De vorbă cu violonistul francez Nicolas Dautricourt

Nicolas Dautricourt - 2019, Cercul Militar Național Foto: Șerban Mestecăneanu

La 1 noiembrie începea cea de-a XIV-a ediție a Festivalului SoNoRo, intitulat sugestiv DaDa și, preț de șase zile și șapte concerte din cele două săptămâni de „lună SoNoRo”, violonistul Nicolas Dautricourt  a fost prezent pe scenele Sălii Unirii – Palatul Cotroceni, Centrului Militar Național, în Casa Radio, Templul Coral, Catedrala Sf. Iosif, în Aula ASE și în spațiul Muzeului de Artă Recentă (MARe), inedit și nou intrat pe harta sălilor neconvenționale propuse de SoNoRO.

Înaintea concertului de la Catedrala Sf. Iosif, am discutat cu Nicolas în fața unui pahar de vin roșu, sec, românesc despre România, festival și despre Proiectul Enescu al acestui francez care pune atâta suflet când vorbește despre compozitorul român, încât ai vrea să îl plimbi prin toată țara, doar pentru a redeștepta atenția și memoria celor care aici știu și simt mai puțin când vine vorba despre moștenirea Enescu.

A.M.M.: Nicolas, nu este prima dată când ajungi în România. Am văzut de curând un scurt interviu al tău în care purtai un costum tradițional românesc? Care este istoria din spate?

„A fost o experiență fantastică să descoperim România cumva ascunsă, din interiorul ei.”

N.D.: Sunt la a șasea sau a șaptea revenire în România. În iulie, eram în turneu cu SoNoRo Conac și am cunoscut puțin mai bine România profundă. Am fost invitați la o familie din Transilvania – a fost o petrecere unde toată lumea a purtat costume populare românești, am învățat câteva dansuri tradiționale. A fost o experiență fantastică să descoperim România cumva ascunsă, din interiorul ei. Cunoșteam țara, îmi place foarte mult, iar acest episod a fost doar o confirmare suplimentară.

A.M.M.: Crezi că lipsa unor adevărate săli de concert este un motiv pentru care artiștii ajung aici mai greu, mai rar?

„Se poate face muzică oriunde. Muzica, în fond, vine din stradă.”

Ediția a XIV-a a Festivalului SoNoRo – concertul de deschidere, Sala Unirii – Cotroceni, foto: Ștefan Sandu

N.D.: După mine, muzica trebuie făcută oriunde. Muzicienii se bucură când există săli de concert, cel puțin o sală din București este celebră în lume, dar muzica se poate face la fel de bine în bazilici, sinagogi, biserici, cum s-a întâmplat la începutul săptămânii cu concertele pe care le-am avut la Templul Coral sau Catedrala Sf. Iosif, sau în muzee, nu mai departe de duminică dimineață în MARe, unde a fost un concert extrem de frumos. Se poate face muzică oriunde. Muzica, în fond, vine din stradă. Autenticitatea ei nu apare pentru că există sau nu un cadru fix rigid. Muzica trebuie să rămână simplă și nu sunt deloc sigur că un spațiu special este cel mai bun mod de a promova și a face ca muzica să treacă spre public. Muzica este o chestiune de suflet, de spirit și sunt multe locuri aici, care chiar dacă nu sunt făcute special pentru muzică, au un suflu bun. E chiar mai bine așa.

A.M.M.: Cum ți se pare publicul din România?

„Publicul e fantastic și nu o spun pentru că sunt acum, aici.”

Publicul e fantastic și nu o spun pentru că sunt acum, aici – de multe ori încerc să evit întrebarea când îmi este pusă în multe alte locuri. Este un public foarte viu, entuziast, plăcut și binevoitor. Își exprimă sentimentele fără rușine sau timidități stupide – e un public autentic și este exact publicul care ne place. De asta avem și noi nevoie pe scenă, de o energie bună care să vină dinspre el. Aici este un public onest, direct, asumat – arată cine e, foarte onest. Și asta ajunge la noi, pe scenă.

A.M.M.: E această energie care vine din public și o consecință a ceea ce primesc de pe scenă?

N.D.: Da – cred însă că ai și nu ai dreptate. Ai muzicieni care oferă, atunci când sunt pe scenă, dar ai și muzicieni care doar cântă, sunt executanți foarte buni, dar nu oferă din inimă. Iar oamenii reacționează la asta. Unii muzicieni cântă doar pentru că asta este meseria lor. Dar eu sunt mereu bucuros – când sunt pe scenă vreau să ofer – și nu doar celor din primul rând, ci tuturor. Aici oamenii știu să primească și să întoarcă asta înapoi spre mine, spre noi. Interacțiunea asta îmi place aici.

Ediția a XIV-a a Festivalului SoNoRo – concertul de deschidere, Sala Unirii – Cotroceni, foto: Ștefan Sandu

A.M.M.: Și pe scenă se produce o chimie – cel puțin așa se vede din public. Este chiar așa?

„Să nu uităm că suntem și actori, noi, muzicienii.”

N.D.: Este – da – o foarte bună relație, inclusiv pe scenă. Asta în primul rând li se datorează Dianei Ketler și lui Răzvan Popovici – inteligenți, senzitivi și extrem de pozitivi. Răzvan vrea să scoată ce e mai bun din noi și este reală sursă de inspirație el însuși. Sigur, noi, toți cei de pe scenă, avem caractere, temperamente diferite, nu suntem totdeauna pe aceeași lungime de undă, dar pe scenă este altceva. Să nu uităm că suntem și actori, noi, muzicienii. Ne află aici să oferim publicului o experiență plăcută. Muzica trebuie să rămână entertainment – sunt lucruri abstracte, sobre în muzică, desigur, dar nu trebuie să le vedem doar pe acelea. Nu ne purtăm pe scenă ca și cum am veni de la o înmormântare. Este un moment de bucurie care trebuie împărtășită. Și publicul așteaptă asta. Când cânți ești 100% acolo, în muzică. Dar dincolo de asta – ești un om ca oricare altul.

A.M.M.: Dada – dadaismul, conceptul sub care se așază ediția a XIV-a a festivalului, ce îți inspiră?

N.D.: Dadaismul – dacă nu ești atent poate deveni un borș pui totul acolo luni dimineață și familia mănâncă toată săptămâna, în cazul acesta nu s-a întâmplat așa. Dadaismul este un amestec de influențe care vin din anii ’20, când oamenii, după război, au avut nevoie să își exprime bucuria de viață, încrederea în viață și optimismul explorând tot ce ținea de structurile fixe. Îmi place conceptul. Lispsa lui de precizie.

A.M.M.: Lasă loc de improvizație. Poate asta în primul rând?

N.D.: Da, exact ce îmi place, ce fac în muzică. Predefinitul în muzică nu mă caracterizează. Din punctul acesta de vedere nu sunt departe de estetica dadaistă, poate.

A.M.M.: De aici vine și apropierea ta de jazz?

„Crucial este ceea ce vrei tu să exprimi, ceea ce vine dinspre tine. Compozitorul a murit, tu ești viu și oferi ceva unui public viu.”

N.D.: Sunt multe de spus aici. Personalitatea mea e mai aproape de lumea asta decât de cea a muzicii clasice. Felul în care se face muzică în jazz, atunci, pe loc. Încerc să scap de rigorismul muzicii clasice cât se poate; muzica trebuie să fie făcută în concert, cu un auz deschis la orice și cu interacțiune. Predefinitul, forma fixă ucide orice. Cred că m-am îndreptat natural spre genul acesta de a face muzică. Fără partitură. Există un cult al notației scrise, în muzică. Partitura a ajuns să ucidă creativitatea în interpretarea muzicală. Crucial este ceea ce vrei tu să exprimi, ceea ce vine dinspre tine. Compozitorul a murit, tu ești viu și oferi ceva unui public viu.

A.M.M.: Care sunt proiectele tale curente?

„Proiectul la care însă țin foarte mult are în centru Octetul pentru coarde op. 7 de George Enescu. Este piesa mea preferată din toată muzica de cameră. Octetul lui Enescu este o capodoperă. Este capodopera…”

N.D.: În 15 zile apare un nou CD, Porgy and Bess revisited. Este un proiect de jazz – cu muzică scrisă, improvizații, compoziții originale. Suntem un trio – eu și doi prieteni foarte buni (Pascal Schumacher și Knut Erik Sundquist) și lucrăm la acest proiect de doi ani. Eu, unul, sunt cu totul implicat și mă regăsesc complet în el – are multe improvizații, câteva piese pe care le-am compus, fragmente cunoscute din opera lui Gershwin.

Proiectul la care însă țin foarte mult are în centru Octetul pentru coarde în Do major op. 7 de George Enescu. Este piesa mea preferată din toată muzica de cameră. Octetul lui Enescu este o capodoperă. Este capodopera. Aș vrea să aduc proiectul acesta, pe care îl fac împreună cu șapte prieteni foarte apropiați, în România – l-am cântat deja de câteva ori în Franța și cred că ar fi mai mult decât oportun să îl putem aduce și aici. În prima parte a concertului schițăm viața lui Enescu, cântăm câteva piese ale unor compozitori care l-au cunoscut pe Enescu – Ravel, Massenet, Bartók, Strauss, Fauré – citim fragmente din scrisori ale lui Enescu, anecdote. Vrem să îi facem pe oameni sa îl descopere pe Enescu, omul, și apoi creația lui. În partea a doua cântăm octetul. Este o aventură, deopotrivă umană și artistică și îmi doresc să îl pot aduce aici.

A.M.M.: De ce Enescu?

N.D.: Există compoziții ale lui Enescu în care nu mă regăsesc, poate nu le înțeleg, dar Enescu omul – în fond, un geniu – îmi vorbește cumva direct, este ceva din pacea interioară și generozitatea pe care le transmite acest om care are mă face să mă îndrept spre el. Să mă regăsesc cumva. Este tipul de om care oferă. Oferă întotdeauna, nu cere. L-am desoperit târziu – și Proiectul Enescu a fost de asemenea și nașterea unei aventuri umane în care eu și prietenii mei ne-am îmbarcat, prieteni pe care i-am ademenit și i-am făcut să îl descopere și ei pe acest mare compozitor.

Pe Nicolas nu îl veți auzi în concertele următoare, însă Festivalul SoNoRo continuă în București în weekendul 8-10 noiembrie la Muzeul Național de Artă al României, la Switch Lab, unde va avea loc o petrecere-surpriză, la Palatul Bragadiru și la Ateneul Român. Ulterior, acesta se va muta pentru două zile la Sibiu (11-12 noiembrie) și pentru cinci zile la Cluj-Napoca (13-17 noiembrie).

Mai multe detalii despre programul concertelor acestei ediții a Festivalului SoNoRo DaDa 2019 pot fi descoperite pe www.sonoro.ro

Citește și

De vorbă cu Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo

Text: Anca Maria Mosora
Foto: Sursele citate

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*