilanți îl tăia la două săptămâni. Pe vechi. Și copiii mergeau la …, și atunci s-au dat pe nou”.

…Și-am rămas săraci… Perioada anilor 1950-1960 pare să fi fost una care a adus schimbări majore în comunitatea ucrainenilor din Fântâna Mare: copiii au fost trimiși la școli, apoi la muncă în diferite locuri din județ sau din țară; adoptarea noului calendar; predarea în limba ucraineană începea să devină problematică, urmând să fie abandonată; vechile ocupații – creșterea animalelor, viticultura și grădinăritul s-au transformat – colectivizarea era deja în sat:

”[…] și pe urmă a început. Unii vroia, unii nu vroia, și până la urmă toți a intrat. Vroiai, nu vroiai. Eu știu, tata cu mama și pe mine m-a luat… eu aduceam aminte de bunicul, cum zicea: Copii, eu cât de mică, dar am băgat… copii, cum se întoarce țarul, trebuie să te întorci și tu după el. și eu zic, care vine, bun, rău, trebuie să te duci după el. nu? Nu-i așa? Vrei, nu vrei, că e țara ta. Și venea cu zorul, lumea fugea până în pădure, dar unde să fugi? Unde să fugi?”

„[…] când era cu colectivizarea fugeam ca să nu…, tata și cu mama, eram copii,după tata și după mama, că ce era să facem, unde ne duceam? Și aveam ieșire că noi stăteam dincolo, către pădure. Noi fugeam în pădure. Pe tata l-a prins undeva prin sat și tata a semnat că așa era, ce să mai spui că dacă …, așa, vine tata, noi stăm în șir cu paie, era 11-12 noaptea, stăm la pădure, pădurea era în spatele grădinii noastre, dar noi stăteam la șira noastră, în grădină. Vine tata și zice Hai, veniți, hai, nu vă mai ascundeți, gata, că zice, dacă eu am semnat aia, aoleo, mama nu mai putea, de ce și cum și ce fel? A doua zi a venit că am ascuns căruța în bălărău, unde era în grădină, caii îi ducea la pădure, până la urmă ni i-a luat. Și caii și căruța și toate. Și-am rămas săraci”.

Reconfigurări și noi perspective Astfel de istorisiri (printre care unele cu final tragic), alături de cele care s-au construit în jurul plecărilor din sat cu diferite ocazii, sunt numeroase în amintirile bătrânilor locuitori. În perioada comunistă diferențele bazate pe criterii etnice s-au estompat într-atât de mult încât „înainte de `89 nici nu îndrăzneai să spui că ești ucrainean”, însă mulți localnici au continuat să vorbească limba și să o transmită mai departe, copiilor și nepoților lor:

„[…] te lua că ești cu rușii, ești cu nu știu ce, eh… nu spuneau, toată lumea român. Acu, de prin 95, 96 a început să se vorbească ucraineană mai mult, bine că sunt și care vorbesc și așa… spre exemplu, eu … părinții mei au vorbit numai ucraineană. Cu băiatul meu, mama mea și eu, vorbeam numai ucraineană. Și băiatul meu știe și ucraineană cu toate că soțule meu se trage din olteni. […]Pentru că atunci nu prea îți dădea… bine că înainte femeile cântau, când erau CAP-urile, mergeau la sapă, se cânta numai în ucraineană se cânta pe câmp. Și eu eram deja la liceu și trebuia să ne facem zile de practică, dar practică direct la muncă, nu așa… și am prins, am prins, cum cântau, mama mea cânta foarte mult, dar foarte puține cântece mai îmi aduc aminte”.

Înființarea Uniunii Ucrainenilor din România (UUR) și, ulterior, a filialei UUR Tulcea a contribuit masiv la recuperarea unor elemente legate de limbă și cultură și la o redescoperire a ceea ce înseamnă limbă și cultură ucraineană [atât din România, cât și din Ucraina]. „Noroc cu Uniunea Ucrainenilor din Tulcea, filiala din Tulcea care ne-a mai resuscitat un pic, să ne aducem aminte de noi, și de acolo a pornit” ne-a relatat doamna Ștefana Gheorghe – cea care se ocupă de comunitatea ucrainenilor la nivel local, inițiatoarea corului de femei și inițiatoarea și organizatoarea Festivalului Bujorului.

 

Activități cotidiene în gospodăriile localnicilor din Fântâna Mare, Tulcea. Foto: Ioana Moldovan

 

*******

11% Eterogen – cercetare în patru comunități minoritare din România

Comunitățile minoritare din România ascund povești captivante, legende misterioase și tradiții necunoscute publicului larg. Cu fiecare an istoria acestor etnii se pierde în uitare căci contemporaneitatea își spune cuvântul, furând din farmecul unor identități minoritare înrădăcinate pe teritoriul românesc de secole.  Din dorința de a face cunoscute aceste comunități s-a născut proiectul 11% Eterogen. Titlul reprezintă procentul minorităților din totalul populației României înregistrat la ultimul recensământ. Motivați de cifre, sondaje și statistici am pornit spre Dobrogea.

Un proiect realizat de Elite Art Club UNESCO și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

 

Citește mai mult despre proiectul Eterogen11%

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*