Bucureștiul bucureștenilor (II)

aer
Foto: Helmut Ignat

O poveste în cinci părți despre oameni care au apucat de coarne probleme ale orașului și încearcă să le rezolve de unii singuri. Și despre cei mulți care îi ajută de pe margine.

Text: Domnica Macri
Foto: Helmut Ignat

Partea a-II-a. Trafic de n-ai aer

Era 2013 când m-am întors de la Bruxelles cu știri alarmante despre poluarea cu pulberi fine în România și în special în București. Am intervievat-o atunci pe Oana Neneciu, de la asociația Ecopolis: făcuse un studiu care lega problemele de sănătate de cele de poluare și semnala lipsa unei monitorizări oficiale. Între 2012 și 2017, cele doar opt stații ale rețelei naționale au funcționat numai 50% din timp, așa că problema poluării rămânea invizibilă într-un oraș ticsit ca Bucureștiul. Ecopolis și-a publicat studiul, eu am
publicat articolele, nu s-a întâmplat nimic.

Șapte ani mai târziu îi iau din nou interviu Oanei. ONG-istă cu state vechi, ea nu se luptă pentru oraș „în timpul ei liber”, ca alții, însă a făcut-o cu o asemenea consecvență, încât a stârnit o furtună în opinia publică după ce a instalat o rețea independentă de senzori, accesibilă oricui cu un click. 

Împreună cu Fundația ETA2U, care se ocupă de partea tehnică și logistică, Ecopolis a obținut fonduri pentru 10 senzori din cei industriali, măsurând nu doar particulele (PM2,5, PM10), ci și alte noxe precum monoxidul de carbon, dioxidul de azot și dioxidul de sulf… Senzorii au transmis datele prin radio, ETA2U a programat platforma, s-au făcut calibrări pentru particule cu puținele date oficiale existente și pe data de 12 decembrie 2019, harta Bucureștiului de pe aerlive.ro s-a înroșit, pentru că se înregistrau depășiri masive la poluarea cu microparticule. 

aer
Un protest contra poluării din capitală expune simbolic aer curat la borcan. Foto: Helmut Ignat

Aer Live a avut în două luni 50.000 de utilizatori unici. De la „câteva ONG-uri care mai cârâiam din când în când, mai făceam un mic protest” și de la știri apărute de două ori pe an, Ecopolis și alți parteneri au acum un grup consistent care îi urmărește pe FB, o rețea de grupuri de inițiativă care pun presiune pe autorități și o presă care a început să aprofundeze tema. O masă tăcută de cetățeni direct afectați de poluare, precum părinții cu copii astmatici, a prins curaj și a devenit vocală.

Platforma nu se oprește aici: partea de colaborare cu publicul, „Adoptă un senzor”, a reunit la prima strigare 500 de doritori pentru 30 de dispozitive. Alte echipe de voluntari lucrează pentru aplicațiile de mobil.

Oana crede că lucrurile se află pe o direcție „cât de cât OK”, după nouă ani de lupte frustrante. Ce a făcut-o să reziste? „Cred că mereu am fost așa, mai activistă, din liceu. E și foarte greu să te muți, de fapt, din Sinaia în București, adică dintr-un mediu natural 90%, în Drumul Taberei. Cred că de atunci am dezvoltat așa o nevoie de a rezolva chestii, sau măcar de a încerca să le rezolv”.

*

Odată deschis apetitul pentru măsurători de poluare, nu știi unde se poate opri. Constat asta când, într-o noapte de ianuarie, mă sui într-o mașină și plec prin oraș la cules de tuburi de difuzie, un fel de fiole cu care se măsoară concentrația de dioxid de azot (NO2) din aer. Sunt cu Mihai Stoica, de la 2Celsius – o mică organizație parteneră din proiectul Aer Live – și doi prieteni de-ai lui, toți fotografi, pasionați de natură și bicicliști sătui să simtă în gură gustul de metal al poluării. Misiunea nu e complicată: îți amintești unde ai montat tubul acum o lună, pui scărița, îl tai de pe stâlp/copac și îl așezi numerotat într-o punguță. Totul va pleca la un laborator din Elveția.

aer
Scenă cotidiană din trafic. Foto: Helmut Ignat

„Colaborăm cu un ONG german care a făcut un proiect în alte țari europene și cumva acum ne-a venit și nouă rândul. Le-am cerut primele 30 de fiole să facem un test. O fiolă costă cam 25-30 de euro, ceea ce noi nu ne-am permite.”

Asemenea măsurători care dau media lunară de NO2 în locuri populate din oraș (lângă școli, grădinițe, maternități, zone rezidențiale) sunt folosite pentru a compensa datele din rețelele fixe, pentru că acest gaz nociv pentru plămâni nu se dispersează egal.   

În timp ce mașina gonește din Cotroceni în Giulești și din Berceni în Dristor, dezbatem emulația produsă de lansarea Aer Live. „Să știi că foarte multă lume prinde microbul măsurătorilor. Am ajuns să discut despre asta noaptea la bere, să vină oameni să zică că vor să se implice, fie să doneze, fie să-și cumpere aparate de genul ăsta”, povestește Mihai. El crede că datele obținute prin implicarea cetățenilor – citizen science – au multiple beneficii: „Automat tema devine personală. Adică sunt mai dispuși să ceară și de la autorități – mie de-asta mi se pare important”.

bicicliști
Bucureștiul are circa două milioane de locuitori, aproape 1,5 milioane de vehicule înregistrate și 16,6 kilometri de piste de bicicletă semnalizate. Foto: Helmut Ignat

*

Marian Ivan era trecut de prima tinerețe și de un divorț când a început să meargă pe bicicletă. Își făcuse o asociație și organiza tururi pe două roți în care oamenii să descopere și să învețe să-și iubească orașul. „Eram destul de nou atunci în București, dar era clar că nu-mi plăcea ce vedeam în jur și că simțeam nevoia de o schimbare. Însă în scurt timp am renunțat la aceste plimbari, pentru că mi s-a părut că îi pun în pericol pe oamenii cu care mergeam. Atunci am început sa cercetez pistele pentru biciclete și am constatat că față de ce spunea legea erau diferențe enorme”.

Nu bănuia atunci că asociația lui, OPTAR, avea să devină sinonimă cu mobilitatea urbană și vârf de lance în coagularea bicicliștilor din oraș. Nouă ani, 14 Marșuri ale Bicicliștilor și nenumărate încleștări cu autoritățile mai târziu, Marian știe că la schimbare contribuie și protestele pe care le-a organizat, și pistele ilegale pe care le-a desființat, dar și munca mai plicticoasă și migăloasă, mereu voluntară, a redactării de ghiduri, planuri și normative. „Orașul nu este ajutat de faptul că eu merg acum cu bicicleta”, spune el. Mobilitatea crește vizibil doar prin politici care să-i încurajeze să-și ia bicicletele, dar și să-și lase mașinile acasă.

Planul de mobilitate durabilă al Bucureștiului, Normativul pentru infrastructura de biciclete sau Strategia pentru încurajarea mersului cu bicicleta sunt documente semnate sau co-semnate de OPTAR numai bune de adoptat pentru oricine va dori să schimbe în mod sistematic orașul. Până atunci, în opinia lui Marian, care pedalează mereu cu ochii după mașini, bolarzi, borduri înalte, portiere deschiși și alte pericole, „Bucureștiul întotdeauna rămâne un exemplu de cum să nu faci”.

aer
Din 2012, asociația OPTAR a organizat de două ori pe an astfel de Marșuri ale Bicicliștilor, cu câte 1.000-10.000 de participanți – ca protest față de mediul urban neprietenos. Organizația a lucrat cu autoritățile la redactarea de norme și strategii de încurajare a mobilității în oraș, încă neaplicate. Foto: Helmut Ignat

 

POVESTE  DIN CARANTINĂ

Revin la Oana chiar pe 30 aprilie, când Curtea de Justiție Europeană a condamnat România pentru depășirile valorilor-limită la particule fine în capitală. O găsesc „bucuroasă, hiperactivă”, aproape nevenindu-i să creadă că tot ce zice Ecopolis de 10 ani a spus și Curtea în hotărârea ei: că programul Rabla e ineficient, că s-a eliminat taxa auto, că Planul Integrat pe București nu are măsuri cuantificabile. „Nici nu mai au ce polemică să aibă ministrul cu primarul, că ăștia zic clar: sunteți amândoi de vină, uite ce trebuie să facă fiecare și uite ce n-ați făcut.”

O concluzie după perioada fără trafic din București? „Acum avem verde pe linie de șase săptămâni. Deci traficul e principalul factor al poluării”, spune Oana.

Între timp, pe 14 mai, România a intrat din nou în infringement, de data asta pentru poluarea cu NO2 din București, inclusiv pentru lipsa datelor. Mihai a aflat de la laboratorul elvețian că limitele erau depășite binișor în multe dintre locurile în care își amplasase tuburile de difuzie, iar acum instalează lunar câte 40, inclusiv lângă senzorii Aer Live, ca să-i calibreze pentru valorile de NO2, absente din datele oficiale.

parcare
Foto: Hemut Ignat

Acest articol a apărut în ediția de septembrie 2020 a revistei National Geographic România.

Citește și celelalte capitole:

Bucureștiul bucureștenilor (I) – Prea mici pentru un cutemur mare

Bucureștiul bucureștenilor (III) – Grow Up and Make a Point

Bucureștiul bucureștnilor (IV) – Nebunia și speranța fac Casă Bună

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*