Un veac de migrație în Țara Oașului

Două tinere născute și crescute în Austria s-au întors acasă, în Oaș, să ia parte la nunți în straie populare oșenești, alături de restul satului. Foto: Remus Țiplea

De la pădure –  în interbelic, la „râtaș” prin țară, în comunism, și peste granițe după 1989, oșenii au sărit într-o sută de ani din lacul sărăciei în puțul migrației.

„Unde se agăță harta-n cui” se întinde printre dealuri domoale și însorite Țara Oașului. Scăpată de agitația și aglomerația orașului, mă plimb încântată de liniștea și pacea care domnesc în tot satul. E toamnă blândă cu soare potolit, cu tihnă și răgaz. Merg pe strada principală unde se înșiră una lângă alta vile de două-trei etaje. Vile imense, somptuoase, în diferite stiluri, cu balcoane, terase, acoperișuri ascuțite sau rotunde, cu statui pe porțile înalte, cu garduri înalte cu motive fanteziste de fier forjat, cu stâlpi și coloane ornamentale, în culori multiple și diverse. Mi se face sete. Încerc să-mi iau o sticlă de la un magazin, dar îmi dau seama că n-am văzut niciunul deschis în ultima jumătate de oră. Și cum setea începe să mă chinuiască, realizez că sunt singură de atâta timp, că nu am întâlnit niciun om, că pe șosea n-a trecut nicio mașină, niciun tractor, nicio căruță. Tot ce văd sunt vilele din beton gri, din marmură grea, din piatră neagră masivă. Tihna vieții de la țară de care m-am bucurat la început devine anormală. Ce e cu locul ăsta? Aici nu sunt la țară, nu simt niciun miros de fân, de balegă, de porc sau motorină. Aici nu aud niciun cotcodăcit, niciun muget, niciun tropot de cal. Aici nu văd niciun copil jucându-se în curte, nicio femeie stând la taclale cu vecina la poartă, nici o bătrână care să se uite cine și de-al cui trece pe stradă. Doar mii de vile înalte și închise. Tăcerea și setea devin prea apăsătoare și îl sun pe amicul meu Remus din Negrești să-l întreb de unde pot să iau apă. „Nu o să găsești pe nimeni să-ți dea niște apă. Sunt toți plecați. Așa e la noi”. Totul în jurul meu e opulent, fără viață și paradoxal.

Mătușa Nuță și unchiul Băcanu îngrijesc casa fiului lor, Adi, pe care și-a construit-o singur când venea de la muncă din Italia, în concediu în august și de Crăciun. Acum e tot plecat și nu se știe când și dacă se va mai întoarce. Foto: Remus Țiplea

În vara anului următor, ies din casa gazdelor mele ospitaliere, Nelu și Maria Doroș de pe Cionca, și mă plimb iar pe drumul încins al comunei Bixad din inima Oașului, printre aceleași vile uriașe, semețe și împodobite. Căldura mă topește și setea mă chinuiește din nou. Doar că de data aceasta aș avea de unde alege. Magazinele sunt deschise, curțile vilelor imense sunt pline de oameni, pe stradă trec în viteză ultimele modele de mașini luxoase, ATV-uri și scutere. Strada este inundată de nuntașii îmbrăcați în costume populare cu zeci de culori, sute de motive înflorate, mii de mărgele strălucitoare. Toți dansează în horă, se învârt nebunește, bat din palme și picioare, chiuie și râd asudați, congestionați la față, în costumele de zeci de kilograme. Cetera și zongora nu slăbesc ritmul deloc, mașinile claxonează încontinuu, noi valuri de oameni, noi mirese covârșite de greutatea cununilor cusute de părul împletit timp de două zile, alte sticle de palincă și râsete se revarsă pe asfaltul încins și fără pic de umbră.

Roxana este foarte emoționată în timpul ritualului de împletire a părului și de împodobire a miresei, care marchează trecerea de la statutul de faâă la cel de soție. După nuntă, Roxana își va urma bărbatul, care are o firmă de transport pentru sătenii din Racșa care merg și vin de la muncă din Anglia. Foto: Remus Țiplea

Obosită de atâta agitație, ajung acasă la Anișoara a lui Gica lui Toader și la Mărioara Vasii a lui Nicoara Dorlii, nepoatele gazdei mele din Bixad. Mă întâmpină cu apă rece și-mi spun: „Așa-i la noi în luna august. Toți se întorc acasă. Acum fac toți și nuntă, că acum sunt concediile în Franța și pot să vină acasă”. Îmi răcoresc tălpile pe marmura lustruită a salonului de oaspeți și mă afund într-o canapea imensă de piele. Când îmi revin, Ioana îmi arată restul casei construită pe trei niveluri. Au o cameră în care își țin doar costumele populare. Sunt atât de mari și ample încât ocupă toată suprafața camerei. Îmi iau un costum și coborâm cu el în salon.

Domnișoare de onoare ajută mirele să se îmbrace. Noile haine oșenești cântăresc aproximativ 30 kg. Zecile de șiruri de mărgele de la gâtul mireselor nu sunt un nou simbol al îmbogățirii recente. Fotografii vechi de o sută de ani arată mirese la fel de împodobite în pofida sărăciei crunte. Foto: Remus Țiplea

Prima dată îmi pun cămașa cu mâneci atât de tari, că nici nu le pot ține pe lângă corp. Apoi își zdredelsc degetele încercând să-mi strângă în talie fusta tare ca de tablă. Simt o presiune mare pe piept, de abia mai pot respira sub greutatea hainelor, dar Ioana mă îmbracă în continuare ca pe o păpușă, cu sorțul încărcat cu mii de mărgeluțe. Îmi pun apoi pungi în picioare, deoarece cizmele de lac sunt atât de rigide, încât piciorul nu alunecă înăuntru fără plastic. Răsuflând din greu și ajutată de Ioana și Ana, fac câțiva pași robotici în ținută oșenească. Mi-e extrem de cald și greu cu cele zece kilograme în plus apăsându-mi pieptul și stomacul, pielea mi se irită de la țesătura că de oțel, nu pot să mă mișc, nu pot să pășesc cu cizmele înlemnite, rămân fără aer și caut insitinctiv o foarfeca să tai totul de pe mine și să scap!

„Așa-i tradiția, te obișnuiești”, îmi spune surâzând Ioana.

După câteva săptămâni de stat în Oaș, mă trezesc agitată într-o noapte, am visat ceva cu o nuntă oșenească, mă ridic în mijlocul patului și mă gândesc: „Ce fac eu aici?”. Sunt deja de atâta timp și nu înțeleg nimic, pentru mine totul e un paradox, nimic nu are sens: de ce să construiești, să arunci atâția bani pe vile atât de mari, în care să stai doar o lună pe an și în rest să zacă nelocuite, de ce să porți costum atât de greu care te sufocă și te ține încleștat?

În urmă cu o sută de ani casele din Țara Oașului aveau două încăperi, erau acoperite cu paie sau ferigi prin care trecea apa, iar pe jos aveau lut bătut. Locuitorii creșteau animale, dar în condiții destul de grele. Terenurile puține și neproductive nu acopereau necesarul de nutreț pentru animale, astfel încât le vindeau pentru a cumpără bucate. Meniul obișnuit era mămăligă cu lapte, sau zeamă de varză la cei mai săraci.

Majoritatea tinerilor de la această nuntă trăiesc de cel puțin un deceniu în Occident. Lucrează în construcții, menaj, servicii. Unii au afaceri de sute de mii de euro. După au pierdut în criza economică, s-au reorientat și au din nou afaceri prospere. Foto: Remus Țiplea

Căutând un trai mai bun pentru familiile lor, unii bărbați au plecat în SUA, iar alții s-au angajat în țară la companiile de exploatare a lemnului, să-și completeze veniturile. „Care n-au avut oi sau vite să vândă au mers la pădure. Cu aceea se ocupau cei care-s mai săraci. Numai se duce omul de silă și de milă că n-are ce face”, explică Mois Gheorghe în 1959 cercetătorului Gheorghe Focșa pentru lucrarea sa monografică „Țara Oașului”. Oameni plini de forță, împinși de sărăcie extremă, oșenii au avut un randament extraordinar la munca la pădure: „Câte am făcut eu, pot merge pân’ la București numa’ pe stive de lemn de metri cubi. Câte 19-20 m3/ zi, eu cu frate-mio”, spune același Mois Gheorghe. Randamentul lor incredibil a adus o comisie de control din capitală ai cărei membri să vadă cu ochii lor că într-adevăr atâta pot să taie doi oameni într-o zi.

Cu banii câștigați la pădure, oșenii au cumpărat terenuri pentru culturi, schimbând astfel modelul economic local bazat pe creșterea animalelor și agricultura insuficientă. Veniturile pe care le-au obținut din migrația temporară au devenit semnificative, iar puterea de muncă excepțională i-a scos din sărăcia extremă în perioadă interbelică.

Mergând prin Certeze, Bixad și Camarzana remarc case făloase cu două etaje vechi de vreo 40 de ani, diferite de vilele contemporane, „Acelea au fost făcute din râtaș”, îmi spune Remus. „Ăia mai săraci de n-au avut pământuri au plecat în țară să muncească la desțelenire, la scos buturugi, săpat șanțuri; muncile ale mai grele, certezenii le-au luat primii și și-au făcut apoi case mari să arate că nu mai sunt săraci”. Cunoscuți deja ca muncitori puternici, guvernarea comunistă a cooptat miile de oșeni pentru muncile grele din țară, de amenajări funciare, începând cu anii ’60. Urmând modelul migrației temporare practicat la pădure, oșenii mai săraci sau fără pregătire profesională, și-au luat de data aceasta și nevestele și copiii la muncă în țară. Săpând cu târnăcopul 100 m de șanț adânc de 80 cm într-o zi, un bărbat reușea să câștige și 10.000 lei/lună în timp ce un director câștiga 5000.

În fiecare primăvară, ciobanii deparazitează sutele de oi, luându-le în brațe una câte una și trecându-la prin baie. Foto: Remus Țiplea

Pe scările din fața casei pe care singură și-a ridicat-o, mătușa Irinca a lui Gavriș, de 57 de ani coase mânecile unei cămăși populare. Cu voce înceată, egală și obosită îmi spune: „Am muncit și eu, eram o pruncă, mergeam să culegem fructe, să punem sfeclă, mergeam că mergeau toți, era câte un delegat – așa îi zicea la ăla de făcea contracte cu statul și ne strângea pe noi să mergem să lucrăm”. Întrebând-o cine erau acești delegați, mătușa Irinca îmi spune cu voce joasă, continând să coasă în continuare: „Delegații ăștia erau cei mai mari șmecheri de prin sat, nu știau nici măcar să se semneze. Se știau cu ceva procurori de la Satu Mare și au ajuns să ia mari contracte în țară. Stăteam în câmp într-o colibă, ne bătea vântu’, ploaia, ne dădea dimineață ceai de zahăr ars și slănină cu viermi, ca să-i iasă lui mai mult profit”. Cu toate acestea, pentru că „așa era la ei”, copila în vârstă de 15 ani mergea în fiecare an la muncă, „ca animalul pe care îl prinzi în jug și seara îl lași să doarmă”.

Așa au ajuns oșenii ca într-un deceniu să-și contruiască case cu etaje, să aibe primele mașini Aro din județ, să-și facă singuri rețeaua de apă. Așa a început și competiția între ei, ca să arate cine are casă mai mare decât vecinul, care e mai avut și mai scăpat de sărăcie. 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*