Nu-i ușor de ajuns în Fundătura Ponorului, colțul de rai din Munții Șureanu.
Text: Cătălin Marius Moș
Foto: Sebastian Vasiu
Pornim la drum zgribuliți și somnoroși, dar înarmați cu un întreg arsenal – de la DSRL-uri, până la bocanci, fulare și batoane energizante. Nu-i ușor de ajuns în Fundătura Ponorului, colțul de rai din Munții Șureanu. Ai nevoie de entuziasm, de răbdare, dar și de un 4 x 4. Astfaltul își ia rămas bun când îți e lumea mai dragă. Însă exact în acel moment începe aventura! Din satul Federi până în Rai, așa cum numesc Fundătura mulți dintre cei care au văzut locul cu pchii lor, nu mai e decât un pas. Sau poate doi, trei. Pentru că drumul plin de bolovani îngreunează deplasarea.
Oprim motorul ce răsuflă ușurat după urcuș și ne punem în spate rucsacii asemănători cu cei ai soldaților din teatrele de operațiuni. Cu trepiedul în mână și aparatul de fotografiat la gât, pornim la pas. După câteva minute de umblat pe potecile pietruite, în fața noastră apare Fundătura cea diafană. Apele învolburate ale Ponorului ce unduiesc nebune, asemenea unui șarpe dezmierdat de mângâierea razelor blânde, sunt singurele care îndrăznesc să strice rân- duiala ierbii de un verde crud ce acoperă locul ca o plapumă groasă. Iar zgomotul lor aflat sub dominația zilelor ploioase agită atmosfera liniștită, pierzându-se apoi în inima zbuciumată a unei stânci.
Coborâm pe cărare până în poiana de-un verde ireal. Și aerul e diferit aici. Rece și proaspăt cum nu am mai întâlnit niciunde, inundând pieptul la fiecare respirație, făcându-ne parcă tot mai puternici. Din depărtare, doi cai se apropie în galop. Dincolo, în capătul depresiunii asemănătoare unui coloseum, se zăresc câteva case. Hornul uneia dintre ele lasă timid o dâră de fum. Oare cine locuiește aici, rupt de lume?
Răspunsul ne iese singur în cale. Armina, stăpâna casei înfiptă în mijlocul poienii, vine condusă de lătratul asurzitor al câinelui său, Ursu.
E singură aici, în inima munților, de câțiva ani de când s-a dus soțul ei. Dar e liniștită și încă în putere. Puținele animale pe care le îngrijește cu drag reprezintă singura ei companie și cea mai importantă ocupație. Are cam 80 de ani, însă voința și liniștea acestor locuri sunt lucrurile care o țin încă în viață. A străbătut mereu alături de soțul ei munții și pădurile care le sunt acum prieteni, fără teamă de animale sălbatice sau de necunoscut.
După ore întregi de colindat fiecare colțișor al locurilor, decidem să pornim spre mașină cu cardurile aparatelor pline cu fotografii. Pe drum îl întâlnim pe Cosmin Panatie, singurul copil din Fundătura Ponorului. Cu obrajii roșii și zâmbetul pe buze, așa cum îi șade bine unui tânăr, ne face simpatic cu mâna. Este surprins că ne zărește. Și bucuros totodată să vadă vizitatori aici.
Pe drumul de întoarcere, imagini ale poveștii trăite în acea zi pe tărâmul binecuvântat de Dumnezeu ne rulează neîncetat în minte. Doar căprioarele care se reped prin pădure ne fac să mai tresărim câteodată și ne trezesc parcă pentru puține momente la realitate.
Citește și
Despre oameni și urși carpatini
Cred ca ar fi util sa nu se mai faca reclama acestor locuri minunate. Cand am trecut eu cu rucsacul in spate pe acolo am intalnit un grup de cretini cu ATV uri, care dupa ce arasera poiana cu ele le spalau in parau. Si o sugestie. Mai sus se afla satul Ursici. La fel de pitoresc
Frumos reportaj, si imagini de vis! Avem locuri minunate in Romania. Din pacate, cam greu accesibile, dar poate asta contribuie la farmecul lor.