Cu sânzienele la Stanford

Grand Trianon, Versailles, ridicat de Jules Hardouin-Mansart în 1687, unul din locurile principale unde s-au negociate concesiile teritoriale de după Primul Război Mondial. Simona Laiu îmbrăcată într-un costum de curte de secolul XIX. Foto: Adrian Corduneanu

Povestea unei colecționare de ii, care și-a luat titlul de Master la Universitatea Stanford cu o lucrare despre costumul românesc.

Deși a plecat din țară încă din 1991, la 18 ani, urmându-și familia mai întâi în Canada, apoi în Statele Unite, Simona Laiu a păstrat mereu conexiunea cu țara, prin firele cât se poate de vizibile din care sunt țesute costumele tradiționale pe care le iubește, le poartă și le colecționează cu nesaț, pe care le-a dus în toată lumea și le-a cuibărit în cele mai surprinzătoare și mai exotice peisaje (vizibile pe pagina ei de Facebook Grădina Hestiei) și pe care acum le studiază. Tocmai și-a luat titlul de Master la Universitatea Stanford cu o lucrare despre costumul românesc și urmează, desigur, să studieze mai departe.

Port de sarbatoare de la Nasaud in Sequoia National Park din California. Foto: Adrian Corduneanu.
Port de sărbătoare de la Năsăud în Sequoia National Park din California. Foto: Adrian Corduneanu.

„În toate licitațiile mondiale, cele mai prețioase articole de port țărănesc sunt cele românești. Există piese somptuoase, migăloase, prețioase ale altor popoare, însă estetica portului nostru, în special a cămășilor, este covârșitoare. Muzeele lumii poartă în ele prețioase articole de port țărănesc românesc, ii, de la începuturile lor, majoritatea create în a doua jumătate a secolului 19.

Am o dragoste specială pentru cămășile cu mânecă tripartită (care au altița pe umăr, urmată de încreț și râuri care curg pe braț în jos). Acest tip de mânecă – întâlnit în acest format în Muntenia și Moldova, este la modă de câteva decade bune. Purtată de femeile din întreaga lume, cămașa tripartită născută pe teritoriul țării noastre rămâne – indiferent de cine o face – esențialmente românească. Că e designer de top sau o fată din Vrancea care învață să își coasă prima cămașă, dacă are altiță, încreț și râuri – în acestă ordine – este o cămașă românească. Mai mult, cămașa tripartită este una din cărămizile pe care s-a clădit România, nu doar într-un mod metaforic, ci mai ales istoric.

Cunoaștem istoria zbuciumată a revoluțiilor, a unirilor, a războaielor de independență și unitate națională. Ne amintim de marii bărbați – Alexandru Ioan Cuza, frații Golești, C.A. Rosetti, Brătienii, care au sacrificat averile și viețile pentru alcătuirea trupului României moderne, a granițelor sale. Cuvine-se însă a aminti acum și marile doamne care au înveșmântat trupul țării și au trudit la formarea identității noastre ca popor.

În 1853 marele revoluționar unionist C.A. Rosetti scrie de la Paris o Primă epistolă către femeile clasei privilegiate, în care încurajează doamnele din elita românească să participe activ la alcătuirea țării. Ele pornesc a țese firele identității românești. Ce entuziasm, ce iureș trebuie să le fi cuprins pe aceste nobile doamne, Elena Cornescu, Felicia și Ana Racoviță, Elena Filipescu, Ana Cretianu, Ana Odobescu, Virginia Eliade Rădulescu și Varinca Trăsnea care, călătorind prin ținutul Argeșului și Muscelului, au strâns piese de port românesc și în 1854 au format Asociația Doamnelor. Scopul lor era de a culege, cerceta și promova portul românesc și elementele de cultură și tradiție românească păstrate și transmise prin arta acului și a războiului de țesut. Primul atelier al Asociației a fost la conacul Goleștilor care avea o lungă și importantă istorie textilă în zonă. De acolo a pornit inima costumului național pe care îl concepeau doamnele Asociației (devenită Furnica în 1882 patronată de Regina Elisabeta), iar țărăncile locale îl brodau și țeseau. În timp, atât numărul atelierelor cât și al firmelor care se ocupau cu producerea și vânzarea portului național s-au înmulțit. Mii de femei (țărănci, orfane, fete sărace de la oraș) produceau pânză, marame, fote, scoarțe sau brodau cămăși de diverse calibre artistice și materiale. O adevărată industrie – prima industrie a României dealtfel, care a cuprins întregi sate (Breaza, unde la un moment dat, întreaga populație era prinsă în producerea obiectelor de port național) și regiuni (Prahova, Argeș, Muscel și Neamț).

Prin elementele specifice costumului național alcătuit și promovat de doamnele din elita românească între 1850-1890 cum ar fi mâneca tripartită sau culorile tricolorului în broderie – portul național a servit un scop politic foarte important în lupta pentru unitate națională.

Exclusiv agrare, cu o populație rurală împovărată și lipsită de educație, Principatele Române aveau nevoie de a-și vedea românitatea, de a realiza că unirea este firească.

Contribuția genială a doamnelor din elită a fost alegerea cămășilor cu mânecile tripartite – întâlnite de secole atât în Valahia cât și în Moldova, să facă o punte culturală și istorică peste munteni și moldoveni, să îi ajute să se vadă precum erau: același popor, răsărit din aceiași rădăcină. Inspirate de activitatea Asociației Doamnelor și Regina Elisabeta, doamnele din Ardeal importau costumul național și îl purtau cu mândrie în timpul manifestațiilor culturale și politice. Când autoritățile maghiare au încercat să îngreuneze cumpărarea acestor costume impunând taxe de import prohibitive, doamnele din Ardeal, cu ajutorul doamenlor din Regat, au deschis propriile ateliere producătoare.“ Simona Laiu

Port de curte din a doua a jumătate a secolului XIX, Filoli Gardens, California. Foto: Adrian Corduneanu.

Felul pasionat în care îmi povestește despre costumele de epocă mi-a amintit de pasiunea pe care o arăta profesoara mea de limba română, doamna Maria Labiș, sora regretatului poet, care ne dădea temă să desemnăm costumele descrise în piesele literare pe care le studiam. Ne recomanda chiar acțiunea asta de a desena, pentru a înțelege cu inima ceva din spiritul epocii descrise și pentru a percepe forța limbajului de a da naștere imaginilor mentale. Desigur că memoratorii de „comentarii“ strâmbau din nasurile lor orientate mai degrabă spre profitul promovării, dar mie, deși nu aveam vreun talent special la desen, întreprinderea mi s-a părut plină de învățăminte, chiar mi s-a părut că mă apropii mai mult de epocă. Am stat de vorbă mult și bine cu Simona despre felul cum citește ea un costum, despre felul în care reconstituie prin intermediul lui jumătatea de istorie are lipsește din cărți și anume istoria femeilor și despre cum a dat astfel la iveală o contribuție importantă dar în genere trecută sub tăcere la făurirea Marii Uniri a românilor.

Cum descifrezi un costum și ce-ți spune el?

Doamna profesoară Labiș avea dreptate, desenând costumele vă conectați concret la sursa de inspirație, vă contextualizați astfel, ce idee minunată! Eu sunt de formare istoric, deci mă conectez la costumele tradiționale românești prin prisma istoriei. Când mă întâlnesc față în față cu un document istoric precum este un veșmânt românesc din secolele trecute, caut să înțeleg societatea cu evenimentele și ideile care o defineau la momentul formării veșmântului, care au contribuit la forma și mesajul care îl însoțește. Un astfel de veșmânt îmi vorbește despre viețile oamenilor, grijile și satisfacțiile lor, credințele lor intime, gusturile și posibilitățile lor. Îmi poate dezvălui informații politice și economice care de multe ori scapă examinării tradiționale a surselor scrise. Unii istorici scriu că Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost silite să accepte unirea cu Regatul României după Marele (Primul) Război Mondial; însă dovada tesografică a voinței poporului de a se uni este copleșitoare, de necontestat.

Puterea costumului national de a cataliza esența ideilor unei perioade importante în istoria noastră ca neam este ceea ce m-a atras să îl studiez. Costumul este și a fost un vehicul de comunicare, un limbaj care, ca atare, este specific, abstract, format din diferite părți: are ritm, fenomene, gramatică și ortografie și este înțeles de cei care sunt inițiați în acest limbaj. Întâlnim arhaisme, regionalisme și neologisme.

Ne putem gândi la el ca la un soi de limbaj ascuns, secret, neauzit, al femeilor?

Dacă e să ne orientam în timp după părerile arheoloagei Marija Gimbutas, Vechea Europă avea vatra în exact spațiul unde este astăzi situată România (și nu numai). Societatea Vechii Europe era matriarhală; odată cu venirea valurilor de Indo-Europeni conduși de războinici și zei cruzi, femeile s-au refugiat în jurul vetrei, de unde au continuat să-și protejeze căminele tocmai prin convertirea vechilor ritualuri și semne în straiele cu care își înveșmântau familiile. Pe măsura ce tehnologia de a găsi dovezile istorice devine mai performantă, aceste ipoteze de lucru ale lui Gimbutas găsesc tot mai mulți adepți printe oamenii de știință. Deocamdată însă putem să ne închipuim că într-adevăr, arta acului a fost și a rămas un limbaj al femeilor care ne leagă de străbunele noastre, oricât de departe am vrea să călătorim în istorie.

De la Penelopa știm că femeile țes și cos propriile sentimente. Din Japonia până în Zanzibar, costumele lucrate de femei au ajuns să fie privite ca purtătoare ale unor coduri feminine, ale unor limbaje prin care femeile comunică între ele, contribuind la o istorie colectivă. Această istorie rămâne suspendată atunci când ele nu au cum să transmită codul mai departe, când „mesajul se pierde.“ Cât înțelegi din acest ipotetic cod tu, care ai citit în intimitatea veșmintelor? Și cum faci?

Virgina Woolf scria în Orlando că în ciuda aparențelor, veșmintele au funcții mult mai importante decât a ne ține de cald. Ele schimbă felul cum vedem lumea, dar și cum ne vede lumea pe noi. Din Japonia până în Moldova exista un limbaj comun al femeilor în mesajul tesografic, dar și în arhitectura straielor, a pieselor individuale care alcătuiesc costumul întreg și care combină necesitatea practică a înveșmântării și protejării trupul uman de mediul văzut (frig, arșiță) dar și de cel nevăzut (duhuri), cu nevoia omului de frumos și comunicare. În straiele de ceremonie ale țăranilor români se poate citi nu doar expresia intimă a purtătorului, ci a întregii culturi din care fâcea parte la acel moment. Meșterii spuneau că pe un pieptar se scrie, nu se brodează, pentru că acolo se pot vedea scrise straturile de istorie precum straturile de sedimente în geologie.

În lanurile de lavandă din Provence cu cămașa din Bran din primul sfert al secolului XX. Foto: Adrian Corduneanu.

Care este diferența între costumul „național“ și cel „popular“? Există un costum național „cult“ sau „de curte“? Cum s-ar defini? Cum se deosebește costumul țărănesc de cel „cult“?

Costumul național sau popular a fost astfel numit de către francezi la marea Expoziție Universală din Paris,1867, unde România s-a prezentat pentru prima oară ca țară independentă de Imperiul Otoman, de care țineam politic și administrativ. Acolo am prezentat piese de port românesc adunate și expuse de o seamă de personalități ale elitei române, cum ar fi Carol Popp de Szathmari, Alexandru Odobescu si Goleștii reprezentati de Anica și Felicia Racoviță. În ton cu ideile romantice naționaliste ale vremii, fiecare țară prezenta cele mai extraordinare costume de sărbătoare iar România nu a fost mai prejos. În timp, inspirată atât de mărturiile strămoșești pictate pe pereții mănăstirilor precum cele de la Curtea de Argeș (tablourile votive ale lui Despina Milița, Doamna lui Neagoe Basarab și ale fiicei lor Ruxandra), cât și de măiestria straielor de sărbătoare țărănesti din regiunile Argeșului și Muscelului, această elită extraordinară a extras esența estetică a unui anumit tip de costum de sărbătoare pe care l-au promovat lumii întregi prin mediul expozițiilor internaționale. Acasă, prin eforturile reginei Elisabeta, costumul național a dobândit statut de costum aulic, împărătesc, cu precădere la Palatul Peleș din Sinaia, unde familia regală petrecea verile.

Acest port național poate fi numit „cult“ deoarece a fost recreat în a doua jumătate a secolului XIX de către Asociatia Doamnelor în scopuri politice precise: unirea și consolidarea Principatelor Române într-o Românie Mare. Cu mult timp înaintea venirii Elisabetei în România pentru a fi regină, doamnele care urmau să-i stea în preajmă la curte au pornit primul atelier de costume naționale, pe moșia Goleștilor. Alegeau modelele, le refăceau estetic, cumpărau materialele (spre exemplu mătasea și lâna erau aduse din Franța), apoi angajau țărăncile din preajma moșiei Goleștilor să țeasă și să brodeze aceste costume naționale de pe care nu lipsea tricolorul.

Ce înseamnă creația în costumul național? Dar inovația și/sau modernizarea?

Între costumul țăranesc regional și cel cult, de curte, național, sunt diferențe pe care le percep mai degrabă etnografii sau cei care se străduiesc să replice piese din costumele regionale. Sunt diferențe în schema culorilor folosite și armonizarea lor, diferențe între materialele folosite (genul de mătase sau lână cu care se broda), câmpii decorativi și distribuția lor, dar și piesele principale care însoțesc cămășile, cum ar fi fotele, catrințele sau șorțurile, cum le spuneau doamnele de atunci. Cert este că avem mărturia portului românesc de curte din Moldova și Țara Românească până la introducerea celui fanariot de după uciderea Brâncovenilor; portul românesc de curte era lucrat de doamne, domnițe, jupânițe, țăranci, ba chiar și roabe, în ateliere de la curțile Moldovei și Valahiei, dar și pe moșiile marilor boieri. Prețioasele broderii lucrate atât în Moldova și Valahia, cât și la Țarigrad (Constantinopole) pentru principii români, boieri sau biserica ortodoxă – precum cele expuse anul trecut în impresionanta expoziție de la Luvru organizată de mari specialiști români și francezi, arată gradul de măiestrie și sofisticare al acestei arte pe teritoriul țării noastre. Din foile de zestre boierești, citim cu uimire despre iile cusute cu aur, argint, mărgean (coral) și perle. Sclave creștine cercheze care știau să brodeze erau răscumpărate în secret de doamnele valahe (din piețele de sclavi creștini deschise doar musulmanilor precum erau cele de la Brăila și Constantinopole); acestea aduceau cu ele meștesugul acului bizantin. Este ușor de văzut cum țărăncile învățau din aceste ateliere domnești tot atât cât beneficiau aceste ateliere de experiența și măiestria tehnicilor strămoșești transmise din mamă în fiică în rândurile țărăncilor. Exista o colaborare și o comunicare firească între doamnele pământene și țărănci, iar porturile curților Moldovei și Munteniei erau foarte asemănătoare. Secretarul lui Constantin Brâncoveanu, florentinul Anton Maria Del Chiaro, scrie despre cămașa valahă cum că era făcută la curte și era purtată de domni și țărani deopotrivă, zi și noapte. Diferența dintre domni și țărani era făcută de materialele cămășilor și, evident, de ce puneau peste cămăși: domnii purtau caftane țesute la Veneția din mătase și căptușite cu blană de samur, țăranii purtau cojoace de blană de oaie, etc.

Câte din semnele cusute pe ie sunt transmise și eventual adnotate și ce rol are invenția fiecărei femei în parte?

Există dezbateri aprinse între iubitorii de port național și țărănesc în legătură cu aceste semne, mulți susținând că ele nu au niciun rol în afara celui estetic, iar dacă au avut cândva un rol, a fost de mult pierdut în negura timpului. Mai mult, scepticii susțin că femeile replicau mimicativ, fără să știe ce sunt, semnele ce le-au fost transmise de mame și bunice. Evident, semnele erau cunoscute și numite cumva, cândva, regional. Ne-au mai rămas denumirile lor din anumite perioade – cum ar fi începutul secolului XX în Bucovina. Dar, în mare, interpretarea semnelor de astăzi este bazată pe ce știm despre semne de la finele secolului XIX, începutul secolului 20. A privi mai departe de atât în istorie e ca și cum am încerca să descifrăm semnele de pe vasele de lut precum am descifra hieroglifele. Nu le avem scrise de marii istorici ai antichității, nici identificate – precum avem denumirea plantelor în limba dacă. Și totuși, ele există în aceeași formă și succesiune cromatică, neschimbate în esență de secole, într-un mod specific regiunii țării noastre, chiar dacă semnul în sine e întâlnit și la alte popoare. Este greu de crezut că semnele acestea erau toate întâmplări de design, fără intenționalitate, mai ales în vremea anticilor și a medievalilor când se punea mare preț pe puterea apotropaică sau damnatoare a semnelor, pe talismane, pe magie. Cred că aceste semne au fost și sunt purtătoare de mesaje, însă interpretarea lor în zilele noastre nu are cum să fie corectă dacă o raportăm la antichitate, dacă încercăm să le facem să grăiască pentru cei ce le purtau acum câteva sute de ani. Doamnele care cos astăzi aceste semne pe cămăși românești interpretează intuitiv și vizual semnele, făuresc fiecare din semnele străvechi un nou limbaj. Avem mărturia câtorva semne în unele zone din secolul 19 spre secolul 20. Știm că anumite semne brodate pe anumite porțiuni de cămașă, pieptar, fotă sau catrință, în anumite culori și pozitii erau folosite în împrejurări specifice.

Coarnele berbecului spate în spate brodate cu roșu, erau rezervate mireselor, fetelor și femeilor tinere în mai toată România, pe când cele brodate cu negru, cu coarnele berbecului în poziție de luptă, erau brodate pe cămășile femeilor vârstnice în Banat.

Mi se pare deosebit de interesantă povestea semnelor românești când vine vorba de formarea României Mari. Familia regală, boierimea unionistă și elitele intelectuale au avut un rol covârșitor în pregătirea terenului Marii Uniri.

Semnele românești au fost alese cu grijă, promovate și distribuite în toată țara, din Valahia în Ardeal unde femeile le-au îmbrățișat și adoptat înainte de 1918. La Versailles, delegații români au făcut pledoaria unirii Transilvaniei cu țara folosind ca argument și unitatea portului național românesc din cele trei principate.

Cât de vechi este costumul național?

Costumul național, exact astfel numit și înteles ca unealtă în clădirea unității naționale, vine de la primii fiori unioniști, pre-1848. Doamna Principelui Bibescu al Valahiei, Maritica Bibescu, purta în 1845 un costum muntenesc; Aglae Ghika, fiica Principelui Ghika al Moldovei, purta în 1850 un costum moldovenesc; avem și România Revoluționară a lui Constantin Daniel Rosenthal, pictată în 1850 la Paris. De la uciderea Brâncovenilor până la Maritica Bibescu, portul de curte era exclusiv cel fanariot. Seria de războaie de independență care au avut loc în Balcani – de la greci, la sârbi și la români – au scuturat treptat jugul otoman și au adus schimbări politice, ideologice, covârșitoare, toate manifestate sartorial. Portul fanariot a fost înlocuit cu cel revoluționar inspirat de Regina Amalia a Greciei, dar și cu straiele Europei de vest. Portul național s-a născut ca o expresie pur românească de emanicpare și a avut rolul lui de a arăta românilor că sunt unul și același popor.

Pe celebrele trepte ale palatului Grand Trianon de la Versailles, în ținuta de costum național de curte de secol XIX. Foto: Adrian Corduneanu

Cum s-a apropiat Regina Maria de costumul național și cum a ajuns să facă din el o emblemă de fashion admirată și urmată și azi?

Regina Maria a învățat carte, ca să spun așa, lângă regina Elisabeta. E și normal, era o adolescentă când a ajuns în România în 1893. Deasemenea, precum in cazul Reginei Elisabeta, doamnele românce din elită au avut marea lor contribuție în a-i insufla viitoarei mari regine dragostea pentru noua sa țară prin adoptarea portului național. Există scrisori între doamnele de la curte care se sfătuiau cum să formeze un cerc protector în jurul Mariei, să o ajute să înțeleagă țara, tradițiile, oamenii. Cu marele ei talent în tot ce privește domeniul sartorial, Regina Maria a promovat un costum național pan-românesc precum numesc eu portul Reginei post 1918.

După luni de negocieri, Tratatul de Pace de la Versailles a fost semnat în etape între 1919 și 1920 în Saint Germain și în sălile palatelor Marelui și Micului Trianon. O singură femeie a participat ardent și abil la aceste negocieri, Regina Maria. „Eram conștientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruțam cuvintele și știam cum să aprind flacara în privirile celor ce ma ascultau, cum să-i incit. Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate regele m-a întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-am întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea aceasta răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elcovent decât o femeie răscolită. Aș fi de acord? ‘Eu? Să merg la Paris și la Londra? Eu să susțin cauza noastră? Neoficial, bineînțeles dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită de a face acest lucru pentru România’. Un fior de mândrie mi-a străbatut toata ființa. ‘Eu? Desigur; eu eram cea chemată – da, cred ca mă simteam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor ’trei mari’!’ […] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”(Regina Maria a României, Capitole Târzii din Viața Mea, Memorii Redescoperite)

Cămașă cu mânecă răsucită din Bran din a doua a jumătate a secolului al XIX-lea. Foto: Adrian Corduneanu

 

M-am întrebat adesea: care este matca cămășilor românești? Istoria portul poporului țărănesc din diverse regiuni ale țării, depănată în timp, este bazată pe o mână de informații ajunse la noi incomplete, impregnate de înțelegerea și interpretarea specialiștilor care lucrează cu fâșii de dovezi… Petale smulse în adâncimile secolelor.

Pentru mine, cămașa cu mânecă răsucită întâlnită pe pereții bisericilor medievale muntenești și moldovenești reprezintă acestă matcă. 
Ne-am întâlnit recent, eu și această legendară cămașă, după ani și ani de visat și căutat.

Neprețuit de frumoasă, cu mânecile-i lungi cât statul de om, care se înfășoară singure în 6-7 spirale pe fiecare braț. Coborând din secole de istorie ca o mare taină ce nu se poate revela oricui, cămașa-inorog a speriat pe vânzătorii care au încercat să facă din inorog, cal, retezând-i mânecile! Noroc mare că mânecile fuseseră retezate doar cu o zi înainte de a o vedea eu și vânzătorii nu apucaseră să le arunce!

Interviu de: Roxana Melnicu
Foto: Adrian Corduneanu

5 Comments

  1. Stimata Doamna,Simona Laiu,Sa traiti la multi ani !Traiasca Trianonu,traiasca Romania Mare,traiasca portul-costumul national romanesc !

  2. Felicitari pt ideea de a duce aceste preocupari la un asemenea nivel…international!
    Daca va intereseaza o poza cu o ie olteneasca veche al carei model a fost copiat de o doamna la curte dupa modelul iei Reginei Maria, va pot oferi fotofrafia gratuit.
    Ia este cusuta pe panza furnica, care nu se mai gaseste si nu se mai fabrica demult. Ia nu este de vazare. Dar puteti ruga pe cineva sa coasa acest model superb din nou, in spiritul vremurilor trecute. Bata! in activitatea viitoare. O olteanaca autentica.

  3. În protocolul vestimentar stabilit la curtea Marii Britanii portul național de sărbătoare al fiecărei nații este echivalent cu portul britanic de gală (frac/rochie de seară). Prin urmare, la ocaziile de „mare ținută” se poate îmbrăca portul de sărbătoare al țării de unde vii.
    Începutul a fost făcut de nobilii scoțieni, care au impus kiltul ca ținută de gală la curtea Angliei, alături de portul nobililor englezi.
    Am vorbit și cu cineva din tr-o țară baltică ce mi-a povestit că la ocaziile deosebite ei se îmbracă în portul lor național.
    Iar noi, care avem o bogăție inegalată în portul nostru național?
    De ce nu mergem îmbrăcați astfel la operă, la concerte, la baluri, la întâlnirile cu prinți și prințese?

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*