De vorbă cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo – partea 1

Din concertele edițiilor anterioare. Foto: SoNoRo/Șerban Mestecăneanu

Într-o dimineață de vară indiană în plin octombrie, în apropierea nostalgicului, frumosului și efervescentului cartier Armenesc, cu puțin înainte de debutul celei de-a XIV-a ediții a Festivalului SoNoRo, care se va desfășura între 1 și 17 noiembrie în București, Sibiu și Cluj, am stat de vorbă cu Răzvan Popovici, directorul festivalului.

 

„SoNoRo întotdeauna a fost conceput ca un puzzle – cu cât asculți mai multe concerte, cu atât înțelegi de ce se cheamă în cazul acesta DaDa sau Side effects anul trecul sau The Dreamers la ediția a X-a. Fără 14 ani de creștere, dezvoltare, muncă, perseverență, încredere, inconștiență, nu ar fi ajuns aici.”

A.M.M.: Mai este puțin până la începerea Festivalului SoNoRo – ediția a XIV-a. Cum vezi festivalul acum, față de debutul său, acum 14 ani?

R.P.: Între timp a crescut s-a maturizat, s-a dezvoltat, a câștigat un public foarte mare, a convins foarte multă lume. Cred că anul viitor o să putem avea un motiv de sărbătoare foarte pertinent. A fost un parcurs natural, care a ajutat ca de la începutul festivalului și până acum SoNoRo să se transforme într-o platformă culturală. Evident, festivalul este partea principală, în sensul că e partea emblematică și cea care a dat întotdeauna tonul., dar platforma culturală care s-a dezvoltat din Festivalul SoNoRo este o mare realizare. Fără 14 ani de creștere, dezvoltare, muncă, perseverență, încredere, inconștiență, nu ar fi ajuns aici.

A.M.M.: Ce s-a păstrat din proiectul inițial?

R.P.: Valabilă a rămas – și asta o repet mereu – dorința de a organiza concerte de foarte înaltă calitate, foarte bune și cred că asta a fost un obiectiv care ne-a ajutat foarte mult să ajungem aici. De obicei este ușor dacă ai bani mulți să inviți artiști faimoși – oamenii vin să îi asculte pe superstaruri. Noi însă ce am făcut – neavând de la început prea mulți bani, – ne-am propus să mizăm pe artiști tineri foarte, foarte buni, care să construiască o reputație a festivalului, și asta am reușit. Rezultatul final este că nu contează ce piese punem în program sau cine cântă – sălile se umplu de un public foarte valoros – foarte avid de nou. Valoarea acestei mișcări este că e un public câștigat pe termen lung. Nu este un public care vine și pleacă. În lume au fost nenumărate festivaluri care au avut resurse financiare nelimitate, dar când a venit criza s-a terminat cu ele – și vorbim de festivaluri private, foarte importante. Noi am reușit să supraviețuim și crizei și acum ne îndreptăm mai departe spre a XV-a și după aceea, sper, spre a XX-a, a XXV-a ediție a festivalului.

„Atunci se deschide mintea mai întâi și după aceea, prin minte, și inima – e de sperat.”

A.M.M.: Festivalurile sunt pentru public, în fond, iar asta impune ca organizatorii să se priceapă să capteze răspunsul publicului. Nu toți reușesc. În cazul vostru a fost un succes – cum anume ați ajuns la acest grad de fidelizare a publicului?

R.P.: Atunci când concertele sunt bune și publicul e fidel. Oricine vrea să asculte un concert bun: te duci undeva, asculți muzică și dacă iei cu tine ceva din concertul acela, acesta e cel mai mare câștig. Evident și muzicienii sunt încântați pentru că energia asta, a oamenilor care simt, se lasă mișcați, sunt bucuroși și recunoscători, vine înapoi, spre noi, spre scenă. Și e un cerc – un schimb constant de energie între public și scenă. În festival, nu au fost mereu programe foarte ușoare pentru că, evident, muzica este vastă și poți planifica o mulțime de piese necunoscute, poate la prima audiție, de neînțeles, dar noi am explicat întotdeauna piesele. Publicul este mereu în dialog cu noi – eu moderez în mod primordial, dar sunt și alții care vorbesc foarte captivant despre muzică, despre repertoriu și am observat că acesta e un mod de a apropia publicul în câteva fraze de muzică. Atunci se deschide mintea mai întâi și după aceea, prin minte, și inima – e de sperat. Ascultă complet diferit. Asta înseamnă că și atunci când ai curajul să planifici piese necunoscute sau neobișnuite publicul este deschis. Și oricum, publicul acesta valoros de care vorbeam e valoros pentru că este și curios. Se uită în program, vede ce va asculta, o bună parte dintre piese nu le știe pentru că sute de piese pe care le-am interpretat se auzeau în primă audiție în România – nici măcar nu mai scriem asta în program, căci se știe deja; și să vezi publicul după aceea cum este încântat să descopere acest puzzle. SoNoRo întotdeauna a fost conceput ca un puzzle – cu cât asculți mai multe concerte, cu atât înțelegi de ce se cheamă în cazul acesta DaDa sau Side effects anul trecul sau The Dreamers la ediția a X-a – au fost multe titluri care au incitat publicul și mă gândesc că și componenta asta a contribuit mult la faptul că am ajuns acum la ediția a XIV-a.

Identitatea grafică a festivalului SoNoRo de-a lungul anilor

A.M.M.: Publicul devine parte activă din propunerea voastră – nu simte că muzica e inaccesibilă, distanța dintre scenă și public dispare de cele mai multe ori.

R.P.: Atitudinea este de frac, dar festivalul are o tentă personală foarte puternică și publicul simte asta și se simte bine. Dacă te gândești, e ca și când ai o cafenea. Proprietarul e acolo și se ocupă și dacă se ocupă bine, te întorci cu mare plăcere în cafeneaua aia. Vezi oameni care după ce au descoperit SoNoRo revin an după an.

„O echipă funcționează foarte bine când știe ce are de făcut. Nu ai nevoie de o agenție superputernică pentru a face un lucru bun, trebuie să fii tu creativ și după aceea, evident, să găsești oamenii care să realizeze. ”

A.M.M.: Cum arată echipa SoNoRo? Ce presupune munca din spatele festivalului?

R.P.: Munca este non-stop. O echipă funcționează foarte bine când știe ce are de făcut. În primii ani nu știam să deleg, nu puteam să deleg – făceam multe lucruri pe care nu trebuia să le fac. Cu timpul, înveți să delegi. Aceasta este marea artă a managementului. Pentru mine, ca muzician, a fost learning by doing. Pe de altă parte, când sunt puțini, echipa mică, delegatul lucrurilor este dificil de făcut, pentru că fiecare trebuie să facă foarte multe lucruri. Avantajul este că dacă echipa e mică, este rapidă și eficientă. La 15 ani, Festivalul pășește în altă etapă și atunci probabil că va trebui să lărgim puțin echipa ca să creăm premisele pentru o dezvoltare adecvată a festivalului. În ceea ce mă privește, implicarea este non-stop, chiar când nu e festival, tot e festival, căci sunt lucruri ongoing: trebuie să te întâlnești cu sponsori, să convingi lume, apoi cu Diana Ketler, directorul artistic al festivalului, vorbesc foarte des despre programe, planificăm, găsim teme pentru anii viitori – între noi asta funcționează foarte bine, pentru că fiecare are reperele lui culturale și astfel ies temele acestea și programele consecvente ale festivalului. Vorbeam ieri cu un nou sponsor căriua i-am prezentat tot ce am făcut, identitatea de anul acesta, și m-a întrebat: „Dar voi cu care agenție lucrați?” A fost un compliment. I-am spus că tot ce ține de creație facem noi, în echipă, temele, programele – Diana și cu mine, noi, care ne ocupăm de partea artistică, și un grafician care este freelancer, Dan Dulău, cu care lucrăm de 14 ani. Nu ai nevoie de o agenție superputernică pentru a face un lucru bun, trebuie să fii tu creativ și după aceea, evident, să găsești oamenii care să realizeze.

A.M.M.: Inclusiv muzicienii invitați de-a lungul anilor în Festival sunt ca parte din echipă. Unii sunt alături de voi de la bun început.

R.P.: Nu aș pune neapărat artiștii în echipă. Ei sunt niște păsări migratoare – vin, cântă și pleacă, dar contribuția unora, e adevărat, a fost de la început. Sunt muzicieni care între timp au devenit faimoși – Alexander Sitkovetsky, de exemplu, care a cântat la prima ediție și avea puțin peste 19 ani. Este un nucleu de muzicieni care vin cu plăcere, cu care cântăm cu bucurie și iată rezultatul: oamenii sunt invitați în anumite formule, artiștii nu sunt invitați la întâmplare. Îi cunosc aproape pe toți și cu o bună parte dintre ei am cântat personal în alte locuri din lume și atunci când îi cunoști, imediat îți imaginezi ce ar putea cânta cel mai bine, ce ar putea interpreta împreună cu altcineva.

„E interesant însă să vezi că generația noastră începe să preia ștafeta în multe domenii.”

A.M.M.: De-a lungul acestor ani ați primit și refuzuri?

R.P.: Da – doar din cauza agendei prea pline. Dar, de exemplu, am primit un refuz acum doi ani, nu a funcționat anul acesta, dar anul viitor funcționează. Cu cât ești mai celebru, cu atât ești mai ocupat – aproape toți, dacă nu chiar toți, sunt soliști, cântă cu orchestrele cele mai mari din lume, publicul îi știe deja. E interesant însă să vezi că generația noastră începe să preia ștafeta în multe domenii, în cel pedagogic, în marile conservatoare din Europa, cântă cu marile orchestre. Evident, monștri sacri sunt câțiva, dar deja foarte mulți sau s-au dus, sau nu mai cântă, se retrag – Radu Lupu care s-a retras; dar generația asta de 40, 50 de ani începe să construiască propria lume muzicală, și asta este foarte incitant.

Imagine din concertele edițiilor anterioare: Ateneul Român (2018)

„Viața muzicală în România are o mare problemă: este subfinanțată.”

A.M.M.: Cum arată lumea muzicală, această lume despre care vorbești, în România?

R.P.: Viața muzicală în România are o mare problemă: este subfinanțată. Pentru că am un exemplu foarte bun pe care l-am văzut: Ungaria. Evident, este un pic unfair să compari viața muzicală din Ungaria cu viața muzicală din România – pentru mine asta este o vecinătate, sunt câteva sute de kilometri, dar este o diferență uriașă chiar între modul în care oamenii percep muzica clasică. Evident, știu legătura permanentă de sute de ani a Budapestei cu Viena, cu Imperiul – altă cultură, alte tradiții, alt mod de a percepe muzica și de-a o avea în viața de zi cu zi. Când te gândești la toate saloanele care erau, la aristocrație și așa mai departe… Eu mi-am dat seama că în România, oamenii fiind atât de veseli și puși pe petreceri și pe distracție, fiind bon-viveurs (nu știu locuri unde oamenii sunt mai bon-viveuri ca în România – de asta sunt și generoși), muzica era un embelishment, pentru distractie, la pahar. Lăutari, taraf și când ai muzica în viață atât de viu, de trăit în sensul de distractiv – nu trebuie să te mai duci acasă, să înveți un instrument. Cred însă că generația asta care acum este foarte bună, cei de 20 până la 30 de ani, care, o bună parte a studiat aici, o alta în străinătate, s-ar întoarce. Dar nu au ce face aici pentru că nu sunt prea multe oportunități. Foarte mulți se irosesc – oameni care cântă atât de bine nu ar trebui sa cânte în orchestră; ar trebui să aibă o carieră în muzica de cameră, să fie soliști, profesori. Problema e că dacă nu ai oportunități să cânți, ce faci? Eu, dacă aș fi responsabil aș crea un fond – câteva sute de mii de euro – și cu el să creezi oportunități, concerte, serii de concerte. Primăriile fac, dar încet-încet, timid. La fel a făcut și Arcub la Bucuresti – dar pleacă primarul, dispare și inițiativa. Cred că dacă ar fi mai bine susținută viața muzicală s-ar face minuni pentru că, s-o spunem, copiii ăștia sunt extrem de talentați. Eu am avut șansa că m-am născut aici, am făcut școala în străinătate, am început cariera acolo, m-am reîntors, dar cumva cariera mare tot în străinătate este. Și bursierilor SoNoRo le spun: voi trebuie să fiți buni sau printre cei mai buni la Berlin, la Viena, la Paris, la Londra, că dacă ești cel mai bun din Timișoara, nici măcar la București nu e de-ajuns.

„Atunci când au fost la conducere oameni care au înțeles ce face Festivalul SoNoRo pentru societate, evident că a fost finanțat adecvat.”

A.M.M.: Cum v-au influențat aceste inițiative volatile în finanțarea festivalului?

R.P.: Festivalul, după câțiva ani, a fost pe listele prioritare și ale ministerelor, și ale Arcubului, și ale primăriei. Atunci când au fost la conducere oameni care au înțeles ce face Festivalul SoNoRo pentru societate, evident că a fost finanțat adecvat. Uneori însă sunt persoane care nu sunt foarte informate și nu își dau seama că poți face minuni cu puțini bani. Dar acei puțini bani trebuie să existe, să poți miza pe ei. Managerial, problema este că răspunsurile se dau foarte târziu – trebuie să ai nervi de fier să aștepți până în octombrie când primești răspunsuri cu sumele exacte. Ce am făcut noi de la început, și aici cred că am avut eu o anumită intuiție, am mizat mult și pe sectorul privat, pe care te poți baza. De la începutul anului sau, să zicem, la jumătatea lui, știi exact pe ce sume poți să contezi și să planifici în consecință. SoNoRo e născut sub o stea bună. Întotdeauna am organizat de la începutul anului tot și după aceea, pe parcurs lucrurile se luminează. Nici nu îmi doresc să fie ca la Zürich sau ca la München. Cu festivalul din Germania știu din iarnă ce resurse am. Acolo nu merge să mai faci rost de zece mii de euro cu o zi înainte de începerea festivalului sau de treizeci de mii, cu trei săptămâni înainte. Asta merge în România – s-a mai întâmplat. De asta este fantastic în România, rămâne în continuare un tărâm aventuros și cu multe posibilități de urgență – dar știi asta, ai perfuzia la mână, dar tot faci festivalul. Minunile astea s-au întâmplat de vreo două, trei ori pe parcursul festivalului și ești recunoscător că sunt posibile. Dar poate și de asta îmi place România așa de mult! Însă o finanțare pe măsura inițiativei este imperios necesară!

A.M.M.: Cât ar însemna o mai mare siguranță în economia festivalului – pentru dezvoltarea lui?

R.P.: Foarte interesant – cum a fost cazul cu SoNoRo Musikland – cea mai nouă inițiativă a platformei noastre care a debutat la 31 mai 2019. Interesant eeste că atunci când l-am conceput am avut Fundația Schmidt ca prim partener, dar după aceea nu ne-au ieșit socotelile financiare până puțin înaintea festivalului. Pentru că bugetul României s-a aprobat cu întârziere, toate finanțările au fost date peste cap. Ce faci atunci? Renunți la un proiect bine planificat, cu potențial și o iei de la capăt în anul următor? Sau încerci să găsești finanțări private? Și aici am avut iar tenacitatea și norocul să găsim doi, trei sponsori care au finanțat întregul festival.

Aici poți citi partea a doua a interviului cu Răzvan Popovici directorul Festivalului SoNoRo. Mai multe detalii despre concertele și artiștii Festivalului SoNoRo, aici.

Text: Anca Maria Mosora
Foto: SoNoRo/Șerban Mestecăneanu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*