Bucureștiul bucureștenilor (IV)

În zile foarte senine, deasupra Bucureștilor, spre nord, se văd munții Bucegi. Foto: Helmut Ignat

O poveste în cinci părți despre oameni care au apucat de coarne probleme ale orașului și încearcă să le rezolve de unii singuri. Și despre cei mulți, care îi ajută de pe margine.

Text: Domnica Macri
Foto: Helmut Ignat

Partea a  IV-a. Nebunia și speranța fac Casă Bună

Cobor din mașină într-o mare de gunoaie din care răsar pereții gri, siniștri, ai blocurilor, garnisite cu „îmbunătățiri” locale disparate. Din ceață se ivesc oameni în halate, învârtindu-se după treburi, și câte o figură spectrală, care trece fără să vadă, în căutarea următoarei doze. Ai nevoie de minute bune ca să-ți dai seama că ești tot în București, România. Mai exact, pe Aleea Livezilor, cel mai crunt ghetou din Ferentari, unde se vând și se consumă droguri sub oblăduirea unor mafii locale. Aici și-a început în urmă cu vreo zece ani Valeriu Nicolae proiectul educațional care azi poate servi drept model de bune practici.

ghetou
Blocuri din ghetoul din Ferentari, cartier din sectorul 5 din capitală. Foto: Helmut Ignat

„Eu mă feresc de obicei să povestesc despre Ferentari”, îmi spusese Valeriu, după ce îmi făcuse o descriere de iad a Aleii Livezilor. „Lumea fie o ia: «Băi, tot nenorociții ăia, vai mama lor!», fie o ia exotic. De fapt, nu e nici exotic, nici… e o realitate și trebuie să facem ceva pentru ea.”

Valeriu Nicolae e om de afaceri, expert în leadership și diplomație, avocat pentru problemele romilor, a lucrat și pentru Națiunile Unite, și pentru Consiliul Europei, și pentru Institutul Aspen, și pentru Guvernul României, e publicist, și chiar producător de film. Și, mi-a povestit el, la un moment dat, „lucram în Bruxelles și cumva am obosit. Devenisem blablagiu, ziceam eu, vorbeam despre ce ar trebui să facă lumea și eu nu făceam și m-am simțit vinovat”. Așa că Valeriu Nicolae, căruia îi face plăcere să se recomande simplu drept „țigan”, s-a dus pe Alee și a dus copiii la școală. De ce să-i ducă el? Pentru că în acest hectar de blocuri insalubre, peste 3.000 de suflete trăiesc ca niște paria, ferindu-se de autorități. Unii copii au părinți consumatori, lipsă sau în închisoare. Pentru că și ei, la rândul lor, au avut părinți consumatori, lipsă sau la închisoare, într-un cerc vicios al mizeriei pe care Valeriu se luptă să îl spargă.

catedrală
Catedrala Mântuirii Neamului, încă neterminată. Orașul a contribuit cu peste 35 de milioane de euro la construirea ei. Foto: Helmut Ignat

Deci dacă părinții nu trimiteau copiii la școală, venea el să-i cheme. Să-i trezească de dimineață. Să le facă rost de haine, de pantofi, de ghiozdan. Să-i spele. Să joace cu ei fotbal. Să le aducă un aragaz sau frigider acasă, să aibă ce mânca. La început n-a fost bine văzut, interlopii deranjați în afaceri chiar l-au băgat un pic într-un portbagaj, apoi a fost privit ca o ciudățenie. Totuși a reușit, cu șoșele, cu momele, să școlarizeze parte din copii. A făcut și un club unde, după ore, să-i ajute la lecții și să le dea o masă caldă. Era găzduit la Școala 136, chiar lângă ghetou. E mult de-atunci.

Acum sunt la noul sediu pe care Valeriu l-a cumpărat din banii lui anul trecut, după ce clubul său a fost expulzat de primărie din Școala 136. Mă uit la copiii pe care îi trimitea el la școală când erau mici, și care acum sunt adolescenți. E serbarea de Crăciun, iar ei stau inșirați pe două canapele și pe covor, mănâncă mandarine și se uită la Batman, în timp ce Valeriu trece meteoric, cu ciorapi de schimb (e obsedat de curățenia șosetelor). Generația mai tânără e deja la masă (salată de boeuf și sarmale făcute de voluntari). Clubul se numește acum Casa Bună și se află în Jilava, unde copiii sunt aduși cu două microbuze și cu mașinile voluntarilor, deocamdată numai în weekend. Valeriu are o viziune clară pentru viitor: o școală și un refugiu, unde copiii să facă lecții și sport, cursuri (am asistat la o oră de robotică), să învețe o meserie și în perioada de ucenicie să muncească pro bono pentru locuitorii fără stare din Ferentari. Un proiect benefits only, care să se poată repeta oriunde există o comunitate defavorizată.

*

Casa Bună e un „trib” format spontan, „un Club Rotary fără fițe”, cum îi zice Valeriu, adică vreo 60 de oameni cu profesii și joburi bune, care aduc bani de acasă ca să țină în mișcare această școală după școală.

Ce fac voluntarii? Orice, de la deszăpezit microbuze la ascuțit creioane sau, în cazul Elenei Tănase, „engleză uneori, română, citire, stomatolog, oftalmolog, certificate de naștere, prezență și situație școlară, mai nou, burse și gătit”. Mă țin după Elena în periplurile ei prin cartier, la notar, unde încearcă să ajute o mămică de pe Alee să depună un dosar de bursă socială, la școală, la medicul de familie, să înscrie un nou-născut. Când o întreb de ce își lasă viața de corporatistă ca să vină de două ori pe săptămână în Ferentari, îmi vorbește exuberantă despre copiii care „sunt mortali” și despre inocența lor combinată cu o maturizare înainte de vreme. Cinci dintre adolescenții clubului au intrat la liceu, cel mai fericit fiind cel care a avut nevoie de o adevărată luptă de convingere. „Iar acum îmi scrie: «Da, doamnă, îmi place. Da’ ce-mi place, doamnă!» Mi-a arătat carnetul, mi-a facut poză”, spune mândră Elena.

văcărești
Un grup de copii explorează Parcul Văcărești, o rezervație naturală urbană creată prin eforturile unor entuziaști voluntari. În ghetou, mulți copii nu au niciodată ocazia să iasă din cartierul lor. Foto: Helmut Ignat

Mai târziu, când stau de vorbă cu directoarea Laura Verde în biroul ei de la Școala 136, capăt o imagine mai sistematică a neajunsurilor cu care copiii din ghetou pornesc la drum în viață: o atitudine agresivă dată de traumele emoționale din familie sau comunitate, sărăcie (multe adeverințe pentru cantina socială), hrană proastă, rareori gătită, spațiu insuficient acasă, o sursă pentru igienă precară, pentru a nu dormi cum trebuie, pentru a nu-și face lecțiile, lipsa unor limite sănătoase și a unui program de viață.

*

Micul Denis urlă „Prezent!”, cu aplomb. Apoi toți cântă „Când dai bună-dimineața ți se colo-rează viața”. Sunt nouă adulți prezenți la cei zece copilași preșcolari veniți sâmbătă la unica zi de grădiniță de care au parte săptămânal. Cu voluntarii printre ei, ca să-i ajute să stea locului, piticii numără, ascultă povești, iau o gustare și apoi se împart pe grupe ca să facă exerciții (de fapt, jocuri). Coordonatoarea, Corina Olteanu, o combinație de profesor mână forte și clovn, se plimbă printre mese, intervenind ici și colo.

casa buna
Preșcolarii din ghetou serbează o aniversare la Casa Bună. Sărbătoritul este în brațele Corinei Olteanu. Foto: Helmut Ignat

Corina este analist comportamental (ABA), pregătită în SUA pentru studiul comportamentului uman și întărirea acelor comportamente care au rol social. A fost ideea ei să creeze clasa de pici, după ce s-a întrebat cine se ocupă de frații mai mici ai copiilor de la club înainte să ajungă și ei să aibă probleme școlare.

Pe Valeriu l-a descoperit, ca și Elena, citindu-i articolele din Dilema și constatând că gândeau la fel: „Și eu câteodată mă înfurii și mă întristează ce se întâmplă în jur, dar dacă vreau ca socie-tatea să se schimbe, eu trebuie să fac ceva. Tot timpul lumea în România dă vina pe cei din jur. Păi ăla n-a făcut, ăla n-a dres, dar noi ce facem?”

Școala Corinei se face cu zâmbetul pe buze, cu scopul de a-i deprinde pe copii să învețe, și să o facă cu plăcere, cu încredere în adulți și în viitor. Într-un an și două luni, de când a lansat „grupa mică” (cu 30 de copii în total), ea se bucură că a scăpat de tot felul de probleme de comportament și că atunci când îi sună pe părinți vinerea să le amintească să aducă a doua zi copiii, aude la telefon: „Yeyyy, a sunat doamna Corina, mami, nu e așa că merg-merg-merg?”

Progresul puștilor, dar și cel al voluntarilor, care la îndemnul ei au renunțat la tradiționala metodă educativă „așa nu e bine”, sunt răsplata Corinei, „Plec de la ei și mă vezi după poziția corporală: capul sus, pieptul în față și sunt extrem de încântată. Pentru că simt că de la o zi la alta reușesc să schimb ceva.”

POVESTE  DIN CARANTINĂ

Valeriu Nicolae s-a dus în fiecare zi în ghetou cu masca pe față și a instalat internet, a împărțit calculatoare, tablete și telefoane pe care le-a obținut din apeluri publice.

Partea de organizare a fost inițial „horror”, după spusele Corinei Olteanu: „Zilnic aceeași problemă, nu reușim să dăm de copil, că a rămas fără internet, și-a cheltuit toți banii de pe cartelă, și-a blocat contul de la skype sau nu a fost punctual”, astfel încât era o victorie când reușeau să ajungă față în față. Dezastrul nu se oprea aici: „Când lucrezi online, copiii locuind într-un spațiu foarte mic, vrând-nevrând toată familia e prezentă, alți 5-6 membri, care pe fundal vorbesc, se ceartă, gătesc, trântesc oale, schimbă pamperși”, plus că „toată lumea vrea să participe la activitate și toată lumea răspunde în locul copilului”.

Bilanțul acestui șir de catastrofe în lanț a fost paradoxal: per total, voluntarii au reușit să pună la punct grupuri de scris proiecte, de teme online, de citire, de motivație pentru ei, de concursuri și provocări pentru copii și, în plină pandemie, au reușit să-i țină mult mai activi decât înainte. Adică a lucrat fiecare copil zilnic, ba unii au cerut să lucreze și de Paști. Mai mult, după carantină, Casa Bună avea terasa închisă, mobilă nouă, teren de sport, mese de ping-pong și făcea apeluri pentru voluntari, pentru că cei existenți nu mai pridideau.

ghetou
Ieșirea din București în Prelungirea Ghencea, unde Asociația cu același nume se luptă de ani de zile ca locuitorii, tot mai numeroși, să aibă stradă, trotuar și un pasaj de centură care să rezolve bușonul permanent de trafic. Foto: Helmut Ignat

 

Acest articol a apărut în ediția de septembrie 2020 a revistei National Geographic România.

Citește și celelalte capitole:

Bucureștiul bucureștenilor (I) – Prea mici pentru un cutemur mare

Bucureștiul bucureștenilor (II) – Trafic de n-ai aer

Bucureștiul bucureștenilor (III) – Grow Up and Make a Point

ghetou ghetou ghetou ghetou ghetou ghetou

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*