Un veac de migrație în Țara Oașului

Într-o amiază însorită de toamnă, sunt într-o vilă spațioasă și stau la o masă îmbelșugată alături de Măria, Ion și cele trei fiice ale lor, gazdele mele din Oaș. Cu o seară înainte, am participat alături de fiica lor cea mai mare la un majorat într-o sală somptuoasă, unde cadourile pentru sărbătorită erau parfumuri și poșete de lux, covorul plușat îngropa tocurile de 10 cm și era mângâiat de trenele de dantele sau catifea ale rochiilor de bal ale tinerelor participante. Maria și Ion au ridicat această vilă din câștigurile din străinătate. Au plecat cu alții din sat, rude și vecini, „cu fuga”, adică ilegal. După 1989, nu mai erau locuri de muncă în România și părinții lor i-au îndemnat să plece, așa cum au făcut-o și alții zeci de ani înaintea lor. Doar că de data aceasta în străinătate.

Ion a dormit prin cimitire cu colegii săi, au mâncat la lumina lumânărilor găsite pe morminte. Măria a găsit de lucru la o familie și nu a putut să vină în țară mai mult de un an, timp în care își auzea fetița la telefon o dată pe săptămână sau o vedea pe casetele video trimise de părinții ei din țară. Fetița a fost învățată să pupe în fiecare seară fotografia și să spună „pa mami și tati”, iar ziua stătea singură pe trepte și repeta într-una „mami, mami”. „Uneori mi se părea ca era vorba de altcineva, că eu nu am avut niciodată copil”, îmi spune cu voce tremurândă Maria. „Vedeam copii acolo, izbucneam în plâns și mă simțeam vinovată. Apoi, când m-am întors în țară, mulți ani nu am reușit să mai rămân însărcinată și credeam că Dumnezeu mă pedepsește că mi-am lăsat fetița acasă cu părinții”.

„Mămuca a dat 3.000 de mărci și a plecat cu fuga. Fusese plecată și în timpul lui Ceaușescu, dar în țară, mergea să vândă palincă. Eram mulți frați și nu aveam bani”, îmi spune Ioana. „Fratele și sora mea au plecat cu o călăuză, puteau să moară, că atunci la granițe erau mlaștini special puse și te înecai noaptea. Nu le păsa, ziceau că dacă alții au putut, o să poată și ei”, îmi explică Mihai. „Am mers pe jos, de-a lungul șinei de cale ferată, de la Sighet până în Germania, timp de trei luni. Mergeam noaptea să nu ne prindă și ziua dormeam prin tufe”, își spune senină Adela. Ascultând aceste mărturii aproape ireale care au marcat viață fiecărei familii de oșean, expresia „să-ți riști viața pentru un trai mai bun” capătă un alt sens.

În primii ani de la schimbarea regimului, cine era sărac, îndrăzneț sau nu aveau un serviciu stabil, a reușit să plece și să se întoarcă în sat cu bani câștigați în general din vânzarea de reviste, muncă la negru sau furturi din magazine, „de mă și mir că a rămas Franța în picioare”, după cum spune mătușa Irinca. „Veneau cu mașini făloase când era dans în sat, îi vedeau toți și și-au zis <<ce, dacă paduchiosu’ ăla a putut, o să pot și eu>>”.

În timpul comunismului, oșenii își luau toată familia și munceau din greu în toate zonele țării, locuind mai mult de jumătate de an în colibele construite în câmpul liber, ca acest adăpost al ciurdarilor. Adăposturile improvizate de abia opresc – acum, ca și în trecut – vântul, ploaia, arșița. Foto: Remus Țiplea
Ciurdarul Gusti povestește cu fiica sa, Crina. În urmă cu 20 de ani, fiecare sat avea câte trei-patru ciurde. Acum, această formă asociată de creștere a animalelor este rară, fiind înlocuită de întreprinderi familiale. În unele sate nu mai este nicio ciurdă; oșenii nu mai țin doar două-trei vaci, ci ferme de zeci de capete. Foto: Remus Țiplea

Astfel s-a stabilit un nou model de migrație. În loc să meargă la pădure ca în anii interbelici, sau la muncă la „râtaș” în țară, în timpul comunismului, după revoluție, oșenii au plecat în străinătate. Diferența a fost că statutul de emigrant ilegal nu le-a dat dreptul de muncă ajungând să câștige în general din furturi sau din muncă la negru în construcții. Banii strânși au fost trimiși în țară unde familia a construit o vilă cu două-trei etaje, pentru bătrâni, adulți și copilul ce rămânea singur în curte. Situația ilegală și nesigură a celor plecați, schimbările frecvente de legi și guvernări din țară i-au făcut să-și cheltuie toți banii pe un singur lucru : casa familiei. Părinții lucrau în construcții și la menaj, iar bunicii creșteau copiii în vilele goale, cu gândul la momentul când se vor întoarce „că doar nici străinătatea nu o dureze o veșnicie. Cine știe când o să-i trimită acasă”. Dar la sfârșitul anilor 2000, România a fost integrată UE și au început să plece masiv și femeile și copii.

Plimbându-mă pe străzile goale cu vile pustii, dintr-o dată nu mi se mai pare paradoxal și stupid: aceste vile pentru trei generații au fost construite în anii 2000, când oșenii nu puteau să-și imagineze că vor deveni cetățeni europeni cu drept de muncă. Dar au devenit și astfel și-au dus toată familia, și-au înființat propriile firme de construcții, copiii au început să meargă la școală unde „sunt toți egali, fără favoritisme și cadouri pentru doamna”, iar cei în vârstă plecați „cu fuga” în anii ’90 să continuă să lucreze legal să ia pensie în sistem european, „nu ca ăsta din România de nu-ți ajunge nici de medicamente”. Ceea ce a fost odată o strategie pe termen scurt, s-a transformat într-una pe termen lung, lăsând în urmă sate întregi de vile pustii, ca mărturie. Dar și ca o dovadă a obsesiei și ambiției oșenești, care a devenit „tradițională”: să scăpăm de sărăcie și să arătăm celorlați că am reușit. Tradiția de a munci „până pici în cap”, de a merge „și pe burtă până la lucru numa’ să nu pierzi o zi”, de a arăta că „ai bani, să atragi pe altul cu bani și să faceți bani împreună”. Această tradiție care îți dă puterea imensă de a te ridica din sărăcie și dar care la fel de bine te îngreunează, te strânge, te ține captiv și te sufocă. La fel cum m-a sufocat pe mine costumul oșenesc de mii de euro cu care m-a îmbrăcat Măria și pe care l-aș fi sfâșiat de pe mine ca să pot respira din nou. Dar cu care, dacă îl ținem mai mult pe mine, poate mă obișnuiam cu el, mi-l însușeam și ajungeam asudată și topită să intru în horă și să rezist la dans ore întregi cu tot restul satului, că „așa-i tradiția”.

Mergând cu mașina decapotabilă printre dealurile pline cu astfel de mărturii de beton, marmură și inox, mă gândesc că nimeni nu poate cunatifica trauma copiilor lăsați fără părinți și a familiilor despărțite, a sacrificiilor emoționale îndurate de generații întregi. La volan e Marin, care la 16 ani a fost arestat în Franța pentru furt din magazine, a ajuns apoi într-un centru pentru minori și apoi a fost trimis la școală în Franța, a absolvit liceul, facultatea, a muncit în construcții, imobiliare și acum are o afacere de 1 milion de euro. „Ia uite un model de succes! Ia, acolo pe deal e vilă de patru milioane de euro a unuia”. La care nevastă-sa îl repede: „ia mai taci odată cu prostiile astea. Ce model de succes? Știi tu dacă e fericit, dacă noaptea e împăcat, că râde, că se pupă cu nevasta? Oricum tot un om e, tot numa’ un pat îi trebuie și tot numa’ un veceu”.

Îl întreb pe Marin când e bogăția destulă, când nu-ți mai vine să-ți iei o mașină și mai bună, o casă și mai mare? „Când mori, ca numa’ așa scapi de microb, dacă așa ai fost învățat de mic și numa’ asta ai văzut”. Visul lui Marin e să construiască un bloc mare în Franța și când vine seara acasă să vadă pe bloc numele lui scris din luminițe.

Iluminația sau sărbătoarea pomenirii morților, la biserică și la cimitir în ultima sâmbătă din luna octombrie. Din cauza migrației masive în Vestul Europei, mai puțin de 40% din oșeni se adună să pomenească și să cinstească memoria străbunilor. Foto: Remus Țiplea

A doua zi, Irina, nevasta lui Marin îmi povestește la o cafea „Marin n-a avut o copilărie fericită, n-a avut părinții alături. Și s-a ambiționat să aibă mașini și case și să arate verilor lui că e în rând cu ei. Dar cred că totul e numa’ în mintea lui. Că a rămas cu sechele din copilărie și tot vrea mai mult să acopere golul din copilărie, dar nu așa o să rezolve problema”. Și Irina a fost în Franța, dar s-a întors de un an cu fiica ei și și-a dat seamă că deși avea de toate acolo, trăia într-o bulă. Acum nu mai fuge și se împacă cu trecutul ei, cu lipsa mamei mereu ocupate și a tatălui alcoolic și vrea să fie alături de fiica sa tot timpul. În ultima perioadă, în Oaș nu se mai ridică vile ca acum 10-15 ani, pentru că banii câștigați sunt investiți acum în apartamente în Paris și Cluj, care sunt date în chirie. Nu se mai fac case în care să trăiască generații de oșeni, pentru că generațiile sunt plecate. Nu se mai fac nici case de fală. Se fac case de făcut bani. E oare un semn al împăcării cu trecutul care omoară microbul etalării succesului, ca și în cazul Irinei? Mii de copii oșeni născuți și crescuți în Franța poartă costume populare la biserică și ambiția oșenească în suflet, vorbesc două-trei limbi străine, nu le e frică de homosexuali, merg la facultăți și investesc în afaceri de sute de mii de euro. Străbunicii lor au fost primii care au plecat desculți din sate în urmă cu 100 de ani ca să nu mai mănânce mămăligă cu zeamă de varză.

Într-o zi încinsă de vară stau la o masă în garajul unei vile neterminate, cu pereții împodobiți cu baloane și ghirlande colorate. Nuntașii se ridică pentru că cetera și zongora încep un dans oșenesc. Se prind transpirați stâns în horă, cu privirea fixă și încep să bată din picioare. Pantofii de lac ai bărbaților toacă cu nerv sacadat asfaltul încins, fără vorbe, într-un ritm perfect sinconizat. Praful se ridică și ritmul se îndrăcește, iar „țâpuritura”, strigătul ascuțit, tânguitor și instinctiv, pe care l-am auzit la înmormântări, botezuri, nunți, se ridică din gâtlejul unuia, sfâșiind pereții de beton neterminați și văzduhul. Îmi dau lacrimile fără să înțeleg de ce. „Așa e la oșeni”, probabil.

Text: Oan Ivan. Antropoloaga Oana Ivan lucrează în cadrul Universității Babeș-Bolyai și este interesată de transformările recente ale societății rurale românești.
Foto: Remus Țiplea. „Dumnezeul meu” este albumul fotografului Remus Țiplea care descrie obiceiurile a șapte confesiuni religioase din Oaș.
Articol publicat în ediția din noiembrie 2018 a revistei National Geographic România

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*