Inima munților nu-i un clișeu, e o trăire

Călătorie în inima Munților Apuseni, trecând dincolo de poarta turistică a Peșterii Scărișoara

Text: Corina Matei
Foto: iStock

„Nu-i aici … n-are cum să fie aici, nu vezi?” Nimic nu mi se parte mai frustrant ca la finalul unei zile obositoare, cu-n drum lung pe șosele aglomerate, să constat că adresa cazării mele de pe site, o rezervare făcută în grabă la un semafor, nu e bună. Și să nu am niciun fel de semnal. Mă aflu chiar la adresă, însă, în loc să fiu la cabană odihnindu-mă, stau în fața Poliției din Gârda de Sus cu fruntea lipită de volan, căutând soluții în fiecare fundătură a gândurilor mele agitate. Lacătul pus la instituție. Pustiu.

Un chioșc la doi pași, iese o femeie pe care o observă prietena mea: „Bună ziua, știți unde e cabana asta?”, și-i arată poza salvată pe telefon. „Nu-i aici, trebuie să fie în munți!,” ne răspunde ea cu convingere. „În munți?”, mă minunez în sinea mea, trezindu-mă din moțăiala forțată, dar devenită așa de dulce. „Eu nu țin minte să fi făcut o rezervare în munți, la naiba, am ales-o după pin-ul de pe hartă!” continuu cu voce tare, chiar pițigăiată. Străina se oferă să ne ajute: „Sun eu, aici o singură rețea funcționează și se pare că voi două nu o aveți!” Și aflu că punctul de pe hartă era, de fapt, punctul de întâlnire de unde proprietarul vine să-și ia clienții. Nu se poate ajunge cu orice mașină acolo, sus. Iar în sat, nu mai e nimic liber. Doar e weekendul de 1 mai …

Simt cum hârtoapele de pe drumul improvizat ce urcă dealurile molcome vor să-mi disloce rinichii în Dacia-papuc a proprietarului cabanei. Țin rucsacul în brațe. Alături de noi două mai e o familie cu un puști de patru-cinci ani, ce stă cuminte în brațele mamei sale. Pare o păpușă pe arcuri, ce atinge involuntar cu creștetul capului plafonul gri-jegos, căptușit cu un burete subțire. Nu spune nimic, ba chiar îi place. Dar eu am senzația că stomacul îmi urcă în gât când cărarea se strâmtează și intrăm pe marginea unei râpe.

Bara de protecție din două scânduri de lemn devine o sârmă ghimpată susținută de araci. Doar o privire spre vale, iar peisajul parcă mi-a șters grijile din cap: nu mai conta unde sunt, cât de grea a fost ziua, ce foame îmi era sau câți nervi acumulasem din cauza neînțelegerii cu adresa. Razele aurii ale soarelui ce stătea să se pitească după dealul cu vii se revărsau peste fânețe, peste căpițele masive cocoțate pe pantele din spatele gospodăriilor, peste vechile case de lemn cu fânare ridicate pe bușteni groși, răsfirate în spațiu, parcă fără noimă. Vacile au pornit deja în drum spre casă, mânate de o bătrânică scundă și cocoșată. Mă aflu într-un sat montan rupt de jungla cotidiană a vieților noastre grăbite și înghesuite într-un timp comprimat.

Motorul se oprește pe o culme. „S-a stricat?”, e gândul care mă fură din splendoarea peisajului. „No, am ajuns!”, zice bărbatul mulțumit. Pare incredibil și, în același timp, ciudat. Suntem în gospodăria omului, neîngrădită, printre gâște și găini și fără să fi plănuit asta. Mă încearcă o amețeală ce mă apasă ferm pe tâmple, probabil de la aerul prea tare și curat cu care nu mă obișnuisem. Mă așez direct pe iarba umedă, cu privirea spre cealaltă vale. În câteva minute, crepusculul se stinge și el într-o nuanță caldă de grena ce stingea verdele tare al dealurilor într-un bleumarin aspru. Îmi țiuie urechile de atâta liniște. Doar din vale încă se aud tălăngile vacilor și behăiturile subțiri, în cor, ale oilor din staul. Stelele își fac timid apariția, lucind ca un diamant pe care-l miști în lumină. Uite și centura lui Orion! Deja se întrezărește și Calea Lactee, pe care nu-mi aduc aminte de când nu am mai văzut-o atât de bine. Un miros delicios de prăjeală mă răpește din visare.

Fără să-mi propun, sunt în inima Munților Apuseni, trecând doar dincolo de poarta turistică a Peșterii Scărișoara. „Toți se opresc la peșteră, nimeni nu urcă încoa’ să se bucure de natură”, ne spune soția proprietarului ce îmbie cu plăcinte moțești puse grămadă pe o farfurie din lut. Doamne, cât de gustoase sunt!

Citește și

Sarmisegetusa, cetatea din munți

Fotojurnal: Cu bicicletele prin Munții Bârgăului

Un observator unic în România de unde puteți admira Măgura Zimbrilor și Munții Țarcu

1 Comment

  1. Ah, placintele de la Scarisoara, de fapt din Apuseni! Unele prajite, altele pe plita. Undeva mai sus de Scarisoara am stat cu cortul. Vazut apus si rasarit. Rai!

1 Trackback / Pingback

  1. Inima Munților Nu-i Un Clișeu, E O Trăire - Revista National Geographic Romania 😷 SiteBucuresti.ro

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*