Ursoaica din laț

Deşi astăzi pare o „vendetta” împotriva urşilor păgubitori, braconajul cu lațul are o poveste veche, izvorâtă din dorinţa localnicilor de a mai completa meniul vegetarian cu ceva carne de mistreţ sau cerb. Cei mai mulţi urşi cad, indirect, pradă lațurilor montate de braconieri. Foto: Costas Dumitrescu

Ai simţit vreodată cum ameninţarea unui pericol de moarte ţi se strecoară prin toţi porii, momentul acela când carnea tremură involuntar suprasaturată cu adrenalină, când mintea şi genunchii o iau razna? Zău că nu ştiu cum să descriu orele de groază şi admiraţie din acea zi petrecută în Munţii Vrancei. Chiar și acum, răsfoind albumul de poze în fotoliul de acasă, la exact 3 ani după eveniment… cum să nu simți că ţi se ridică din nou părul pe ceafă?

S-a întâmplat în curtea din dreptul semnului de ieşire din localitatea Greșu, spre Târgu Secuiesc

Două familii din Galaţi au venit să îşi petreacă minivacanţa de Sfânta Maria în zona Lepşa. 

Cum n-au mai găsit cazare, s-au instalat în casa unor prieteni, nelocuită de ceva vreme. În spatele casei era o grădină mică, cu pruni, cu iarbă mare, necosită, şi dincolo de gard – o râpă.

Încă de cu seară au auzit gălăgie în curte, dar ploua cu găleata, era întuneric şi n-au îndrăznit să iasă.

Abia dimineaţă au făcut descoperirea. Chiar în buza râpei, un urs îşi prinsese laba în sârmele groase ale gardului – au crezut ei. Când s-au apropiat mai mult, alţi doi urşi i-au atacat de dincolo de gard. Unul mare și unul mai mic. Au fugit în casă şi au sunat la poliţie. Au dedus că unul dintre pui e prins şi mama şi fratele dau târcoale să-l elibereze. 

Am mers acolo însoțindu-l pe Silviu Chiriac, de la Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea, un Maximus al Munților Vrancei, cu freza, bărbuţa, fizicul şi charisma identice cu cele ale eroului din Gladiatorul.

Când am ajuns noi, doi poliţişti și paznicul de vânătoare erau serviți cu cafea.

După o primă rundă de recunoaștere a urmat alta, cu Silviu apropiindu-se prudent de râpă și apoi declarând: nu e pui, e chiar ursoaica. Probabil a picat într-un laț, și tot zbătându-se, s-a înfăşurat și în sârmele de gard. Ceilalţi doi care pândesc prin preajmă sunt pui de doi ani. 

 Animalul masiv și ud respira greu, răstignit de o labă pe abrupt. Însă cum simțea că te apropii, se ridica, mormăind îngrozitor. 

Ursoaica trebuia tranchilizată şi eliberată. Silviu și-a sunat colegul de birou și fratele de cruce întru salvarea animalelor sălbatice, Radu Mihai Sandu, să vină de la Focşani cu arma şi săgețile tranchilizante. Orele treceau, și noi ne spunem poveşti despre cazuri asemănătoare, cu animale înnebunite de furie şi durere care se mai întâmplă să rupă lațul și atacă orbeşte, şi oameni care îşi pierd minţile de frică. (Silviu a eliberat din laț peste 60 de urși. Povestestea cu mult har și parcă-l vedeam țâșnind apucat de streche în panica unui atac, escaladând un gard țepos de cătină sau dând cu spray anti-urs direct în nasul veterinarului care gonea după el, sau pe cei doi pădurari, tată şi fiu, care își aruncă puştile și se bat care să se urce primul într-un prun subţirel, sau pe altul cum încerca să scoată ditamai scara observatorului înfiptă în beton, sau pe unul care n-a mai încăput în maşină în timpul atacului ursului, dar îi ruga cu lacrimi în ochi să-i lase măcar capul înăuntru…)

Gata, a sosit, în sfârşit, Radu. 

– Toată lumea în casă, a comandat el autoritar. Un tip dur şi competent, care pune numaidecât distanţă. Si-a suflecat mânecile ca un chirurg pregătit de o operație grea, și-a legat o bandană pe cap și a scos din portbagaj o cutie mare cât un laborator mic. Și-a pregătit dozele, seringile și a înfiletat componentele armei. Vocea cu care dătea ordine noi era calmă, dar îi vedeam tremurul mâinilor și broboane de sudoare pe tâmple.

La prima săgeată, ursoaica a zvâcnit spre noi cu un mormăit furios, dar lațul a rezistat.  După a doua săgeată, Radu a coboarât lângă animalul adormit, i-a acoperit ochii cu batista și s-a chinuit vreo 20 de minute bune cu un cleşte uriaş să o desfacă din firele gardului vechi şi din şufa nou-nouţă a lațului. 

La final, tricoul era fleaşcă pe el, de l-ai fi putut stoarce. Dintr-odată, Radu nu mai parea tipul dur de la început, ci un om cald, prietenos. „Înainte nu transpiram aşa”, a răsuflat cu un suspin. I se trage de la o pățanie recentă, când într-o situație similară, ursul pe care încerca să-l elibereze a rupt lațul şi s-a repezit să-l sfâșie. Noroc că l-a asistat un pădurar cu sânge rece. A fost nevoie de cinci focuri de carabină pentru a pune jos namila ce s-a prăbușit la mai puţin de un metru de el… 

Cum să nu te treacă fiori de admiraţie în faţa acestor bărbaţi de diamant, eroi neştiuţi care îşi riscă viaţa, iar şi iar, pentru a salva viaţa animalelor?!

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*