Comédia țiganilor. Taraf de Haidouks

Caliu, foto: Răzvan Lazăr

Paul Țanicui, autorul volumului Comedia țiganilor. Taraf de Haidouks, rememorează cum i-a cunoscut pe muzicanții grupului.

Text: Paul Țanicui
Foto: sursele citate

Am început să adun poveștile din cartea de față în perioada când am filmat Iagalo (2002) și am încheiat acest periplu cu puțin înainte să se prăpădească Stephane Karo, cel care a făcut din Taraf de Haidouks cel mai cunoscut taraf de lăutari din lume. Lui îi și este dedicată această comédie.

Aici sunt mărturiile de viață ale unor oameni aproape imposibil de catalogat. Când copilăroși, când dintr-o bucată, imprevizibili, alunecoși, spontani, mucaliți, când plini de modestie, când profunzi și generoși, gata să împartă cu tine și ultima bucată de pâine. Culae, Cacurică, Fluierici, Ilie Iorga, legendele Tarafului din Clejani, ”prințul indian”, Caliu, cu a lui incredibilă, savuroasă vioară, Costică Boeru, Marin a lui Șaică, Țagoi, Robert Anghel. Artiști desăvârșiți, muzicanți cum nu s-au mai văzut nicăieri în lume.

Niculae Neacșu ”Culae”, foto: Sorin Deaconu
Caliu alături de Paul Țanicui, foto: Barna Nemethi

Cum ne-am cunoscut?

În 1991 am auzit pentru prima dată Taraful din Clejani pe casetele editate de Muzeul Țăranului Român prin grija Speranţei Rădulescu, etno-muzicolog al acestei instituții prestigioase. La început n-am înţeles dacă era vorba de o piesă de teatru sau pur şi simplu ascultam nişte lăutari complet nebuni… Cântatul pe mai multe voci, felul în care se opreau să-şi povestească câte o întâmplare din sat, vocile lor gâjâite, dar pline de căldură, dialogul instrumentelor, atitudinea relaxată, informală, de parcă erau în curtea casei lor, toate acestea m-au bulversat complet! Mai auzisem cântece asemănătoare, dar niciodată la fel. Mai ascultasem bătrâni cântând, dar nu cu un asemenea patos. Cine sunt aceşti muzicanţi? De unde vin? Care e treaba cu ei? Unde au fost până acum?

Apoi am aflat că nişte străini i-au luat să cânte în lume. Şi că au un succes nebun… Dar cum de le plac străinilor asemenea muzici? Ce înţeleg ei? Cu ce identifică aceşti muzicanţi? Și de ce nu s-a găsit nimeni să-i facă aici cunoscuţi? A trebuit să treacă nouă ani ca să pricep.

În decembrie 2000 Taraful din Clejani devenit între timp Taraf de Haidouks își anunță primul lor concert în România. (Eveniment mult aşteptat de unii, ignorat de majoritatea. De ce? Pentru că informaţiile despre ei au parvenit sporadic în media românească, şi nu la nivelul la care ar fi trebuit prezentate. Chiar dacă unele ziare au preluat articole din presa străină care-i prezenta ca fiind cel mai bun grup din lume la categoria world music, în România anilor 90 spiritul rasist încă se manifesta cu putere.)

Aflu de concert în ultimul moment, promovarea, cum spuneam, a fost destul de discretă. Dau de veste și altora care încă n-auziseră, comentăm cu înflăcărare evenimentul şi aştept cu nerăbdare ziua când urmează să-i văd.

Ajung la Sala Arcub cu două ore înainte. Valuri, valuri încep să vină, public pestriţ, colorat, gălăgios. Vis à vis e Ambasada SUA şi-i văd pe soldaţii din post destul de agitaţi.

Ni se dă drumul în foaier. Se aprind ţigări, se discută, unii se laudă că au mai văzut Taraful cântând prin țările Europei, alţii că se cunosc cu muzicanţii, dar toată lumea convine: un concert în România se impunea de mult!

În sfârşit, intrăm în sală. Pe scenă îşi face apariţia Stephane Karo, managerul Tarafului. Îl văd emoţionat. Spune că şi pentru ei e un moment special, că şi-au dorit de la început să cânte în România, dar din motive obiective nu s-a putut. Nu insistă cu amănuntele şi ne anunţă că alături de Taraf vor cânta ca invitaţi speciali cei din trupa macedoneană de suflători, Kočani Orkestar. Am auzit de ei. Sună precum brass band-urile de la noi din Moldova, la Taraful Zece Prăjini mă refer.

Marin Marius Manole, foto: Răzvan Lazăr
Napoleon, arhiva personală

Stephane mulţumeşte încă odată publicului pentru prezenţă şi iese din scenă. Lumina se filează şi-n aplauzele publicului nerăbdător, unul câte unul îşi fac apariţia membrii Tarafului: Culae, apoi Cacurică, Ilie Iorga, Caliu, Costică Boeru, Fluierici, Păşelan, Marin Manole, Ioniţă Manole… Se aşează în poziţii, Culae spune ceva hâtru după figura lui, dar nu se-nţelege din cauza ovațiilor din sală.

Încep să cânte. Mai întâi o horă. Apoi o sârbă. Din nou o horă, de data asta cu un solo de acordeon al lui Ioniţă. Cacurică cântă Pădure, verde pădure şi publicul trece de la bucurie la frenezie, fără faze intermediare. Din acest moment nu mai ştiu exact dacă ce văd e real sau doar îmi imaginez acest concert! Caliu e un drac, vioara lui e drăcească, te bagă în draci. Omu’ e un fel de Paganini încărcat la 1000V! Cuculeţul, faimosul lor cântec e interpretat pe trei voci – Ilie Iorga, Costică Boeru, Păşelan. Ilie e de-a dreptul imperial, deşi e un omuleţ subţire şi fragil. În sală e nebunie. Urmează un solo de acordeon al lui Marius Manole, sensibil, cald, de-o virtuozitate desăvârşită. Caliu, mucalit, pune paie pe foc cu o altă intervenţie măiastră. El şi Culae cu a sa Balada lui Ceauşescu! Bătrânul cântă fără arcuş, doar cu un fir din păr de cal legat de corzile viorii! Halucinant… Suntem purtaţi în toate direcţiile, sus, jos nu mai există pentru nimeni, plutim fermecaţi de aceşti extratereștri veniţi de pe planeta Clejani!

După o mică pauză intră în scenă macedonenii de la Kočani Orkestar. Dar nu am urechi pentru ei pentru că se-ntâmplă ceva ciudat cu mine. Pe cât mi-am dorit sa văd acest concert, pe-atât vreau acum să se termine! De ce? Ard de nerăbdare să-i cunosc pe aceşti oameni din Taraful de Haidouks. Simt că dacă nu s-ar întâmpla aş rata ceva esenţial!

Concertul ia sfârşit. Aflu pe unde se vor retrage muzicanţii şi ies să le ţin calea. Sunt stresat şi neliniştit pentru ce vor spune. Dacă mă vor ignora? Dacă am să fiu ridicol?… Iată-i că ies. Primul e tot Culae, aşa cum a intrat pe scenă. Îmi iau inima în dinţi şi mă duc direct la el. Îi spun că vreau să-i cunosc. Că vreau să aflu despre ei, despre viaţa lor… Mă priveşte zâmbind. Îmi pune mâna pe umăr şi zice, simplu: Vino la Clejani, tataie. Vino când vrei matale. Ne găsești acolo.

Ulița lăutarilor din Clejani, foto: Barna Nemethi

Ce e „Clejani”?

Un sat la sud de Bucureşti, în mijlocul Câmpiei Române. Îl poţi accesa ori din şoseaua Alexandriei, faci dreapta înainte de Ghimpaţi, ori din autostrada spre Piteşti, prin Bolintin Vale, înainte de km 30.

Primele date istorice ne parvin din anul 1522 când în zona Clejaniului au loc lupte între români şi turci. Șaizeci de ani mai târziu, Mihnea Voievod, domnitorul Ţării Româneşti, emite o serie de documente de împroprietărire, din care aflăm că pe domeniile boiereşti din Clejani existau robi ţigani.

După dezrobire aceștia au muncit la câmp, au făcut cărămidărie (pe care o mai fac şi acum) şi au cântat la nunţi. Instrumentele lor de bază au fost vioara, cobza, ţambalul, contrabasul, acordeonul şi chitara. Meseria de lăutăr se moşteneşte din tată în fiu, uneori şi fetele erau învăţate să cânte, dacă arătau interes pentru asta sau părinţii lor considerau că au talent.

Cu timpul lăutarii s-au strâns pe o singură uliţă numită, cum altfel, decât Uliţa lăutarilor.

Fluierici, foto: Răzvan Lazăr
Costică Boeru, arhiva personală

1 ianuarie 2001

Ajung la Clejani după un drum cu rata iadului. Din București până aici s-a stricat de două ori și de două ori mi-a venit s-o iau pe jos prin nămeți. Aș fi fost mai ușurat decât să stau cu nasul în papornițe cu găini vii și cu urechile în urletele miilor de puradei plângăcioși și obraznici pe deasupra. Bașca vecinul meu de scaun afundat în sticla lui de trascău.

În fine, am ajuns. Am ajuns unde? Ulița lăutarilor e pustie, zăpada de un metru și ninge în continuare. Ah! Acel ”vino la Clejani, tataie…”

Încet, încet mă urnesc. O iau în lungul străzii, poate, poate o ieși cineva. Sunt deja la jumătatea drumului și mă gândesc să mă întorc, picioarele mi-au înghețat deja, mâinile la fel.
Domnu… Domnu…
Din curtea din dreapta mea, peste gard, un tip mustăcios îmi face semne. Mă apropii.
N-aveți o țigară?
Ba am și-i dau. Mai vrea una pentru mai târziu.
Da’ pe cine căutați?

Îi spun ce caut și-l văd cum deodată își schimbă atitudinea. Mă invită în casă. Odată intrat într-un fel de antreu dau să mă descalț, dar nu mă lasă. Marinică, așa îl cheamă, mă împinge ușor de la spate într-o cameră cu doi copii, o femeie, două paturi în L, un godin de tablă și un reșou aprins.

Schimbă câteva cuvinte cu femeia în țigănește, o văd ridicându-se și părăsind în grabă încăperea.
Vă rog, stați jos, domnu Paul… Vă rog să ne scuzați… Așa e la noi la țară…
Mă așez pe una dintre cele două dormeze. E atât de înaltă că abia ating podeaua cu tălpile.
Copiii mei… Băiatu și fata…

Nu-mi spune cum îi cheamă. Băiatul are în jur de opt – noua ani, fetița cu doi-trei ani mai mică. Sunt frumoși și timizi. S-au refugiat în celălalt pat, cu spatele la perete și mă privesc cu interes.

Nevasta lui, presupun, reintră în cameră cu un platou de lemn pe care sunt câteva bucăți le brânza, șorici tăiat felii, câteva jumări și ceea ce s-ar chema, un codru de pâine neagră, plus două pahare de apă pline pe sfert cu ceva ce pare a fi țuică, după miros. Marinică scoate un scaun cu trei picioare de sub pat, îl fixează în dreptul meu, ea pune platoul pe această măsuță improvizată, apoi se așază lângă copii.
Serviți, domnu Paul… Vă rog…

Ia unul dintre pahare și-l ridică să dăm noroc. Nu sunt băutor de țuică, dar se vede că n-am încotro. Ciocnim. Abia îmi umezesc buzele, el îl dă pe gât dintr-o singură mișcare. După asta iese din cameră fără să spună nimic. Mă uit la ființele rămase și ele la mine, nu știu ce să spun. Trec câteva minute bune.

Marinică își face apariția cu un acordeon și cu un tip cam de vârsta lui, 30-35, cu o vioară. Acesta din urmă mă salută din cap și fără nici o introducere începe să cânte. Cuculețul, apoi Dragostea de la Clejani. Urmează un cântec de ascultare, de dor, de jale, de tăiate venele. Marinică are dinții din față sparți, sunetele se rostogolesc bizar din gura lui, colegul lui pare să-i aibă pe toți, dar el nu cântă cu gura.

Poate țuica, poate căldura (care habar nu am de unde vine), poate starea pe care mi-au indus-o acești doi lăutari mă fac să pierd noțiunea timpului. Și a spațiului, nu mai înțeleg unde se termină această cameră care acum adăpostește nu șase suflete, ci zece, de undeva, nu știu de unde, au mai apărut încă două viori, un contrabas, un țambal mic, un taraf în toată regula. Și asta pentru că gazda mea, Marinică Pârvan a înțeles greșit ce i-am spus în uliță atunci când m-a întrebat. A auzit, de fapt, ce a vrut el să audă, că am venit să adun un grup de muzicanți cu care să ies în lume.

Paul Țanicui, foto arhiva personală

Despre autor

Paul Țanicui este autorul volumului Comedia țiganilor. Taraf de Haidouks, apărut la editura Curtea veche.

A fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.

A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).

Este autorul așa numitei ”reality-book” Trăind pe credit, Brumar 2012, a romanului Quimera, Humanitas 2015 (despre care Andrei Codrescu a scris ”că face parte din familia lui Marquez şi a lui Mark Twain”), al volumului de poezie Cealaltă inimă, 2016, apărut în ediție de lux cu cinci gravuri originale semnate Ciprian Mureșan (reeditat la Paralela 45, 2019), al romanului Contre-jour, Curtea Veche Publishing, 2018 și al acestui album biografic, Comédia țiganilor (Curtea Veche Publishing, 2019), dedicat faimosului Taraf de Haidouks.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*