În Sulina, să te descalți!

Pe faleza de lângă Dunăre

Sulina, mult mai frumoasă și mai complicată decât pare dacă o vizitezi o săptămână, două pe an.

Text, fotografii: Patricia Iftene

Am fost chiriaș pe termen lung în Deltă, două veri în care am lucrat ca asistent de teren, cu baza în Sulina, împreună cu prietenul meu de atunci, biolog. Începusem deja să documentez Delta, să strâng povești și să fotografiez, și așa am putut să intru în dedesubturile unei lumi care altfel mi-ar fi fost greu accesibilă și străină. Sunt crescută în București fără vreo afinitate pentru a experimenta natura la firul ierbii, viața rustică sau munca de teren prin mlaștini. Luni de zile am încărcat barca dis-de-dimineață și m-am plimbat pe canale, am pus capcane pentru țânțari, am cărat găleți cu șerpi și am ținut acasă căpușe în congelator. Am stat la povești cu pescari, am înțeles ce înseamnă să ai internet prost și aveam bicicleta mea. Ba am avut și aventura supremă, pe șalupa rapidă, când m-a dus ambulanța până în Tulcea. Din toate astea am înțeles că Sulina e mult mai frumoasă și mai complicată decât pare dacă o vizitezi o săptămână, două pe an.

Casă abandonată, strada a-II-a

Dacă Sulina ar fi chipul unei femei, aș spune că e de o frumusețe crudă, iar dacă m-aș uita mai de aproape, farmecul ei brut s-ar dezvălui drept brutalizat. Aproape toate moștenirile pe care le-a primit de la Comisia Europeană a Dunării după 80 de ani – proiectele de inginerie navală și comercianții care veneau din întreaga Europă; școlile elene împreună cu școala germană, evreiască și pensionul francez; viața intelectuală cultivată de niște elite occidentale care compuneau staff-ul de 2000 de angajați ai Comisiei; tipografia și cinematograful – au fost irosite. Acum se gătește pentru turiștii care dau buzna în pandemie, îi așteaptă cu toate sortimentele de pește, ba chiar cu clătite, gofre și gelato, acostează pe Dunăre nave comerciale impresionante (care iarna mai rămân blocate printre sloiurile de gheață), rătăcește niște kitsch-uri pe Strada I și pregătește paturile în hoteluri și pensiuni. Dar adevărul e că suferă de îndelunga nepăsare a celor care i-au administrat zestrea și i-au prăpădit-o.

Strada I, Sulina

Sunt șase străzi principale, paralele cu Dunărea, și cele care le întretaie. Strada I, promenada de la Dunăre, seara e ocupată de turiști, câini și rulote cu porumb fiert, un dozator cu suc care îmi aduce aminte de TEC, trotinete, mulți copii, vreo doi vânzători de pepeni și un amalgam de neoane combinate cu lumina roșie de la stâlpii de semnalizare. Pe a doua și a treia stradă găsești deja clădirile decăzute în cele mai ciudate instanțe, în care ori cresc flori și copaci, ori poți să vezi în intimitatea celor care au stat acolo și au abandonat cel puțin patul, șifonierul și comoda. Altcineva a pus un geam termopan într-o casă care stă să cadă. Pe aici mai trec taxi-urile care duc la plajă și îmi place tare mult suprapunerea între planul ăsta în care Sulina pare aproape urbană și ce a rămas autentic locului. Sunt și câteva clădiri betonate, dar par destul de stinghere în peisaj. Pe ultimele trei străzi deja ai lăsat tot ce îți amintește de oraș în urmă, vecinii sunt pe băncuța din fața casei, vacile, caii și bicicletele se plimbă de voie. Apogeul nici măcar nu e la plajă, ci în spatele cimitirului, de unde vezi deja pădurea, dar și tot plasticul care s-a strâns pe canale și unde nu vrei să ajungi în ora țânțarilor.

Turiști noaptea în vizită în Cimitirul Comisie Europene a Dunării din Sulina

Într-o seară, am plecat să fotografiez în spatele cimitirului, dar am ajuns să mă țin după niște turiști care vizitau cimitirul noaptea, incognito. „Cimitirul viu”, despre care se spune că este unic în Europa, unde mormintele musulmane sunt gard în gard cu cele evreiești, iar pământul de sub crucile lipovenești în opt colțuri e proaspăt; aici e înmormântată prințesa Ecaterina Moruzi, găsești criptele de piatră ale unor pirați greci și mormintele navigatorilor englezi, din secolul 19. De la cimitir, câteva ore mai târziu, am ajuns la plajă, la un soi de after-party cu muzică electronică și bere, într-o atmosferă de pre-mahmureală cu chef de răsărit. La întoarcerea am trecut pe lângă o grădină cu bambus și apoi m-am dus șnur spre hotel, unde am mai apucat sa dorm vreo două ore.

Peretele din cameră are un geam de lungimea patului, care dă spre holul hotelului și de care te separă draperiile precum cortina unei scene. În spatele scenei, din balcon, ești stăpân pe domeniul celor aproape patruzeci de găini care sapă strategic gropi în pământ.

Turiști la plajă
Cineva reumple aparatul de cafea de pe strada a-II-a.

Acum mă întorc la Sulina ca turist și o caut în momentele ei de tihnă, să văd prin ce transformări mai trece și cum se redefinește. Nu e nici satul bunicii și nici îngropată sub betoane, nu e nici o stațiune turistică, dar nici o enclavă, n-a adoptat cu totul kitsch-ul urban, însă nici nu reușește să conserve puțina zestre care i-a rămas din cea mai înfloritoare perioada a ei. N-ar avea același farmec dacă nu s-ar plimba noaptea vacile pe unde au trecut turiștii, sub aceleași lumini de neon. Am stat și la cel mai comod hotel din Sulina, cu toți pereții și fără găini, unde m-aș fi jurat că e o experiență tipică și anostă, până când proprietarul hotelului ne-a claxonat pe stradă ca să ne salute. Îi apreciez pe prietenii mei lipoveni, care mă primesc la biserică să-i fotografiez, dar îmi place și să mă pierd printre necunoscuți pe Strada I. Cred că Sulina e foarte darnică cu toată lumea, mai puțin cu ea. Merită și spital și infrastructură de drumuri și net bun, un spărgător de gheață, un cinematograf din care să nu crească buruieni, canale de apă necolmatate și câte altele. M-aș bucura să văd că începe să aibă grijă de ea, iar noi doar să ne descălțăm la ușă.

After-party la răsărit, pe plajă

Despre Patricia Iftene

Documentez Delta Dunării din 2016, iar o mică parte din poveste este aici: www.petu.ro. În Deltă, niciun loc nu este de două ori în aceeași lumină. Îmi plac intersecțiile de lumi și peisajele aparent obscure, prin care lumina își face loc subtil și dă un sentiment de speranță. Când fotografiez e unul dintre puținele momente în care mi se așează mintea și stă cu totul în prezent.

1 Comment

  1. Acum vreo doi ani l-am cunoscut pe primarul de atunci al Sulinei (nu știu dacă a fost reales), cînd Delta Dunării a fost invitată de onoare la Festival de Camargue , în Port Saint Louis du Rhone. Făceam parte din rîndul organizatorilor pentru această ediție, mijlocind relația cu delagația din România. În ea se afla și primarul, i-am propus o înfrățire cu o localitate de acolo, puteam sp începem procedurile, iar el mi-a spus că asta nu-l interesează…că lui nu-i ajută la nimic…e doar o bătaie de cap în plus…
    După ce am tradus pentru delegație, la final, nici măcar nu mi-au spus mulțumesc. Eu eram voluntar, în timpul meu liber, mergînd o sută și ceva de km zilnic pînă acolo, în vreme ce ei erau pe diurnă, primiți ca niște musafiri deosebiți (totuși, cam strîmbau din nas)…A fost una dintre cele mai triste experiențe din viața mea în legătură cu compatrioți veniți în vizită în Franța.

1 Trackback / Pingback

  1. De citit în drum spre casă - 800 » Georgeisme

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*