Bucureștiul bucureștenilor (V)

Foto: Helmut Ignat

O poveste în cinci părți despre oameni care au apucat de coarne probleme ale orașului și încearcă să le rezolve de unii singuri. Și despre cei mulți, care îi ajută de pe margine.

Text: Domnica Macri
Foto: Helmut Ignat

Partea a V-a. Sănătatea mâine-i gata!

Dau o raită prin Berceni, în jurul Spitalului Marie Curie, în curtea căruia se ridică noua secție de oncologie pediatrică. De fapt, un spital în toată regula, cu 9 etaje, 187 de paturi și 7 săli de operații, nu doar cu dotări moderne, ci gândit să fie cât mai primitor și mai cald pentru copiii și părinții care oricum trec printr-o suferință insuportabilă. Pe lângă rezerve cu geamuri mari, mobilier pastel și cu buline, zone de joacă, o mare zonă însorită în interior, arhitecta are un concept de sunet prin care vrea să aducă în anumite părți din spital zgomotele orașului, ca pacienții să nu se simtă închiși și izolați, ci parte din viața citadină normală. E primul spital pediatric de factura asta și primul din România ridicat 100% din donații. A fost inițiativa aproape năstrușnică a două persoane private, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, care și-au lăsat joburile de manager ca să fondeze Asociația Dăruiește Viață, cu visul de a impulsiona reforma în sistemul de sănătate românesc. Se ocupă cu renovări, dotări, construcții de spitale și laboratoare, dar și cu studii și propuneri legislative care să rezolve probleme de sistem. Sunt însă notorii pentru această campanie, denumită „Noi facem un spital”, începută prin 2018.

Tot atunci, urc și eu pe scările lui late, la etajele aflate în diverse stadii de construcție. N-am mare lucru de văzut, și totuși mi se pare emoționant. „E diferit aici”, îmi spune primul muncitor pe care îl abordez. „Dăm și noi o mână. Fata mea cea mică donează 2 euro pe lună. Zice că o sună o doamnă să îi mulțumească și să o întrebe dacă mai continuă…” Nu toți, însă cei mai mulți oameni de pe șantier cu care vorbesc cred că participă la ceva special. Unul e chiar convins că a fost mâna destinului că, după ce timp de doi ani a donat câte 4 euro pe lună pentru o altă campanie caritabilă, s-a întâmplat să lucreze taman aici. Cobor în buncărele adânci de la subsol, unde vor fi aparatele de radiotera-pie – gropi monumentale de beton care nu suscită gânduri vesele. Ies apoi să sondez un pic efectul inițiativei asupra cartierului. La frizeria din colț, trei tineri, toți din partea locului, n-au auzit niciodată de un spital ridicat din donații. Elena Rădulescu, vânzătoare la un magazin de încălțăminte, trăitoare de când se știe acolo, în Berceni, cunoaște oameni care au donat regulat la Dăruiește Viață. Ce părere are? „Sunt copii necăjiți. Bine că s-a gândit cineva la ei.”

dâmbovița spital
Asociația Ivan Patzaichin se străduiește de ani de zile să redea viață râului care stăbate capitala, organizând pe și în jurul Dâmboviței evenimente culturale și sportive. Foto: Helmut Ignat
spital
Eveniment cu lampioane thailandeze pe Lacul Florasca. Foto: Helmut Ignat

S-au gândit la ei peste 300.000 de oameni, cea mai mare donație fiind de 10 milioane de euro. În total, cu dotările care vor fi gata de testare pe la jumătatea anului viitor, Spitalul de Oncologie și Radioterapie Pediatrică ajunge să coste în jur de 30 de milioane de euro. Inițiatoarele vor să se implice și în administrare: „Ne dorim un proiect-pilot în România, adică să vedem și un alt fel de management, și un alt fel de raport cu autoritățile și cu Casa (de Sănătate). Cred că e important pentru o capitală să aibă un astfel de centru de excelență, un astfel de campus medical, cum visăm noi să fie”, spune Oana Gheorghiu.

Născută la țară, într-o zonă cu munți și liniște, Oana spune că Bucureștiul e casa ei. „Cred că îl iubesc și îl urăsc în aceeași măsură. Îmi place și când mă stresează orașul ăsta. Dar urăsc traficul dimineața, urăsc mizeria și lipsa de civilizație, părți de arhitectură cartierul meu, Militari de exemplu , urăsc administrația de care are parte și îmi dau seama că are un potențial extraordinar și că dacă avea parte de niște oameni care să-l iubească, ar fi ajuns departe…

POVESTE  DIN CARANTINĂ

Când în sfârșit o întâlnesc pe Oana Gheorghiu, e deja la al doilea spital. În doar șase săptămâni, încă 250.000 de oameni și 650 de firme au donat pentru inițiativa lor spontană de a construi un spital modular pentru COVID. Linie de donații separată, pentru că donatorii sunt exigenți, iar unii susținători ai spitalului oncologic nu vor să-și vadă contribuția deturnată. „Îi înțeleg și mă bucur că e așa. E un semn de normalitate. Când ai dat un ban trebuie să te uiți ce se întâmplă cu el și la fel trebuie să fie și cu taxele. Hai, sta-tule, eu îți dau bani și tu trebuie să faci!”, spune Oana. Pe șantierul din curte de la Elias trecem din modul în modul, vizualizând cu ochii minții viitoarele saloane, vestiare, aparate medicale. E chestie de zile, totul a avansat cu o viteză incre-dibilă (a fost gata pe 18 iunie și s-a deschis pe 27 iulie). Spitalul poate fi demontat și reutilizat oriunde e nevoie după pandemie. Am vrut să știu de ce tot ele sunt cele care ridică acest spital. Spune Oana: „Pentru că noi știm cum să-l facem, știm cum să-l facem repede, habar n-am, pentru că știm că-l putem face, de-aia. Cumva nu poți să stai cu mâinile în sân când știi că e ușor să faci. Atunci a venit natural…”

EPILOG

Alina Kasprovschi a lăsat corporația pentru ceva mai de suflet și a creat în 2012 Fundația Comunitară București, care adună bani de la cei înclinați să dea și îi direcționează spre proiecte meritorii în beneficiul orașului. Crede că tot mai mulți oameni au avut, ca și ea, o „experiență de implicare, care le-a dat aripi” și un soi de dependență.

O rog să mă ajute să înțeleg cum a evoluat gradul de participare al bucureștenilor, pe care ea are ocazia să îl măsoare și în bani donați, și în proiecte care caută susținere.

„Mi se pare că în orașul ăsta sunt cei mai mulți oameni care fac chestii mișto, nu neapărat că le fac pentru comunitate, dar sunt și cei mai mișto artiști, și cei mai mișto antreprenori, cele mai mișto creiere, cele mai mișto inițiative… și e și foarte multă presiune să faci chestii.”

revolutie
Proiecții pe fosta clădire a C.C. al P.C.R. la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989. A fost primul an în care societatea civilă a organizat o comemorare consistentă și vizibilă. Foto: Helmut Ignat

Grosul banilor – anul trecut a fost o jumătate de milion de euro – fundația îi obține de la companii, dar Alina a constatat că implicarea publicului larg a explodat pur și simplu în ultimii ani: „Revoluție, transformare, nici nu cred că am un cuvânt atât de mare. Acum 10 ani era o luptă să convingi oamenii să-și completeze formularul ăla de 2%”. Acum, spune ea „s-au deschis porțile larg: poți să dai 2 euro și se întoarce la tine – că asta lipsea în 2010, capacitatea organizațiilor de-a se întoarce la donatori să spună mulțumesc, să le spună ce-au făcut cu banii și să-i facă să se simtă că sunt parte din ceva mai mare”.

Alina a mai constatat și că s-au înmulțit spectaculos grupurile de inițiativă. Fundația și-a asumat riscul să le finanțeze, adică să dea bani pe mână unor cetățeni, pe baza dorinței lor de a face ceva pentru comunitate. Consideră că a făcut un pariu câștigător – „niciodată nimeni n-a fugit cu banii”. Dimpotrivă, oamenii care se înhamă să salveze câte ceva – o clădire, un parc, un vechi cinematorgraf, un teatru de vară, copacii –, dau mai mult decât iau. „Oameni ăștia au jobul lor, au familii, și seara mai fac și întâlniri de comitet de bloc sau alte lucruri și la un moment dat încep să se întrebe: «Băi, da’ de ce fac eu chestia asta?» Au motivația lor internă, dar asta nu te duce la infinit.”

Pentru cetățenii implicați și epuizați, fundația face programe de leadership, traininguri pentru colectare mai eficientă de fonduri și alte cursuri care să le facă viața mai ușoară. Până la urmă, conchide Alina, „făcutul de unul singur e unica soluție pe care eu o văd în momentul ăsta. Dar cred că soluția mai bună ar fi ca oamenii ăștia să se pună împreună și să înceapă să facă lucruri împreună și să pună presiune pe autorități. Pentru că nu poti să faci în numele autorităților la nesfârșit.”

spital
Monumentul Eroilor Aerului, mai cunoscut sub numele de Statuia Aviatorilor, veghează asupra Parcului Kiseleff și a bulevardului Aviatorilor, total lipsit de trafic în timpul stării de urgență din martie-mai 2020. Foto: Helmut Ignat

 

Acest articol a apărut în ediția de septembrie 2020 a revistei National Geographic România.

Citește și celelalte capitole:

Bucureștiul bucureștenilor (I) – Prea mici pentru un cutemur mare

Bucureștiul bucureștenilor (II) – Trafic de n-ai aer

Bucureștiul bucureștenilor (III) – Grow Up and Make a Point

Bucureștiul bucureștnilor (IV) – Nebunia și speranța fac Casă Bună

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*