Turul Carpaților pe creste

În prima etapă din Turul Carpaților, cățelul Toby i-a însoțit pe drumeți până pe Vârful Pietrosul Rodnei, de 2.303 m. Foto: Andreea Dogar

Turul Carpaților – o aventură dătătoare de curaj transformă o începătoare timidă într-o montagnardă.

Text, foto: Andreea Dogar

Când eram mai mică nu înțelegeam cum cineva putea să stea în vârf de munte. Aveam 4 – 5 ani, iar părinții îmi spuseseră că vom merge la o cabană care se afla sus, pe vârful muntelui. Nu puteam pricepe cum se putea construi o casă tocmai acolo. În mintea mea, un munte era așa cum îl desenam eu la grădiniță: o piramidă perfectă, cu un vârf atât de ascuțit, încât n-ar fi putut susține niciodată o cabană, iar un drumeț s-ar fi înțepat cu siguranță în talpă dacă s-ar fi încumetat să urce atât de sus.

Mai târziu am aflat că sunt tot soiul de munți, unii stâncoși, alții domoli. În timpul liceului și facultății am mers de zeci de ori la munte, în excursii de două – trei zile, mai ales pe Valea Prahovei. Nu mă prea îndepărtam însă de civilizație și nu descopeream prea multe: adesea, scurtele mele plimbări prin stațiune se terminau rapid în confortul unui pat de hotel sau în fața unei mese îmbelșugate la vreo pensiune. Pe scurt, aș putea spune că am descoperit muntele abia în 2012: aveam deja 27 de ani când am petrecut prima dată mai mult de un weekend la mare altitudine, cărând după mine un cort și tot restul calabalâcului.

La puțin timp după aceea m-am trezit cu un mesaj de la Vasile Șipoș, un hunedorean din Petroșani, care îmi scria să mă invite în Turul Carpaților românești pe creste. Invitația în Turul Carpaților era una de durată: în fiecare an aveam să parcurgem o parte din lanțul carpatin, astfel încât în 10 ani să vedem mai toți munții importanți din țară. Ideea venea în cel mai bun moment cu putință: începusem să mă uit tot mai des pe harta fizică a României și îmi organizam în minte tot felul de excursii montane ipotetice. Intrasem oarecum în panică și mă întrebam dacă voi avea timp să recuperez ceea ce nu văzusem încă. Foarte organizat, Vasile mi-a trimis lista lanțurilor muntoase pe care aveam să le traversăm: începea din nord, cu Munții Rodnei, în 2013, și se temina cu Apusenii, în 2022.

Gândul că vor ști ce munți vor străbate în Turul Carpaților în fiecare an din următorul deceniu i-ar speria cu siguranță pe călătorii care prețuiesc neprevăzutul și plecările de pe o zi pe alta. Însă unui om al listelor ca mine, planul hunedoreanului i-a mers drept la inimă. Totuși, după primii doi ani de drumeții, omulețul organizat din mine avea să afle că, atunci când pleci cu rucsacul în spinare, surprizele, sperieturile și lucrurile neprevăzute sunt cel puțin la fel de frecvente precum pașii anticipați cu grijă.

Foto: Andreea Dogar

Pentru un bucureștean fără mașină, minunățiile Carpaților Orientali se află la 10-12 ore de mers cu trenul. Când s-a luminat de ziuă, casele bucovinene și căpițele de fân țuguiate, împrăștiate prin curți și pe dealuri, m-au anunțat că mă apropiam de punctul final al călătoriei pe șine. Am coborât în aerul răcoros din Vatra Dornei. În gară, Vasile mi-a ieșit imediat în cale. Înalt și solid, cu brațele zdravene, hunedoreanul de 52 de ani îți poate părea un om de temut atunci când îl vezi pentru prima dată. Dar vorba potolită, ochii mici și calzi și zâmbetul tineresc încadrat de mustață te liniștesc imediat.

Cu un an în urmă, în Borșa, chiar la poalele Pietrosului Rodnei, tot el mă întâmpinase. Atunci nu cunoșteam pe nimeni dintre cei alături de care aveam să pornesc la drum. Vorbisem înainte cu Vasile la telefon și îmi spusese că vin oameni din Hunedoara, Dolj, Neamț, București, Bistrița, Brașov. Îmi doream experiența, dar aveam inima îndoită: tindeam, cumva, să le dau dreptate celor care îmi ziceau că e periculos să pleci pe coclauri cu niște străini. Prietenul meu, inamic declarat al dormitului la cort, și în general al oricărei forme de cazare fără duș și apă caldă, nu venea cu mine, iar în ultimele zile tot încercase să profite de răceala ușoară care mă sâcâia pentru a mă convinge să stau acasă. În acele momente, tot Vasile a fost cel care m-a făcut să ies pe ușă. Cu vocea lui tărăgănată mi-a spus că nu voi fi singura fată din mica noastră expediție. Ascultându-l, m-am rușinat că avusesem îndoieli.

Acum, pe peron mă aștepta un grup eterogen: fețe cunoscute, chipuri noi, montagnarzi înrăiți, cu ani și ani de drumeții în spate, novici sau oameni care reluaseră călătoriile după o lungă pauză în care munca îi ținuse departe de poteci. Eram diferiți, dar ne uneau șepcile verzi cu mesajul „Turul Carpaților pe creste“ pe care Vasile s-a grăbit să ni le înmâneze.

Trebuia să plecăm spre Gura Haitii, un sătuc plin de fânețe împrejmuite cu garduri din lemn, ultima localitate înainte de a ne adânci în păduri. Începutul călătoriei mi-a amintit de ce unele destinații grozave din România sunt atât de puțin vizitate: drumurile sunt proaste, mijloacele de transport – aproape inexistente. Ca să ajungem din Vatra Dornei în Gura Haitii cu un maxi-taxi ar fi trebuit să așteptăm mai bine de o jumătate de zi, pierzând din timpul prețios pe care ne doream să îl petrecem pe munte. Veșnic întreprinzător, Vasile închiriase deja un microbuz cu șofer. Am plătit de 5-6 ori mai mult decât pe cursa obișnuită: 33 de lei de om pentru 23 de kilometri pe un drum ciuruit de gropi cât mingile de fotbal. Zdruncinați întruna, cu încheieturile microbuzului zăngănind fără încetare, îngrămădiți printre bagaje, am ajuns până la urmă cu bine la destinație, nerăbdători să urcăm, chiar dacă una dintre principalele rute de acces în Parcul Național Călimani ne arătase o față deloc prietenoasă.

În Gura Haitii ne-am lăsat rucsacii în magazia unui localnic săritor și am pornit spre Rezervația 12 Apostoli. Un traseu marcat cu punct albastru ne-a purtat rapid până la poalele Apostolilor, niște stânci uriașe răspândite pe o culme lină. Cele mai multe nu seamănă cu niște apostoli. Erodate de vânt, îngheț, dezgheț și ploi, rocile eruptive au căpătat forme bizare: unele se înalță fusiforme spre cer, altele par niște ființe gheboase ieșite direct din poveștile cu troli și orci. Doar una aduce a bătrân înțelept, motiv pentru care a și fost numită „Moșul“. Spre seară, după ce ne-am recuperat bagajele și am pornit pe alt drum din Călimani, ne-a prins o ploaie urâtă. Ne-am strâns cu toții, unii ghemuiți pe vine, alții aplecați, sub o folie mare de plastic adusă de-acasă de Vasile. Niciodată nu mi-au plăcut ploile la munte și simpla apariție a unor norișori mai întunecați mă neliniștește: pentru mine, o zi perfectă pe traseu e una cu cerul oglindă, chiar dacă asta înseamnă căldură, transpirație și mers îngreunat.

Vasile e însă curajos. Pe cărările chinuite, când începeam să mă plâng și să turui despre prăpăstii, pericole, glezne luxate și entorse, îmi răspundea molcom: „Nu cădem mai jos decât pământul“. Merge pe munte de aproape 40 de ani, iar până acum a ieșit în drumeții cu peste 2.000 de oameni. Odată, cineva l-a întrebat de ce nu organizează ture cu taxă, ca să facă și el un ban de pe urma turiștilor mai puțin obișnuiți cu orientarea. Vasile nici n-a vrut să audă. Urcă pe creste din pasiune și n-ar putea lua bani de la tovarășii de drum: „Facem glume… rămânem prieteni ani de zile“. Nu-și dorește nici să ne țină dependenți: pe traseu, m-a bătut mereu la cap să învăț să citesc o hartă, să recunosc simbolurile pentru cabană, stație meteo sau vârf de munte și să mă orientez după marcaje. Îi era teamă că dacă el nu va putea veni în vreun an, ucenicii nu se vor descurca.

Pietrosul Călimanilor nu este un vârf dificil: singura porțiune mai grea e chiar cea de sub pisc, unde grămezile de lespezi amintesc de Retezatul stâncos. Foto: Andreea Dogar

A doua zi am pornit spre Pietrosul Călimanilor pe un fost drum industrial cimentat, care lega o carieră de sulf de alte șosele din județ, iar acum e folosit la transportul buștenilor. Fosta carieră se zărește de departe peste vârfurile brazilor, ca o pată roșiatic-gălbuie în oceanul verde din jur. Alături de halda de steril, ocupă sute de hectare lipsite în prezent de vegetație. Totuși, natura dă o luptă tăcută și încet-încet reușește să recâștige ce a pierdut: o mică armată de brăduți crescuți direct din pământul sterp a început să se întindă ca o plapumă, de la poalele dealului de steril tot mai sus pe versantul haldei. Deasupra se ridică rămășițele muntelui: un masiv ciuntit, tăiat în trepte. Fosta mină de sulf a fost deschisă în regimul comunist și a funcționat până în 1997, când nu au mai fost bani pentru exploatare. Ecologizarea carierei, începută prin 2008, ar trebui să acopere halda de steril cu pământ și arbori, însă procesul nu s-a terminat. Vizavi de carieră se afla o altă ruină: micuța cabană Luana. Cabana din bârne părea ruptă dintr-un film horror: geamuri sparte, rame atârnând goale, zugrăveală coșcovită. Înăuntru, pereții dezbrăcați de vopsea și de tencuială lăsau să se vadă zidăria. Cioburi, PET-uri, conserve și cărămizi sparte întregeau tabloul trist. Într-una dintre camere, niște saltele prăfuite stivuite într-un colț aminteau de o perioadă mai veselă, când Luana încă putea să le ofere adăpost turiștilor obosiți.

La cabana Luana, foto: Andreea Dogar

De la Luana am pornit mai departe prin căldarea Călimanilor și ne-am avântat pe poteca ce urca printre brazi și jnepeniș spre Pietros. Acum 5-7 milioane de ani, Munții Călimani erau un șirag de vulcani activi care aruncau pe coșuri lavă încinsă, cenușă și bombe vulcanice. De-a lungul erelor geologice, vulcanii s-au stins, vegetația a acoperit versanții din lavă răcită și întărită. Acum, Munții Călimani au o înfă- țișare pașnică, iar urcușul este destul de ușor.

În anul precedent, începutul turei fusese abrupt: poteca în ace de păr de la Lacul Iezer până pe Pietrosul Rodnei, un soi de Transfăgărășan în miniatură, mă pusese serios la încercare. Era a doua zi pe care o petreceam pe cărări pieptișe având un rucsac burdușit în spinare. Așa că Pietrosul Călimanilor, înalt de 2.100 metri, mi s-a părut un munte prietenos.

Ca să ajungem pe vârf am traversat zona perfect plată a haldei de steril. Avea o înfățișare tare bizară, ca o câmpie selenară albă și prăfoasă picată cine știe cum între munți. Privită de sus, de pe Pietros, semăna cu un tort cafeniu enorm care trona în mijlocul calderei străjuite de creste.

La întoarcere, cete de nori gri ne înconjurau din spate, din stânga și din dreapta. Ca să mă liniștesc, priveam doar înainte, spre singura bucățică de cer senin. Alimentată de știrile despre turiști, ciobani sau turme de oi lovite de fulger, teama mea revine ori de câte ori aud un tunet în depărtare sau văd cum se adună nori grei. Iar vara, la munte, e greu să scapi fără o ploaie cu fulgere o dată la două-trei zile. Însă oamenii de munte de lângă mine m-au învățat că nu orice nor negru aduce cu el o furtună: cât timp la orizont e senin, încă e bine.

Cu frica de fulgere pe post de bici, am urcat rapid. „Vezi că acum îți sucești glezna“, m-a avertizat Cipi, ca să nu mă relaxez la final. Apoi m-a îmbiat cu proviziile dulci din rucsac:
„Premiu c-ai urcat, ia o bucată de ciocolată“.
Abia ce mă așezasem „la masă“ pe-o piatră și-mi scosesem briceagul și conservele de pateu, că a și început o ploaie deasă. Ne-am grăbit să ne întindem corturile, ca să avem unde să ne adăpostim. După ce și-a ancorat cortul, Vasile l-a acoperit cu folia translucidă de plastic, groasă și rezistentă, care nu lasă niciodată apa să intre.

Am scăpat ușor, fără să ne udăm prea tare. După ploaie, chiar înainte de înserat, am fost răsplătiți cu un curcubeu superb și cu nori care se prelingeau ca un abur alb peste munți. Vasile nu mai voia să doarmă încă o
noapte în cortul lui Mitică, unde intra apa. Dar cortul lui era ocupat de Mariana, de
Lidia și de mine: ne zisese cu luni bune înainte că ni-l dă, ca să nu cărăm noi greutăți prea mari. Neînduplecat de rugămințile noastre de a ni se alătura, Vasile s-a culcat afară, pe iarba din fața adăpostului, învelit doar cu faimoasa lui folie. N-a vrut să ne deranjeze. Dimineața, ne-a spus că a dormit foarte bine. Nu era prima dată când Vasile își arăta generozitatea.

Cu un an în urmă, pe finalul celei de-a doua zile de drumeție, m-am simțit tare rău. Vasile m-a asigurat că, dacă va fi nevoie, mă va duce înapoi la civilizație și va coborî singur cu mine de pe munte dacă ceilalți voiau să continue drumeția. Până dimineața nu mai aveam nimic, dar gândul că un necunoscut pe care abia îl întâlnisem era gata să mă ajute necondiționat m-a liniștit în acea noapte.

Prin cea mai mare sperietură am trecut tot în prima etapă. Lăsasem în urmă lacul Iezerul Bistriței și voiam să coborâm la Cascada Cailor, aproape de Borșa. Venea seara, o furtună ne dădea târcoale cu nori negri și tunete tot mai apropiate, iar noi nu mai găseam marcajul către vale. Am sărit peste râul Bistrița și am căutat semnele de pe copaci. Degeaba însă. Marcajul turistic, șters probabil de vreme, ne părăsise. Într-un final, ne-am întors pe platou, iar alți turiști ne-au îndrumat spre Cascada Cailor. A urmat cea mai abruptă coborâre de care îmi amintesc: o pantă cumplită, presărată cu bolovani. Ne-a prins și ploaia, cu fulgere pe deasupra copacilor care mărgineau valea. Rămăsesem ultima din șir, mult în spate. Vasile a rămas cu mine și m-a ajutat să nu vin de-a dura până la cascadă. Eu mă speriam de fulgere și de tunete și-l rugam să ne așezăm la pământ ca să nu ne trăsnească, el râdea de mine: „Off, ce fricoasă ești!“.

Schitul Pietroasa își înalță turla tipic maramureșeană la poalele Munților Rodnei. Foto: Andreea Dogar

Dacă mă uit în urmă, cred că știu ce mi-a plăcut cel mai mult la „Turul Carpaților“: mereu am avut pe cineva care să-mi stea alături în momentele grele. Vasile nu face militărie pe munte, nu fugim disperați să ne depășim cine știe ce limite, să scoatem un timp bun pe traseu și să facem cincinalul în patru ani și jumătate.

Am părăsit popasul de pe creasta Călimanilor și am luat-o încet la vale, lăsând în urmă stația meteo. Vremea ne era potrivnică: umezeală în aer, cer întunecat, picături de ploaie răzlețe. Ploaia ne-a chinuit toată ziua. Cum începea să plouă, îmi îmbrăcam cu grijă stratul de haine impermeabile – hanoracul și pantalonii – și porneam la drum. Turna 5-10 minute și ieșea un soare pârjolitor, iar eu mă coceam ca într-un cuptor în costumul negru cauciucat. Îl dezbrăcam, iar ploua, iar îl îmbrăcam. Am ținut-o așa ore în șir.

„Ce-i asta, militărie?“, s-a întrebat înciudat Mitică, obosit să tot reia procedurile.

Unii dintre noi sunaseră acasă, aflaseră că prognoza pe următoarele zile arăta numai ploi și se gândeau să lase Ceahlăul pe altă dată. Pentru Vasile, varianta abandonului nici nu merita luată în calcul: de ani de zile visa să ajungă în Ceahlău și spunea că va urca singur dacă va trebui. Nu avea nevoie de nimic, doar sacul de dormit să îi rămână uscat.

Până la urmă, înveseliți de soarele care ne-a mai încălzit puțin și convinși că, fiind vară, nu o să plouă încontinuu, ne-am mutat toți, mai puțin unul, în Ceahlău. În stațiunea Durău ne-am oprit la Administrația Parcului Național Ceahlău. Când a auzit că facem un Turul Carpaților, rangerul de la Administrație ne-a spus că tocmai intrase în parc un călător care făcea tot un tur, însă nu unul ușurel ca noi, ci unul într-o singură etapă: omul mergea deja de vreo 60 de zile de-a lungul lanțului carpatic.

La Administrație am plătit taxa de intrare în parc de 7 lei pentru adulți. Unii montagnarzi sunt total împotriva taxelor de intrare în parcurile naturale. În Ceahlău, cel puțin, am avut impresia că banii plătiți nu au dispărut într-o gaură neagră: Administrația Parcului are un sediu decent care nu stă să cadă, am primit pliante și hărți ale traseelor, pe cărările muntelui am întâlnit panouri informative, iar pe secțiunile mai dificile au fost montate balustrade și trepte din lemn.

Urcușul până la cabana Fântânele, aflată la 1.220 de metri, nu e greu, dar traversează niște pante mai dificile, unde pământul a fost cuprins de rădăcini încolăcite.

Când am ajuns la cabană, ne-am oprit toți în curte ca să privim stâncile alburii ale Ceahlăului care țâșneau ca niște căpițe uriașe din pădurea deasă de brazi. După zilele petrecute la cort a fost o plăcere să ne întindem oasele pe un pat adevărat: am ocupat cu toții un dormitor comun. Cu apă curentă, dușuri, curent electric, bufet, restaurant și bucătărie, cabana nu e deloc una austeră. M-am instalat rapid la o masă și am înlocuit conservele de pate și pâinea cu brânză topită pe care le tot mâncasem în ultimele zile cu o foarte gustoasă ciorbă rădăuțeană cu ou și smântână, completată cu o mămăliguță cu brânză, smântână și ochiuri. Nu doar eu mă săturasem de mâncarea din cutii de tablă. George, reprezentantul Brașovului în grup, mi-a povestit că mâncase atât de multe conserve pe munte, încât acum nu le mai suporta. S-a reprofilat pe mâncare bogată în calorii, dar care nu ocupă mult spațiu în rucsac: alune și semințe.

Pe la 10 porneam pe traseul principal, însoțiți din loc în loc de stânci enorme. Ceahlăul e plin de astfel de uriași tăcuți din piatră cu forme ciudate: Cușma Dorobanțului, Panaghia, Piatra Lăcrimată sau Clăile lui Miron.

Drumul spre cabana Dochia, aflată la 1.750 de metri altitudine, ne purta pe poteci străjuite de-o parte și de alta de adevărate păduri de jnepeni înalți cât un om.

Curând, ceața a învăluit pietrele ascuțite împrăștiate pe munte, iar vântul a adus nori de ploaie, așa cum ne avertizase prognoza meteo. Tocmai când treceam pe sub Vârful Toaca și mai aveam doar o jumătate de oră până la cabană, picăturile mărunte s-au transformat într-o ploaie torențială rece. De lene, nu-mi mai îmbrăcasem pantalonii impermeabili: tot sperasem că ploaia va fi una trecătoare. A fost o idee proastă: ploaia s-a dezlănțuit, mi s-au udat pantalonii până la piele, iar bocancii mei n-au avut nicio șansă în fața potecii devenite o mică albie de râu. La final nici nu mă mai oboseam să evit bălțile: oricum eram udă, iar tălpile îmi înotau în încălțări.

La Dochia am constatat proporțiile „dezastrului“: era ud tot interiorul rucsacului – pantalonii de schimb, tricourile și, cel mai grav, sacul de dormit. Colegii de tură aveau și ei probleme asemănătoare, iar podeaua sălii de mese de la cabană se acoperise de apa care se scurgea de pe călători.

În cameră, un radiator băgat în priză de personalul grijuliu al cabanei a primit cu generozitate mâinile și tălpile mele reci, iar apoi îmbrăcămintea. Și pentru că eram prea mulți oameni uzi pe un singur radiator, Cipi a procurat încă unul, care a preluat surplusul de rufe, reușind să le usuce.

După-amiaza, când norii gri s-au risipit, grupul a urcat pe Toaca, dar eu am rămas să mă plimb pe pajiștile verzi din spatele cabanei. Cerul se limpezise, iar stâncile maiestuoase ale Ceahlăului ieșeau din aburul pufos al norilor ca dintr-o mare învolburată. M-am descălțat și am mers pe stratul de iarbă groasă și caldă. În apropiere, Toaca își ridica vârful de piramidă ușor turtită, iar departe, în vale, se înșirau rânduri de căsuțe albe. La asfințit, ca pe-un șevalet pe care culorile se întrepătrund, norii alb-albaștri parcă pictați s-au amestecat cu cei roșiatici.

Începi să auzi șuvoaiele prăbușindu-se de pe stânci ale cascadei Duruitoarea din Ceahlău cu vreo zece minute înainte de a le vedea. Foto: Andreea Dogar

După încă o zi, pe seară, eram în gara din Gheorgheni, o clădire trântită la marginea orașului, de unde vedeai doar zone industriale hodorogite și câmpuri pustii bântuite de câini, capabile să-i întristeze rapid chiar și pe cei mai veseli dintre noi. În plus, trebuia să ne luăm la revedere. Eu porneam spre Brașov, alții spre Hunedoara. „O să-mi fie dor de voi toți până la anul, mă!“, ne-a zis Vasile când ne-a îmbrățișat.

M-am urcat în tren alături de trei prieteni din grup. Trenul s-a urnit, iar curând în stânga a apărut un masiv stâncos impunător. „E Hășmașul Mare“, mi-a spus Andrei. Hășmașul e pe lista celei de-a treia etape, iar dacă totul merge bine, îl vom cuceri în acest an. Pe măsură ce trenul mergea, discuția a alunecat iarăși către munți: care sunt cei mai dificili din Carpați, unde trebuie să ai grijă. Numele „Piatra Craiului“ nu a apărut ca o surpriză.

Știu că peste câțiva ani, când îi va veni rândul, o să vreau să urc și Piatra Craiului. Am tot auzit de potecile sale înguste cu prăpăstii de-o parte și de alta, de pereții verticali stâncoși și de vârfurile ascuțite precum cel al muntelui din copilăria mea. Dar cu asemenea prieteni alături, deja știu că voi avea curaj să urc.

Citește și

Pe cărări albe, prin Carpații sălbatici

Mocănițe din Carpați

Care este valoarea ariilor protejate din Carpaţi?

1 Trackback / Pingback

  1. Stiri de Ultima Ora - Turul Carpaților pe creste - Revista National Geographic Romania » Stiri si Oferte

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*