Bucureștiul bucureștenilor (I)

cutremur

Când bucureștenii își asumă Bucureștiul. O poveste în cinci părți despre oameni care au apucat de coarne probleme ale orașului și încearcă să le rezolve de unii singuri. Și despre cei mulți, care îi ajută de pe margine.

Text: Domnica Macri
Foto: Helmut Ignat

Introducere

M-am născut și am crescut în București. Îl iubesc pentru energia, diversitatea și frumusețile lui ascunse. Dar n-am cum să nu văd că trăiesc în capitala europeană cu cel mai mare risc seismic și a treia ca densitate, un oraș sufocat de praf și de trafic – cel mai congestionat din UE, potrivit indexului Tom Tom. N-am cum să ignor că spațiul verde e pe sponci (sub un minim cerut de UE) și că încă se demolează clădiri istorice. Nici că un sfert din locuitori depind de sistemul de termoficare în precolaps (în 2020 mă spăl pe cap la lighean), că n-ai cum circula cu bicicleta, iar troleibuzul uneori trebuie împins, că pe stradă trebuie să te ferești de mașini parcate, gropi, bolarzi, țurțuri sau tencuieli care cad.

Să scriu despre București luându-i la rând neajunsurile și căutând cauze și vinovați mi s-ar fi părut pe cât de chinuitor, pe atât de puțin constructiv. M-am luptat și în timpul meu liber, și în exercițiul profesiei pentru un alt fel de oraș, unul care să prioritizeze calitatea vieții și sunt în pragul unei disperări resemnate. Mă mai scoate din angoasă doar să văd oameni care, după ce au trecut prin entuziasme, furii și exasperări legate de urbea lor, au schimbat cu totul strategia. Au hotărât să nu se uite nici în dreapta, nici în stânga, și să facă ei. De unii a auzit multă lume, de unii mai nimeni, unii au scopuri ambițioase, alții merg pe nișă și pe detaliu. Am adus o mică parte dintre ei în fața voastră. Numitorul lor comun: iubesc Bucureștiul și au reușit să mă inspire.

Partea I. Prea mici pentru un cutremur mare

cutremur
Centrul Vechi – zonă protejată, cu clădiri- monument – a devenit polul disracției. Pe lângă restaurante și cluburi, are teatre independente, o librărie-concept și un Muzeu al Kitschului. Foto: Helmut Ignat

Pe ruinele unei foste uzine de la marginea capitalei, atmosfera e de-a dreptul voioasă. Clubul Câinilor Utilitari a venit să-și antreneze cățeii de salvare-căutare, de toate rasele și dimensiunile, pe un soare cu dinți, într-o sâmbătă din februarie.

Cânii, aflu eu, habar n-au că salvează oameni. Ca să o poată face, ei joacă ani de zile un joc din ce în ce mai complex. La început, „victimele”, mereu așezate altfel decât în picioare, te atrag, fie cu o chemare, fie cu ceva bunătăți ascunse, bine mirositoare. Nu trebuie decât ca tu, pui clăpăug și uituc, să-ți negociezi calea până la răsplată, pe care nu o primești până nu latri, clar și sonor. Cu timpul, pe traseu apar obstacole: dale abrupte care alunecă, fier-beton care înțeapă. „Victima” nu te mai strigă, dar o vezi acolo, cu răsplata la îndemână. Apoi pur și simplu se ascunde, dar tu ai crescut și mirosul te ajută. Stăpânul te trimite mereu în direcția cea bună cu un gest standard, și tu cauți, cauți… Oare orice câine poate face așa ceva?

„Câinii care ne interesează pe noi sunt câinii lacomi de viață, înnebuniți după joacă, după mâncare. Dacă traducem în termeni umani, sunt niște optimiști creduli – niște fraieri”, așa cum și oamenii cu mari realizări cred într-un ideal, poate în ciuda tuturor evidențelor, îmi explică Vlad Popescu, care a pus bazele clubului cu nouă ani în urmă.

Spune că n-a căutat decât un mod de a se distra cu câinele, făcând totuși „și ceva util”. „Când mi-am dat seama că aici ești un fel de pompier cu câine: woooow, ce tare! Adică a fost o chestie pornită pe bază de adrenalină, tinerețe, teribilism”, expediază el fără pompă începuturile carierei lui de educator canin.

Autodidact, Vlad și un grup mic de oameni dedicați au lucrat în timpul lor liber și au reușit să ia primele locuri la campionatul național al câinilor de serviciu organizat de M.A.I. Așa au fost luați în serios de Departamentul de Situații de Urgență (DSU) și au acum însemne și responsabilități de echipe de salvatori.

În jurul meu domnește o frenezie aparte: adulți cu aer serios și bărbi se ivesc de după maldăre de dărâmături și strigă drăgăstos-isteric. Se pasează pe la spate cutii cu gustările preferate ale cățeilor. Din talkie-walkie-uri se strigă: „Hai! Motivează!”

Un număr infinit de astfel de exerciții, un miros antrenat și o relație bună cu stăpânii i-au dus pe cățeii Cealapa și Billy în misiune după seismul de 6,4 grade din Albania. Lucrând ore în șir, echipa românească nu a reușit totuși să găsească oamenii vii sub dărâmături, doar trei morți. Spune Vlad: „Acum mă uit altfel la București și la ideea de cutremur și îmi dau seama cât de greu e să conștientizăm. Și albanezii, exact ca noi, au avut un cutremur traumatic prin anii ’70, și până azi s-a dus dracu’ toată trauma”.

*

Pereții zgâlțâindu-se bezmetic, pe fundalul unui scrâșnet sinistru, ca huruitul unui motor planetar, punctat de strigătele mamei și de întunericul subit… Așa îmi amintesc eu cutremurul din 1977 pe care l-am trăit la nouă ani. Bucureștiul a pierdut atunci 33 de clădiri (rase complet) și circa 1.400 de oameni.

Acum sunt într-un bloc vechi de pe bulevardul Dacia și mă uit la vreo 70 de oameni adânciți în lectura unor pliante care îți explică cum să te pregătești de cutremur. Când te întrebi cu ce-și umplu serile bucureștenii, un curs de pregătire antiseismică nu ar fi prima opțiune. Și totuși, Edmond Niculușcă, de la ARCEN, și Matei Sumbasacu, de la Re-Rise, reușesc să facă săli pline.

Vreo lună mai târziu, la Școala Centrală, de lângă Grădina Icoanei, asist la același curs, adaptat pentru liceeni. Îi văd cum se animă când sunt provocați cu întrebări: Care e primul lucru pe care îl faci după cutremur? Cine știe unde e robinetul de gaze? Ce trebuie să ai în trusa de ajutor? (indiciu: lanternă, fluier, materiale de prim ajutor, apă, ceva alimente, radio, folie de supraviețuire, briceag.)

Aflu și eu lucruri noi: că cel mai mare risc nu e totuși să fii îngropat sub dărâmături, ci să ai un accident banal: să-ți cadă ceva în cap de la etaj, să-ți rupi un picior, să se dărâme pe tine mobila, să te tai în cioburi plecând desculț, să rămâi fără medicamente esențiale. La toate astea, paza bună trece primejdia rea. Vorba lui Edmund: „Nu poți să suni la 112 să spui: «N-am apă de băut, n-am ce mânca.» Ai responsabilitatea ta”.

De aici și proiectul ăsta, finanțat, ca și Clubul Câinilor Utilitari, de Fundația Comunitară București, și susținut de DSU, care a înțeles că în caz de dezastru, prima linie de apărare e comunitatea. Matei și Edmond încearcă chiar să găsească voluntari care să țină la rândul lor instructaje la ei la bloc sau pe stradă, ca informația să ajungă în final la 20.000 de oameni din centru, unde se află cea mai mare concentrare de clădiri vulnerabile din capitală.

În aștepatarea reabilitării, multe dintre clădirile vechului București se pierd, prăbușite, sau demolate. Centrul vechi a scăpat de acest spectru și tot mai multe case de aici sunt refăcute, măcar la nivelul fațadelor. Foto: Helmut Ignat

L-am rugat pe Matei Sumbasacu să mă primească la una dintre ședințele Re-Rise, un grup care își propune „să moară cât mai puțină lume la cutremurul care o să vină, ăla mare, și să avem cât mai puține pagube materiale. Ăsta e singurul scop pe care îl poți avea pe treaba asta”.

Un scop mare pentru o organizație atât de mică, cu o duzină de membri care activează gratis, în timpul lor liber. Unul are o agenție de publicitate, altul lucrează la colectare de date pentru agricultură, Matei fiind singurul inginer, specializat pe analiză și proiectare în regiuni seismice. Fiecare e cu felia lui, dar toți vorbesc, cu o vervă contagioasă, limbajul comun al tehnologiei. Îi leagă un mare atașament față de haoticul București și faptul că le e „superfrică de cutremur”.

metrou
Unul din miturile răspândite despre cutremur este că e foarte periculos să te prindă la metrou. Re-Rise crede că metroul e printre locurile relativ sigure. Foto: Helmut Ignat

Re-Rise estimează pericolul în care trăim altfel decât oficialitățile, care pornesc de la ideea că orașul are 350 de clădiri vulnerabile. Grupul consideră că ar trebui luate în calcul și expertizările mai vechi. „Mi s-a părut criminal că în anii ’90 s-au făcut niște eforturi de identificare a unor clădiri vulnerabile și dup-aia, în 1996, s-a schimbat metoda de clasificare și tot ce fusese identificat a fost pur și simplu ignorat”, spune Matei Sumbasacu. După Re-Rise, în București sunt în pericol cam 2.200 de clădiri, cu zeci de mii de apartamente și „chiar consolidând zeci de clădiri anual tot ar fi nevoie de decenii să le asiguri pe toate”.

Grupul a ales o abordare pragmatică. Dacă 60% dintre victimele finale sunt cele care suferă accidente colaterale și mor pentru că nu se ajunge la ele în timp util, înseamnă că eficientizând primele ore de intervenție s-ar putea reduce numărul de victime cu două treimi.

cutremur
Un tur ghidat prin vechiul oraș, organizat de ARCEN, trece pe Calea Victoriei, un bulevard plin de istorie. Foto: Helmut Ignat

„După cutremur, fiecare vrea să ajute”, spune Matei. Nu te poți însă organiza în mișcarea browniană și panica de după, când clădirile căzute pot schimba chipul orașului. Luând lucrurile din pripă, Re-Rise a gândit Registrul Digital al Utilajelor (REDU). Utilajele din România (publice și private, căci în stare de urgență orice e rechiziționabil) sunt listate și introduse într-o aplicație, iar cei aflați în centrul de comandă după dezastru pot ști exact câte au la dispoziție, unde sunt și cine le conduce. Prototipul e deja gata, partea de programare au făcut-o „niște puști pasionați în câteva zile la un hackathon”, trebuie doar populat cu date de la antreprenorii din construcții. Unica problemă pentru Re-Rise e că se simt contra cronometru: „Ar fi foarte nasol pentru mine să vină un cutremur acum, chiar m-aș oftica maxim, că încă n-am apucat să producem impactul pe care noi știm că putem să-l avem”, spune Matei.

Mai au o idee (e drept, costisitoare) pentru a obține harta post-seism: un container cu drone care se deschide automat în timpul seismului și trimite aparatele să scaneze Bucureștiul, alcătuindu-i în timp real noul portret, cu prăbușiri, avarii, artere obstrucționate, incendii. Alte idei ale lor costă o nimica toată: o rețea de intranet instalată pe vehiculele de intervenție i-ar putea ajuta pe cei prinși sub dărâmături să se conecteze cu salvatorii.

POVESTE  DIN CARANTINĂ

Pentru că întâlnirile cu comunitatea și elevii s-au sistat pe timpul carantinei, Re-Rise și ARCEN au început să își transpună lecțiile pe o platformă online. De plictiseală, Matei și colegii lui s-au gândit cum s-ar putea desena hărți geodinamice ale Bucureștiului cu ajutorul … mouse-urilor de la computere. Datele de mișcare transmise de mouse-uri ar fi calibrate prin AI în funcție de locație, etaj, caracteristicile dinamice ale clădirii, tipul de mobilier pe care stau, iar Matei crede că s-ar putea obține „niște caracteristici geodinamice ale subsolului bazate pe date ceva mai științifice”. Hărțile actuale se fac după chestionare în care diverși voluntari povestesc cum au perceput ei mișcările seismice.

 

Acest articol a apărut în ediția de septembrie 2020 a revistei National Geographic România.

Următoarele capitole vor fi publicate în zilele următoare:

Bucureștiul bucureștenilor (II) – Trafic de n-ai aer

Bucureștiul bucureștenilor (III) – Grow Up and Make a Point

Bucureștiul bucureștnilor (IV) – Nebunia și speranța fac Casă Bună

cutremur  cutremur

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*