Ravensca: extincția celui mai izolat sat ceh din Munții Banatului

Ravensca, unul dintre cele șase sate care alcătuiesc comunitatea cehă dintre granițele României

Text, foto: Iulia Hau

Nu te învinovăți prea tare dacă „Ravensca” nu îți spune nimic sau dacă îți sună mai repede exotic decât autohton; este unul dintre cele șase sate care alcătuiesc comunitatea cehă dintre granițele României. Își are originea la începutul secolului al XIX-lea, când o colonie de cehi s-a stabilit în Munții Almăjului (teritoriu al Imperiului Habsburgic pe atunci) și acolo au rămas, până când…

În poartă mă întâmpină o femeie scundă, aplecată de spate și propulsată în viață de o energie amețitoare.

– Hai, că te-așteptam. Nu știam dacă mai vii. Eu tre’ să mă duc să îmbălsămez mortu’, că ne-a murit o rudă, era verișoară primară cu bărbati-miu.

Mi-am dat seama repede că, în chestiunile practice și prea puțin sentimentale din care era alcătuită viața femeii, ipocritele mele condoleanțe nu-și aveau niciun rost. Nu era atât vorba despre trecerea în neființă a unei rude (într-un sat atât de mic, oricum toată lumea se consideră familie), ci de faptul că, la programul și-așa colmatat până la refuz al femeii, se mai adaugă acum tot ritualul înmormântării. Soții Pelnář, de etnie cehă, formează un cuplu de șapte decenii și îmi sunt gazde zilele astea de sfârșit de august. Muncesc la câmp șase zile pe săptămână și mă anunță cu regret că eu am sosit în cea mai aglomerată perioadă din an: trebuie adunate prunele, cosită iarba, cules făsuiul.

Soții Pelnář
Helena și Iohan la câmp

Apropo, nu mă aflu în Cehia, sunt încă pe pământul României, în Ravensca, cel mai mic dintre cele șase sate care alcătuiesc comunitatea cehă din munții împăduriți ai Banatului. Ravensca-i puțin cunoscută de români, dar reprezintă o bijuterie turistică pentru cehi. E într-atât de izolat, încât nici GPS-ul, nici semnalul la telefon, nici asfaltul nu au consimțit să mă însoțească până aici. În anul 1968, satul număra 380 de locuitori, pentru ca astăzi să adăpostească mai puțin de 80 de suflete.

Cea mai mare parte a tinerilor migrează deja de decenii în Republica Cehă – pământul-mamă și un stat modern, care oferă oportunități incomparabile de muncă. Au lăsat în urmă case părăsite care încadrează singura stradă și se amestecă printre cele încă locuite, îngrijite și vopsite în culori vii, brodate cu atenție deosebită pentru forme geometrice și decorațiuni florale. Simțul artizanal și bunul-gust al locuitorilor contrastează teribil cu pustietatea locului. Punctele de interes social din Ravensca sunt concentrate în câteva sute de metri pătrați: magazinul, care, în echipă cu un mic foișor, o masă și câteva scaune, ține loc și de birt, un mic spațiu îngrădit, în rol de parc, școala (frecventată de doar doi copii) și biserica galbenă, impunătoare.

Dimineața următoare mă pregătesc pentru a însoți familia Pelnář la câmp, nerăbdătoare să văd din primul rând cum se desfășoară zilele acestui cuplu căsătorit de mai bine de cincizeci de ani. După încheierea ritualurilor matinale, o pornim toți trei în tractor, răzbim prin zgomotul asurzitor al vehiculului și vorbim despre cât de bogată-i recolta de mere de anul acesta. Propun să pregătim împreună o plăcintă de mere sau măcar să călim câteva să fie acolo, nefiind convinsă că în bucătăria familiei Pelnář există vreun cuptor.

– Aaam, cum să n-am cuptor? Am și butelie și plită electrică, vine răspunsul mândru, aproape ofensat al Helenei. Dar nu prea le folosesc eu că mi-i frică: dacă mă zăuit butelia pornită, dacă mă zăuit curentul? De-aia folosesc soba: că pui lemnele, pleci și când se ațipește focul…

Când se ațipește focul….

Helena este o forță a naturii, iar dacă munca pe care-o desfășura în casă și în ogradă îmi dăduse o vagă idee despre capacitățile ei fizice, să o urmăresc la adunat de prune îmi face maxilarul să se lanseze într-un picaj serios. Nu știu dacă, așa aplecată de spate cum este, măsoară un metru și jumate, dar cară după ea, pe câmp, o scară pe care eu abia pot să o ridic. Cosește un versant întreg în vreme ce stă de vorbă cu mine, ca și cum ne-am afla la pas pe Calea Victoriei. Culege prunele de pe crengile tăiate de soțul ei cu drujba, într-o echilibristică perfectă, în plină pantă, și mai găsește putere să îmi tragă și mie câteva crenguțe mai la umbră, că nu-s obișnuită să mă bată soarele în cap atâtea ore. Ridică de pe pământ coșuri enorme, pline cu roadele pământului, pentru a le încărca în tractor și nu stă locului nicio secundă. În timpul acesta, soțul i se adresează cu „babiška” și, deși pot doar să bănuiesc semnificația exactă a cuvântului, are în rezonanța lui o tandrețe greu de trecut cu vederea.

Cei doi copii le sunt plecați în Cehia, la fel ca majoritatea tinerilor din Ravensca și din satele înrudite, iar populația îmbătrânită de aici amenință cu degradarea treptată și, în final, cu stingerea definitivă a acestei comunități. Migrarea aceasta nu intrigă pe nimeni, dar sentimentul de neputință, de pierdere se aude limpede în vocea tuturor celor rămași încă pe pământ românesc. Există legături familiale foarte strânse între cele două grupuri etnice, iar stăpânirea limbii cehe oferă posibilitatea găsirii unui loc de muncă în patria-mamă oricărui locuitor din Ravensca.

În alți ani, Ravensca era plin ochi de cehi aflați în vizită, dar în anul pandemiei sunt singura străină. Aflu însă că există în sat un tânăr care se ocupă de turiști și care mi-ar putea arăta zona. Îl cheamă Tomáš și locuiește la numărul 46, pe dreapta, într-o casă mare, de un roz-pastel, cu ușa de la intrare deschisă. În poartă mă întâmpină mama lui, o femeie cu față blândă și ochi mari albaștri, care mă poftește în casă și îmi arată mândră bucătăria construită de la zero de băiatul ei. Îmi vorbește despre pustiul verii lui 2020, în care abia dacă a văzut față de turist, și îmi povestește cu melancolie despre anii trecuți, în care primea și grupuri de câte 50 de oameni.

Tomáš acceptă să mă însoțească prin Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița din apropiere, să îmi arate Gârnic, un alt sat ceh aflat la câțiva kilometri de drumuri de munte sinuoase, neasfaltate și să îmi povestească tot ce vreau să aud despre Ravensca, satul în care s-a născut și de unde nu ar pleca niciodată.

– Îi o treabă pe care eu nu pot s-o înțeleg cu turiștii români, că îs tare diferiți de cehi. Românii cheltuie foarte mulți bani, mănâncă bine, vin cu mașini scumpe, dar nu prea-i interesează natura sau drumețiile, pe când cehii încearcă mereu să fie cât mai economici, stau cu cortul, își fac mâncare la pachet. Eu nu înțeleg de ce se întâmplă așa, dar cred că românii îs mai bogați.

Încerc să-i explic că bogăția n-are a face aici, că responsabilă-i mai curând cultura cehă a călătoriilor și îmi notez repede ideea în telefon. Aflu că majoritatea turiștilor care ajung aici sunt cehi și că mulți aleg să străbată satele la pas, într-o drumeție de câteva zile bune și kilometri deloc puțini; că turismul a explodat în zonă în urmă cu opt ani, când un antreprenor ceh a ajuns aici și, în echipă cu un concetățean și cu un localnic din satul vecin Eibenthal, au hotărât să deschidă un restaurant și să promoveze zona. Pot să-mi închipui de ce călătoresc în valuri cehii din patria-mamă în aceste locuri cu aer exotic, congelate în timp, și ce impact trebuie să lase în urma lor puținilor locuitori din Ravensca.

– Ei zic că noi vorbim o cehă veche, adaugă Tomáš. Se întâmplă câteodată să nu-mi înțeleagă cuvintele. Închipuie-ți cum ar fi pentru tine să ajungi într-un loc ca un fel de… România de acum 200 de ani. Vin foarte mulți turiști în august, când se organizează Festivalul de folclor ceh în Eibenthal, dar anul ăsta nu s-o făcut…

Aflu că, pe parcursul ultimelor decenii de după revoluție, statul ceh nu a făcut rabat de la fonduri și ajutoare trimise comunității cehe din Banat pentru furnizarea infrastructurii de bază și a serviciilor medicale. Cei de la Ambasada Cehiei din București au pus la cale fel și fel de proiecte pentru îmbunătățirea nivelului de trai, au introdus curentul electric, sisteme de telecomunicații, au realizat sisteme de canalizare, au construit școli și au încurajat agroturismul.

Pe măsură ce Tomáš îi dă de zor cu explicațiile, mie nu îmi vine să cred câtă forță poate să inspire acest băiat care n-a văzut mai mult de 21 de primăveri. Mergând în urmă, mă dedau analizei constituției lui solide, spatelui enorm și mâinilor asemenea. Vorbind cu el, îmi las amuzamentul ațâțat de ușoarele dificultăți de exprimare în limba română și de plurale și conjugări dintre cele mai năstrușnice.

– Statul ceh alt gândesc: adică are grijă de noi că se gândesc că și noi suntem tot cehi. Au trimis profesori, mașini mari de teren pentru transportul oamenilor la muncă, în mine, îmi spune Tomáš.

Îi sorb cuvintele din gură și-alta nu. Cu fiecare lucru pe care mi-l povestește despre viața lui, Tomáš îmi amintește cât sunt de superficiale diferențele dintre noi: faptul că el duminică merge la biserică, iar eu la sală; că, deși între aceleași granițe, el vorbește cehă în familie, iar eu română; că el își petrece ziua pe câmp, iar eu în fața calculatorului. Îl ascult și îmi mai dau seama că are planuri uriașe: și-a propus să salveze cumva comunitatea punând bazele unei afaceri în turism care ar aduce înapoi pe cei forțați să migreze în Republica Cehă și care visează să se întoarcă acasă într-o bună zi, oferindu-le ceea ce le lipsea aici: locuri de muncă.

1 Comment

  1. Foarte frumoasă istoria lor …îi admir pentru curajul cu care au prins rădăcini și trăiesc încă în cele mai grele locuri dintr- o țară străină lor … și eu am avut o soră a bunicului – Šturza Ana – care a plecat din Sturzești ( Abrud , Alba ) – și s- a căsătorit în Almaj …și nimeni din familie nu mai știe nimic de ea …

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*