Prietenii mei, bulbucații

Ca să mai atenuez din contraste, am fugit în grădină după umbrela de la masă. I-am spus masculului ascuns în floare că n-aș vrea să facă insolație. Și până la urmă ne-am descurcat. Foto: Remus Țiplea

Povestea de dragoste a unui fotograf cu domnișoarele libelule din ordinul Odonata

Mi-a plăcut fotografia macro de cum am pus mâna pe un aparat foto mai serios. Am învățat tot ce înseamnă compoziție, expunere, setările aparatului, lumina, combinațiile de culoare ieșind în curtea din spate și pozând sute de cadre pe sub toate tufele.

Mi-am pozat prietenii în toate felurile posibile: nemișcat și ascuns pe sub tufe, cu aparatul pe trepied și cu telecomandă ca să declanșez de la distanță. Soluția câștigătoare a fost un obiectiv fix de macro cu inele convertoare. Am câteva vecine pensionare care stau în geam și știu tot ce mișcă. La fel și această libelulă din frunză, care își supraveghează, prada și dușmanii (jos).Foto: Remus Țiplea
Foto: Remus Țiplea
Foto: Remus Țiplea
Foto: Remus Țiplea

Am început cu picături de ploaie, cu umbrele colorate puse peste stropii de rouă strânși în pânzele de pșianjen, am continuat cu fulgi de nea și am ajuns la gâzele din tufe. Într-un final mi-am găsit prietenii: libelulele cu ochii mari, care parcă se bulbucau la mine. Bulbucații le-am zis – și așa le-a rămas numele. Libelulele mele fac parte din ordinul Odonata, divizat în libelulele-dragon și libelule-fecioară (sau domnișoară). Eu m-am împrietenit cu cele din urmă. Sunt 5.900 de specii cunoscute.

Am găsit aceste domnișoare în curtea din spatele casei, unde am o mică baltă plină de tufe. Am învățat când să le caut, am început să înțeleg când sunt acasă, când nu zboară, care sunt femelele și care masculii. Au fost ani în care nu au venit pe balta mea și atunci m-am dus la un lac din apropiere și, cu o plasă de fluturi, am prins multe și le-am adus acasă, unde le-am dat drumul în tufele de pe margine. Bulbucații îmi sunt o supapă de refulare. Când în proiectele documentare la care lucram eram în pană de idei și mă năpădea setea de a poza, știam că mă așteaptă acasă. Le căutam pânaă uitam de tot și de toate, uitam să mă ridic și îmi amorțeau picioarele… De multe ori, când eram gata să declanșez, adia o pală de vânt, se mișca tufa, zbura libelula, pierdeam cadrul și trebuia să o iau de la capăt.

Încă mai sper ca într-o zi să găsesc cadrul în care se produce metamorfoza și bulbucatul se transformă din larvă acvatică în libelulă. În toți acești șapte ani de când le pozez, am întâlnit o singuraă situație, dar din păcate am întârziat câteva minute și metamorfoza se încheiase.

M-am bucurat că am avut timp să focalizez și să trag cadrul cu această pereche (deasupra). Fiul meu a avut o piscină gonflabilă lângă balta din curte. Am văzut libelula și, așteptând să își termine Vlad bălăceala, am apăsat pe declanșator (jos).
Foto: Remus Țiplea
Libelulele își depun ouăle într-o fantă pe care o fac în tulpina plantelor aflate la suprafața sau sub nivelul apei. Foto: Remus Țiplea

Citește și

Dialog cu fotograful Remus Țiplea

Ciurdarii satului

Text, foto: Remus Țiplea
Articol publicat în ediția de mai 2019 a revistei National Geographic
Pe fotograful Remus Țiplea îl găsiți pe blogul personal și pe facebook.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*