Patru povești cu Arbori Bătrâni

Stejarul și ciobanul din Posmus, Bistrița. Foto: Florin Ghenade

De mai bine de șase ani, Florin Ghenade călătorește prin țară și fotografiază arbori bătrâni. Prima oară am scris despre acest proiect în 2015 când era încă la început. Între timp, a devenit mult mai complex și s-a materializat sub forma unei expoziții organizată alături de Galeria Posibilă la Muzeul Țăranului Român, din București, și care mai poate fi vizitată până pe 10 martie. Florin Ghenade prezintă mai jos tot ce înseamnă proiectul Arbori Bătrâni. Să fie întuneric, da’ să fie lumină în 2019.

Expoziția, precum și întreg proiectul Arbori Bătrâni. Să fie întuneric, da’ să fie lumină, arată călătoria artistului în realizarea lucrărilor expuse și devine o călătorie pentru vizitator. Expoziția deschisă în 16 noiembrie 2018 în Sala Tancred Bănățeanu a Muzeului Național al Țăranului Român vine, pe de o parte, în urma unei cercetări artistice îndelungată, pe de altă parte, în urma colaborării cu Galeria Posibilă. Mai mult, ea vine în urma unei serii de expoziții punctuale din 2015, care arătatu 1-5 lucrări dintr-un proiect care are peste 50 de fotografii cu arbori bătrâni (precum și video-uri și înregistrări de teren), pentru a pregăti expoziția de acum. Locul expoziției nu e ales întâmplător, Muzeul Național al Țăranului Român este un spațiu de prezentare și cercetare, apropiat de natură, peisaj, antropologie, patrimoniu natural și aici se intersectează cu proiectul meu.

În general, expozițiile sunt construite, curatoriate, pornind de la lucrările de artă, de la conceptele artistice, și se transpun mai departe în spațiu. Felul în care gândim și imaginăm expozițiile și în care ele ajung la vizitator devine din ce în ce mai puțin static, iar lucrările expuse se construiesc, prin relațiile propuse, într-o narațiune. Traseul ne determină nu doar vizitarea, parcurgerea lui, ci înțelegerea lucrărilor și a intențiilor curatoriale, a mesajului care se transmite în urma acestei întâlniri. Prin secvențialitatea lucrărilor și a design-ului expozițional (realizat de arh. Irina Nemțeanu), ne dorim ca vizitatorul că plece de acolo cu o senzație, o stare, dar și cu cunoștințe legate de: fotografie și arbori/ subiectul fotografiat.

Expoziția Arbori Bătrâni. Să fie întuneric, da’ să fie lumină vrea să ofere timp de reflecție, de oprire a timpului agitat. Arta are această calitate de a ne da timp de gândire și privire. Producția largă de fotografii din ziua de azi a determinat ca aceasta să nu mai servească memoriei, ci momentului, lui „acum”. Tot mai mult fotografia devine un cuvânt și mai puțin sugerează o poveste, ori fotografiile mele tocmai asta fac: ne întorc la memorie și timp. Rolul fotografiei, al luminii și al întunericului în acest proiect nu este acela de a arăta, ci acela de a ne învăța să privim. Căci în contextul de azi, nu arborii bătrâni sau fotografia pe film sunt amenințate, ci însuși actul privirii.

Trei povești din cei șase ani de lucru

S-au adunat multe povești în cei șase ani de lucru la această arhivă subiectivă de portrete nocturne ale arborilor bătrâni din România. Povești și legende ale arborilor, informații biologice aflate în urma întâlnirii cu specialiști și informații care mi-au lărgit orizontul de înțelegere a situațiilor întâlnite. Toate s-au amestecat cu poveștile comunităților din jurul arborilor, dar și ale experienței personale. Copacii au funcționat mereu ca un loc de întâlnire, un declanșator, un nod de legături, ca o mână invizibilă care ghidează și aliniază universuri diferite și aparent aleatorii.

Stejărică, 2012. Foto: Florin Ghenade

Stejărică

La Stejărică am ajuns din întâmplare; am mers în satul Plopi pentru un plop de peste 600 ani, care însă nu mai era. Pe islazul satului era Stejărică; și el a fost trăznit și a căzut în urmă cu vreo cinci ani. Era acolo în forma unui trunchi pe marginea apei, subțiat, scobit, plin de ciuperci. I se spune Stejărică și nimeni din comunitate nu a luat nicio bucată din el. Mi-e drag din două motive. A fost printre primii cinci arbori la care am călătorit și fotografiatul lui mi-a lărgit orizontul de abordare estetică și al opțiunilor subiecților. Tot aici l-am întâlnit pe fostul vătaf al călușarilor din Plopi, care mi-a arătat fotografii cu ceata. Într-una dintre ele, nebunul cetei stă în picioare pe spatele unui măgar. Citeam atunci Cabala măgarului: asinitate și cunoaștere la Giordano Bruno unde aflam despre ambivalența și contradicțiile asinității și atenția specială acordată de Bruno măgarului. Asocierea călușarilor cu nebunii și cu rolul pe care îl au în cadrul dansului-ritual cu măgarul și cu această carte m-au surprins prin alinierea aleatorie a informațiilor.

Păr de pe pășune, Saschiz, 2015. Foto: Florin Ghenade

Părul din Saschiz

E vorba, de fapt, despre un păr aflat pe pășunea cu arbori de lângă Saschiz. De la biologul Tibor Hartel am aflat de existența acestor spații, peisaje, folosite sau „administrate” în comun de comunități pentru pășunat și care sunt presărate, în mod normal, de arbori de toate vârstele, inclusiv cu arbori foarte bătrâni. Cu zecile sau cu sutele. Pășunea de la Saschiz, Pășunea de la Mercheasa, Platoul Breite sunt doar câteva exemple tipice pentru Transilvania. Așadar, acest context constituia singura „poveste” pe care o știam în legătură cu părul, veteran pentru categoria lui de vârstă la cei aproximativ 100 de ani.

Era vară când am ajuns să-l fotografiez. Coroana lui plină de frunze și pere mici arăta ca o svastică. Eram de câteva ore pe pășune și mă gândeam dacă și cum va arăta părul noaptea, luminat artificial, când, de niciunde, a apărut un câine de stână urmat de un cioban agitat, care-și căuta turma. Ciobanul care și-a pierdut oile e numele și tema unei balade pastorale arhaice care face parte din mitologia veche românească.

Stejarul de la conacul Teleki din Posmus, Bistrița. Foto: Florin Ghenade

Stejarul de la Posmus 

 „Să fie intuneric, da’ să fie lumină” – A spus-o un tânăr cioban cu care ne-am întâlnit la Posmuș, județul Bistrița, pe când așteptam seara să facem primele probe pentru fotografia cu stejarul de la conacul Teleki. Pe versantul dealului pe care erau stejarul și conacul, aveam înșirate lumini, generator, cabluri, aparate. Tânărul cioban, mânat de curiozitate, a intrat în vorbă cu noi. Cine suntem? Ce facem? I-am povestit că suntem din București și fotografiem prin țară copaci bătrani, legendari. Îi fotografiem noaptea, cu lumini, să fie văzuți doar ei, să-i scoatem sau să-i băgăm în context, înțelegi? “Aha… Să fie întuneric, da’ să fie lumină!” a fost răspunsul lui. Am schimbat priviri cu Cris (Cristian Stănoiu, video proiect), ne-am amuzat, și discuția a mers mai departe. Ulterior, în timp ce discutam cu cei de la Galeria Posibila despre identitatea și mesajul proiectului, ne-am amintit vorbele ciobanului și am hotărât să devină subtitlul expoziției, motto-ul acestui demers, pentru că ciobanul  a exprimat într-un mod cât mai simplu si firesc toate aceste posibile citiri si contradicții, cărora eu încercam să le dau socoteală. “Să fie întuneric, da’ să fie lumină”.

Castanul Unirii

Castanul Unirii, 2013. Foto: Florin Ghenade

Eram în Vișan, Barnova, un sat din vecinătatea Iașiului. Voiam să fotografiez Castanul Unirii, cel sub care Alecsandri a scris imnul unionist Sub acest măreț castan. Era soare, amiază și mă învârteam de vreo două ore în jurul castanului, neștiind cum să dau sens instinctului care mă dusese în acea călătorie până acolo. Cum să-l fotografiez? De aproape, în detaliu, să se vadă universul dintre crengile lui, pline cu castane, prin care pătrunde lumina soarelui cald, de septembrie? De mai departe, să i se vadă statura și măreția? Poziționat în centrul cadrului, documentar, obiectiv?

După încă o vreme de schimbat poziție, reîncadrări și stat pe gânduri, m-am decis la un cadru de la depărtare, aproape un peisaj, în care intra mic și castanul și dealurile din jur și casa vecină. Am plecat cu o oarecare frustrare, care m-a urmărit mult timp și acasă, după ce am developat filmele cu cei cinci arbori din Moldova. Aproape că mă încurcase prezența lor inevitabilă în cadru. Nu părea să fie subiectul potrivit nici castanul, nici cablurile de lângă, nici casa vecină, nici soarele, nici dealul. Deși pentru ei plecasem la drum, nu voiam să fotografiez un castan. Ci Castanul Unirii, cu povestea lui. Sau mai degrabă poveștile din jurul său. Dar, mai ales, voiam să fotografiez povestea timpului în care s-au întâmplat toate acestea.

Au trecut câteva luni până să-mi dau seama că însăși familiaritatea acelui tip de imagine a copacului în contextul obișnuit era cea care nu reușea să trezească interesul. Un copac pe stradă, pe câmp sau în pădure, ziua – toată lumea presupune că știe exact despre ce e vorba. Însă, dacă scoți din imagine contextul și rămâi față în față cu subiectul, ești nevoit să-i acorzi atenție și, mai ales, să-ți imaginezi povestea lui. Așa am ajuns la noapte ca fundal neutru fără informații, pentru ca mai apoi întunericul din jurul arborelui să nu mai fie așa opac nici în plan simbolic, nici în plan concret în imagine, începând să „scap” lumina și pe detalii din apropiere. Negrul din imagine a devenit la fel de important ca subiectul principal, deoarece el era cel care stârnea interesul și imaginația, în loc de o imagine “documentară” care pare să ofere singură răspunsuri.

Din punct de vedere tehnic și logistic a urmat o perioadă plină de încercări. Deodată nu mai puteam pleca singur, cu rucsacul foto în spate, ci aveam nevoie de lumini, cabluri, trepiede, generator, mașină, parteneri, colaboratori și mai ales, resurse financiare. Au mai trecut alte câteva luni bune până când am reușit să fac o probă și alte câteva până am pornit cu Alexandros Raptis și prietena mea Cristina în prima călătorie spre arbori.

Părul Tătarilor, Părul lui Sticea, 2013. Foto: Florin Ghenade

Toată aparatura și actul în sine de a pune lumina artificială pe arbori a făcut ca producerea imaginilor să capete alura și înțelesul unui spectacol. Lucru sesizat în cele mai multe cazuri și de oamenii din comunitățile de lângă arbori. Deseori, noi toți cei din jurul copacilor stăteam în spatele aparatului și a luminilor și priveam spre arborele luminat preț de 4,8,16 minute. În mintea fiecăruia era o poveste. Uneori, chiar contextul real din jurul copacului a „performat” în aceste minute: a bătut vântul, au căzut frunze, au trecut mașini, un nor a poposit pentru două minute pe cerul de deasupra copacului. La Părul Tătarilor, Gheorghe Luca ne-a așteptat la costum, cu un buchet de liliac în mână, ca să-l filmăm în  fața părului. În timpul expunerii, luminile stradale care erau stinse pentru fotografie s-au aprins, iar ajutorul de primar a dat fuga cu bicicleta și într-un minut a ajuns la primărie și le-a stins. Ce vreau să spun e că imaginile din proiect nu sunt „o clipă oprită”, cum e înțeleasă în general fotografia, ci o serie de întâmplări și experiențe desfășurate în timp, surprinse, încifrate atât în imaginea finală cât și în memoria arborelui. 

Gheorghe Luca care a vrut să i se facă poză cu liliacul în brațe. Foto: Cristian Stănoiu

Colaborarea cu Galeria Posibilă

Colaborarea cu Galeria Posibilă a început în 2015, când au organizat trei micro expoziții în București, Cluj și Timișoara. Am continuat de atunci călătoriile spre arbori, în paralel cu un efort continuu de a face cunoscut demersul și imaginile rezultate, prin participarea la târguri, campanii de crowdfunding, apariții în media etc. Ca o încununare a acestor eforturi, pe 16 noiembrie 2018 s-a deschis expoziția Arbori Bătrâni la Muzeul Național al Țăranului Român, o expoziție de proporții mari, ca o concluzie a demersului din acești 6 ani, gândită complex cu fotografii, povești, video (Cristian Stanoiu), sunet (Alexandros Raptis), dar și cu o mică bibliotecă cu materiale care vorbesc despre fotografie, arbori, peisaj. Aici intervine Galeria Posibilă și preocuparea lor pentru peisaj. Vine și preia imaginile cu poveștile lor și le așează într-un context mai larg al discursului artistic contemporan în relație cu natura, cu peisajul, dar și al nevoii de redefinire a relației noastre cu natura și cu naturalul. Mai degrabă decât să ofere niște răspunsuri sau poziții, expoziția și conferințele sets the stage sau creează prilejul unor discuții mai mult decât actuale. Sunt grăitoare în acest sens și seriile de conferințe care au acompaniat expoziția, pe teme de biologie, peisagisitică, antropologie dar și pespective curatoriale sau marketing cultural.

Tot ca parte al acestui demers, organizăm în București, miercuri, 6 martie, ora 20, o întâlnire pe Strada Horei la nr 21, unde se află Stejarul de pe Horei – un arbore ocrotit, cu vârsta de peste 300 de ani, monument al naturii, care de peste 20 de ani încearcă să supraviețuiască lângă benzinăria de alături. Așteptăm să-i aflăm împreună povestea în cadrul turului de noapte, alaturi de Diana Culescu. Diana va prezenta starea actuală a stejarului, va vorbi despre lupta naturii cu urbanizarea și cauzele care au dus la situația din prezent a copacului. Se presupune că arborii memorează tot ce s-a întâmplat lângă ei de-a lungul vieții lor îndelungate. Zic să-l fixăm și noi pe stejar în memoria noastră printr-o fotografie de grup sub coroana lui, fotografie de noapte cu lumini artificiale, un performance ca un truc de mnemotehnică. Așteptăm cât mai mulți curioși la eveniment! 

Text: Florin Ghenade, Alexandra Manole
Foto: Florin Ghenade, Cristian Stănoiu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*