Orhideele – cele mai extravagante reprezentante ale regnului vegetal

orhideele
Câmpuri întregi acoperite cu Dactylorhiza maculata. Județul Covasna. Foto: Nora De Angelli

Fotografă și doctorandă în orhidee, Nora de Angelli străbate România colecționând date științifice și imagini ale acestor plante, a căror prezență în peisajul sălbatic al țării este în general ignorată. Ea relatează mai jos, într-un interviu, despre ciudata istorie și particularitățile orhideelor, dar și despre orhidee românești nou-descoperite și endemice: 

Orhideele au fascinat și chiar scandalizat omenirea multă vreme. Ce este special la această familie de plante, biologic vorbind?

Ohideele sunt plante terestre, perene, cu o înălțime cuprinsă între 3-120 cm. Frunzele sunt simple, întregi, brăzdate de o nervură principală, uneori formand o rozetă bazală. Tija poate avea o singură floare sau o inflorescență care poate conține până la 100-160 de flori. Structura florilor este diferită de structurile oricăror altor plante. Mari sau mici, spectaculoase sau modeste, florile au simetrie bilaterală (denumita zigomorfie), asemănătoare feței umane: labelul imită bărbia, petalele laterale imită obrajii, antera și stigmatul imită ochii, nasul sau buzele, iar sepala mediană superioară imită fruntea. Florile dau impresia că atunci când le privești, te privesc și ele înapoi. Orhideele produc milioane de semințe care germinează numai cu ajutorul unor ciuperci subterane numite micorize.

Combinația dintre frumusețea lor misterioasă, culorile uimitoare, locurile şi modurile ciudate de viaţă, formele complexe ale florilor, parfumurile hipnotice și strategiile uimitoare de polenizare au transformat orhideele într-o obsesie a imaginaţiei umane de-a lungul timpului.

Formele tuberoase ale rădăcinilor speciilor terestre și caracteristicile morfologice neobişnuite ale florilor speciilor exotice, i-au făcut pe mulţi să le confere virtuți sacre și supranaturale. În Grecia antică, Theophrastus (372-287 î.Hr.) descrie o plantă ce avea îngropaţi doi tuberculi mici și ovoidali, pe care o numeşte orkhis, denumire inspirată de cuvântul antic grecesc pentru testiculele mamiferelor. Până astăzi, aceste specii păstrează numele de Orchis, folosit pentru denumirea genului: Orchis mascula, Orchis simia sau Orchis militaris.

Tuberculi sau rădăcini tuberoase ale orhideelor. Foto: Nora De Angelli
Tuberculi sau rădăcini tuberoase ale orhideelor. Foto: Nora De Angelli

În 1789, în lucrarea sa Genera Plantarum, botanistul francez Antoine Laurent de Jussieu (1748-1836) stabilește ca numele familiei să devină Orchidaceae.

În Europa Evului Mediu, remediile pe bază de plante erau considerare eretice, iar cei care practicau vindecarea pe bază de ierburi erau consideraţi vrăjitori, având legături cu diavolul. Mult timp s-a crezut că şi mirosul de orhidee avea proprietăți magice. Aşa zisele vrăjitoare ale Evului Mediu foloseau tuberculii de orhidee în prepararea băuturilor lor fermecate sau poţiunilor de dragoste – tuberculii proaspeţi fiind folosiți pentru încurajarea iubirii adevărate, iar cei uscaţi pentru slăbirea sau stingerea unor pasiuni nepotrivite. Vrăjitoarele răspândiseră credinţa că, atunci când sunt dăruite, florile de orhidee fac iubirea celui ce le primeşte mai profundă. În Anglia victoriană, orhideele erau simbolul eleganţei, al luxului şi opulenţei, asociate cu bogăţia aristocraților, singurii care îşi permiteau să le cultive. În Europa, în lucrările sale, psihanalistul Sigmund Freud (1856-1939), considera florile de orhidee un simbol al sexualităţii şi senzualităţii.

Orchis purpurea în Pădurea Babadag, parte a Rezervației Biosferei Delta Dunării. Foto: Nora De Angelli

În secolul al XIX-lea, vânători de orhidee au fost trimiși în misiuni speciale în zonele tropicale pentru a găsi noi specii și varietăți, pentru a satisface pasiunea Occidentului pentru aceste plante exotice. Achiziționarea lor s-a transformat într-o vânătoare frenetică numită şi febra orhideelor.

De atunci și până în zilele noastre, datorită formelor neobișnuite ale florilor, culorilor spectaculoase si parfumului nemaiîntâlnit la nicio altă familie de plante, orhideele au devenit pasiunea elevată a colecţionarilor din lumea întreagă, pasiune satisfăcută de miile de specii de hibrizi si de orhidee dintre cele mai extravagante și exotice, cultivate în marile grădini botanice din lume.

Darwin era fascinat de strategiile de polenizare ale orhideelor și le-a dedicat și o carte. De ce? 

În 1862, exploratorul, geologul şi naturalistul englez Charles Darwin (1809-1882) publică faimoasa lui carte intitulată Fertilizarea orhideelor, cu subtitlul Despre variatele mecanisme prin care orhideele britanice şi străine sunt fertilizate de către insecte şi despre efectele benefice ale polenizării încrucișate. In lucrarea sa, Darwin a considerat adaptările florilor de orhidee la forma polenizatorilor săi ca fiind cel mai bun exemplu pentru a-și ilustra ideea conform căreia evoluţia se bazează pe selecţia naturală, considerând orhideele „ca ridicându-se la nivelul celei mai perfecte adaptări din întregul Regn Vegetal”. Lucrarea explică, de asemenea, cât de complexe erau relaţiile ecologice rezultate din coevoluţia orhideelor şi a polenizatorilor lor.

 De la Darwin și până în zilele noastre, s-au studiat și se cunosc mai multe despre polenizare decât despre orice alt aspect al ecologiei orhideelor, datorită în mare măsură relațiilor fascinante și atât de specializate dintre speciile de orhidee și polenizatorii lor.

Orhideele şi-au dezvoltat anumite caracteristici care le fac mai ispititoare pentru insectele polenizatoare. Trăsăturile florilor implicate în interacțiunile cu polenizatorii lor, precum forma, dimensiunea, culoarea, mirosul, prezenta sau absența nectarului sunt rezultatul selecţiei puternice impuse de polenizatorii specifici. Deoarece insectele au diferite morfologii, preferințe senzoriale și trăsături de comportament specifice, selecția impusă florilor poate conduce la diferite adaptări morfologice.

Orhideea Traunsteinera globosa imitând modelul său, Trifolium pratense (familia Fabaceae). Mai jos: Trifolium pratense sau trifoiul-roșu reprezintă cel mai frecvent model, datorită asemănării izbitoare a inflorescenței sale cu orhideea. Foto: Nora De Angelli

O caracteristică deosebit de interesantă este aceea ca o mare parte dintre speciile de orhidee sunt complet lipsite de nectar, fiind numite și orhidee trișoare (nerecompensatoare). Aceste specii folosesc diferite strategii de mimetism pentru a-și atrage polenizatorii.

De exemplu, anumite specii de orhidee cresc în vecinătatea altor specii de plante, secretoare de nectar (recompensatoare). Orhideele șmechere, trișoare își sincronizează perfect perioadele de înflorire, și mai mult decât atât, imită forma, culoarea și parfumul inflorescențelor florilor recompensatoare din apropiere pentru a le atrage și exploata polenizatorii. Asemănarea dintre imitatori şi modele este atât de mare, încât polenizatorii sunt literalmente în imposibilitatea de a distinge între cele două tipuri de inflorescențe. De asemenea, pentru a nu fi memorate de insecte, orhideele ce folosesc acest tip de mimetism floral, cresc de obicei în număr mai mic decât plantele recompensatoare pe care le imită, exploatând astfel memoria de scurtă durată a insectelor. Fiind mai rare, insectele uită de cele câteva eșecuri și continuă să viziteze diferitele inflorescențe. Dacă ar crește în număr mare, insectele ar memora prea multe eșecuri, fapt care le-ar convinge să părăsescă imediat locul respectiv. Acesta este cazul speciilor din genurile Traunsteinera globosa (care mimica Knautia longifolia, Scabiosa lucida și Trifolium pratense), Cephalanthera rubra (care imită Campanula rapunculoides, Campanula persicifolia), Epiogium aphyllum (care imită Monotropa hypopitys) etc.

Unele specii şi-au modificat sepalele, petalele şi labelul, formând adevărate capcane care nu numai că păcălesc și prind albinele care caută hrană, dar uneori le ucid. Capcanele florale sunt cele care se găsesc la specia nerecompensatoare Cypripedium calceolus, denumită si papucul-doamnei, unde structura labelului modificat ia forma unui papuc mărit sau a unui sac umflat. Singura ieșire a insectei o conduce la anterele care îi depun polenul pe spate. Specia prezintă totodată și așa numitul mimetism de adăpost, labelul umflat devenind un adevărat adăpost pentru albinele în căutarea unui loc ferit, unde se pot odihni sau se pot ascunde pe vreme ploioasă sau vânt. Temperatura din interiorul labelului poate depăși cu până la 3°C temperatura ambiantă.

Orhideea Cypripedium calceolus, sau papucul-doamnei. Mai jos: O femelă de albină solitară din genul Lasioglossum a căzut în interiorul florii. Va scăpa printr-una din deschizăturile lalterale ale labelului umflat ca o pungă. Insecta are corpul acoperit cu grăuncioare de polen. Foto: Nora De Angelli

 

Alte specii exploatează comportamentele de căutare constantă a hranei ale insectelor, producând pe label structuri florale care imită sau sugerează prezența nectarului și polenului. La orhideele Cephalanthera, polenul fals (pseudo-polenul) apare sub formă de creste galbene asemănătoare unor smocuri sau praf galben răspândit pe label.

Cephalanthera longifolia. Mai jos: detaliu cu perișorii galbeni care imită grăuncioarele de polen, o hrană căutată de insecte. Acești perișori glandulari, denumiți tricomi, sunt uneori mestecați de insecte. Foto: Nora De Angelli

 

Astfel, de circa 100 de milioane de ani (primii strămoși orhidoizi au fost contemporani cu dinozaurii din Cretacic), orhideele au evoluat datorită nenumăratelor strategii de polenizare, unele dintre ele exprimate prin cele mai ingenioase mecanisme mimetice, care au dovedit că nu există limite în ceea ce priveşte mijloacele, rezervele de energie și imaginația orhideelor, acestea devenind adevărați maeștri ai înșelăciunii și mimetismului.

Pentru că în general asociem orhideea cu formele spectaculoase ale hibrizilor din florării, puțină lume își dă seama că orhideele sălbatice cresc și în România. Câte specii sălbatice s-au găsit în România până la acestă dată și unde cresc ele?

Într-adevăr, mii de turişti străbat în fiecare an potecile montane sau multitudinea de trasee turistice din țară, ignorând aceste bijuterii ale naturii. Orhideele sălbatice sunt de obicei ascunse în imensitatea peisajelor în care trăiesc. Majoritatea sunt plante de talie mică, greu observabile, fiind eclipsate de plantele mai înalte și cu flori mai bogate. Pentru a le descoperi trebuie să fii măcar un turist curios, să privești cu mare atenție și răbdare zonele explorate. Cele mai rare și mai impresionante specii cresc în medii ostile, cum ar fi mlaștini, păduri întunecoase, în general în afara traseelor turistice tradiționale.

Într-una din lucrările mele de referință, Flora Republicii Socialiste România (Săvulescu, Beldie et al., 1972), Volumul XII, sunt menționate speciile de orhidee sălbatice/spontane din România, dar clasificarea  este făcută după regulile taxonomice de la acea dată. În ultimii ani, analizele genetice moleculare au adus mari schimbări în taxonomie și au reclasificat mare parte din speciile de orhidee (și nu numai). Ulterior, pe lângă speciile menționate în 1972, s-au descoperit multe alte specii de orhidee în România.

Cypripedium calceolus, cunoscută ca papucul-doamnei, în Parcul Natural Munții Rodnei. Foto: Nora De Angelli

Clasificare mea este făcută după (probabil) cea mai influentă lucrare taxonomică în 6 volume, denumită Genera Orchidacerum, publicată de Oxford University Press intre 1999-2014. După o muncă asiduă de cercetare de aproximativ patru ani, la sfârșitul anului 2020, am reușit să înregistrăm 26 de genuri, care cuprind aproximativ 71 de specii de orhidee, 14 subspecii (cu numeroase forme și variațiuni cromatice) și 7 hibrizi naturali ai acestora. Hibrizii se formează prin încrucișări spontane între două specii ale aceluiași gen sau aparținând a două genuri diferite. Lista speciilor rămâne deschisă, în fiecare an fiind făcute noi descoperiri.

În România, orhideele se găsesc pe orice forme de relief, de la cele mai înalte vârfuri stâncoase cu altitudinea de 2.400 de metri, până la dunele de nisip de pe coasta Mării Negre. Ele cresc pe orice tip de substrat, acoperind întreaga gamă de umiditate, de la zonele cele mai uscate la cele mai umede, mlaștini, bălți sau zone periodic inundate. Unele orhidee sunt specii iubitoare de soare, crescând în plin soare, pe pajiști cu ierburi scurte și fânețe, în timp ce altele sunt iubitoare de umbră, crescând ascunse în mijlocul celor mai întunecate păduri.

Spre deosebire de alte țări europene în care unele specii sunt foarte rare sau au populații foarte scăzute, în România cele mai multe specii (dar nu toate) sunt încă bine reprezentate de populații numeroase și relativ constante.

Există specii românești endemice?

Da, exista specii de orhidee endemice românești. Vă voi vorbi de două dintre acestea, Epipactis danubialis si Epipactis guegelii, ambele găsite în zonele izolate, sălbatice și greu accesibile din Pădurea Letea (Grindul Letea) din cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării.

Descoperirea speciei Epipactis danubialis este legată de o poveste inedită, similară poveștilor vânătorilor-de-orhidee din junglele îndepărtate ale Americii de Sud sau ale Asiei, deoarece se petrece înainte de 1989, în timpurile cenușii ale comunismului din România.

Epipactis danubialis își are habitatul în adâncul pădurii, în substratul de nisip amestecat cu humusul format din frunze moarte. Localizată cu ajutorul lui Florin Palade. Foto: Nora De Angelli

Astfel, în anul 1986, în urma unei colaborări cultural-stiinţifice între România și Cehoslovacia, un grup de ornitologi este invitat să efectueze o expediție științifică în Pădurea Letea. Printre ei se afla și botanistul Jaroslav Rydlo, specialist în orhidee europene. Rydlo, care avea un ochi deosebit de ager și experimentat pentru multiplele specii de Epipactis, găsește un grup de plante de Epipactis danubialis, dar nu le poate identifica cu precizie deoarece florile erau deja trecute. În ciuda acestui fapt, își dă seama că plantele sunt total deosebite de speciile de Epipactis cunoscute până la acea dată. Doar doi ani mai târziu, în 1988, șahistul și botanistul austriac Karl Robatsch, impresionat și stimulat de descrierile lui Rydlo, se hotărăște să plece în căutarea plantelor, într-o expediție pe cont propriu în Pădurea Letea. Având arealele precise, el găsește câteva exemplare și le fotografiază, dar aparatul de fotografiat și filmele îi sunt imediat confiscate de poliția comunistă (securitate), care, îl acuză chiar de spionaj. Robatsch este reținut, iar filmele sun developate pentru a fi examinate. Spre dezamăgirea securității comuniste, filmele nu conțineau decât câteva imagini nesemnificative cu plante sălbatice. Nemaifiind suspectat de spionaj, Robatsch este eliberat și expulzat din România. În anul următor, el publică pentru prima dată o descriere amănunțită a micilor plante pe care le denumește Epipactis danubialis Robatsch & Rydlo. Numele speciei, danubialis, vine de la denumirea latină a Dunării, Dānubius, de unde și numele vernacular al acestei orhidee, epipactisul-Dunării.

Epipactis guegelii, cu inflorescența săracă în flori si florile foarte mici, de culoare verzuie. Localizată cu ajutorul lui Florin Palade. Foto: Nora De Angelli

Epipactis guegelii, cea de a doua specie endemică românească, a fost descoperită în timpul celei de-a doua expediții a lui Robatsch în Pădurea Letea, în 1995, după aproape 7 ani de la prima sa aventură în România. El a publicat o descriere completă în anul 1997, în Journal Europäischer Orchideen. Numele speciei, guegelii, a fost dat în cinstea botanistului german, Ernst Gügel.

Pregătiți un doctorat în morfologia orhideelor românești? Ce descoperiri ați făcut în timpul studiilor?

În prezent sunt doctorand la Universitatea de Agricultură și Medicină Veterinară din București, Facultatea de Horticultură. Subiectul tezei mele de doctorat se referă la studiul morfologic detaliat al orhideelor românești, habitatele acestora, protecția și metodele de conservare.

În ultimii doi ani, în timpul cercetărilor de teren, cu ajutorul colaboratorilor mei, am reușit sa descoperim câteva premiere pentru flora românească, una fiind o noutate și pentru patrimoniul internațional – un hibrid natural intergeneric nou pentru știință.

În anul 2019, cu ajutorul biologilor Alina și Liviu Rovina, rangeri în Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, județul Hunedoara, am descoperit o populație unică în România, formată din șapte hibrizi naturali denumiți științific Anacamptis × timbali notosubspecia reinhardii. Aceștia sunt hibrizi sălbatici, rezultați natural prin încrucișarea a două specii de orhidee, Anacamptis coriophora  și Anacamptis palustris subsp. elegans. Astfel, Anacamptis × timbali notosubsp. reinhardii este un hibrid intrageneric, adică  format între două specii/subspecii aparținând aceluiași gen, genul Anacamptis.

Secvență comparativă: hibridul intrageneric Anacamptis × timbali nothosubspecia reinhardii (în centru) și părinții săi, Anacamptis coriophora (stânga) și Anacamptis palustris subsp. elegans. Foto: Nora De Angelli

Celelalte descoperiri au fost făcute anul trecut împreună cu colaboratorii mei, biologul Hajnalka Kertész și entuziaștii botaniști Mihaela și Lori Balogh și Nicoleta Kigyossy.

Prima descoperire este o specie nouă pentru flora României. Este o orhidee boreală, alpină, care crește în zonele montane, răcoroase, denumită Pseudorchis albida. Nu este o plantă impunătoare, dar este deosebit de parfumată, atât ziua, cât și spre apusul soarelui, atrăgând numeroși polenizatori, precum fluturi, albine, diferiți gândaci, muște, dar și fluturi crepusculari și nocturni.

La noi în țară, până acum a fost semnalată doar una dintre subspeciile acestei specii, și anume Pseudorchis albida subsp. tricuspis. Pseudorchis albida a fost găsită pentru prima dată în timpul unei expediții orhidologice în iunie 2020.

Pseudorchis albida, detaliu în care se poate observa labelul trilobat, cu lobii laterali sunt mai mici decât lobul median. Foto: Nora De Angelli

Surpriza a avut loc tot în iunie 2020, când împreună cu biologul Hajnalka Kertész am descoperit un hibrid unic, nou pentru știință, denumit × Pseudorhiza nieschalkii notosubsp. siculorum. Acesta este un hibrid natural intergeneric, fiind rezultatul încrucișării a două subspecii ce aparțin unor genuri diferite, Dactylorhiza fuchsii subsp. sooana (ce aparține genului Dactylorhiza) și Pseudorchis albida subsp. tricuspis (ce aparține genului Pseudorchis).

Secvență comparativă: hibridul × Pseudorhiza nieschalkii nothosubsp. siculorum și părinții săi, Dactylorhiza fuchsii subsp. sooana (stânga) și Pseudorchis albida subsp. tricuspis. Florile hibridului prezintă caractere intermediare între cei doi părinți. Foto: Nora De Angelli

Hibrizii intergenerici sunt deosebit de rari, deoarece, în cele mai multe cazuri, există o incompatibilitate genetică (a numărului de cromozomi) care nu permite formarea lor naturală. În cazul celor două specii parentale (cu număr de cromozomi apropiat), această barieră a fost depășită cu succes, iar rezultatul a fost unul spectaculos, o himeră care prezintă caractere morfologice intermediare între cei doi părinți. Hibridul a fost denumit siculorum pentru a comemora zona geografică unde a fost descoperit, Terra Siculorum sau Ţinutul Secuiesc. Pana la acest moment, acest hibrid (aceasta combinație genetică) este unic în lume, deci × Pseudorhiza nieschalkii notosubsp. siculorum este o nouă notosubspecie (specie de origine hibridă) a patrimoniului internațional botanic.

 Acestea sunt cele mai importante descoperiri făcute în ultimii doi ani. Lumea Orchidaceaelor este însă plină de surprize, iar cercetarea orhideelor este abia la început în România. 

Vorbiți-ne despre speciile dumneavoastră favorite. 

Dintre toate speciile românești, preferatele mele sunt speciile genului Ophrys, denumite generic orhidee-albină, deoarece folosesc o strategie unică de polenizare denumită mimetismul sexual înşelător.  Toate aceste specii sunt orhidee nerecompensatoare sau orhidee care nu dau niciun fel de recompensă hrănitoare (polen sau nectar) pentru atragerea insectelor polenizatoare specifice.

Mimetismul sexual apare atunci când o plantă trimite un semnal către polenizatorul său, păcălind insecta şi făcând-o să creadă că ea, planta, este o femelă din neamul insectei, disponibilă pentru împerechere. În regnul vegetal, mimetismul sexual înşelător se întâlneşte numai la Orchidaceae, fiind cel mai spectaculos tip de mimetism şi unul dintre cele mai fascinante fenomene evolutive din lumea plantelor. Convergenţa de asemănări, rezultată între regnuri total diferite – insecte şi plante – se manifestă într-o multitudine de moduri.

Mimetismul sexual înşelător este un mecanism complex, în care florile de orhidee, prin evoluţie, au suferit remarcabile schimbări morfologice structurale, în special ale labelului, petala principală a florii, care devine asemănătoare unei insecte. Transformarea este realizată în scopul imitării semnalelor utilizate de insectele femele pregătite pentru împerechere. Acest tip de mimetism implică o gamă largă de atracţii pentru polenizator, care cuprinde stimuli olfactivi (hormonii sexuali ai femelelor de insecte), vizuali (formă și culoare) şi tactili (textură și pilozitate). În consecinţă, florile de orhidee sfârşesc prin a imita, aproape perfect, mirosul, forma, mărimea, culoarea, textura şi pilozitatea unei femele de insecte, în special pe cele ale unor femele de albine, viespi (ordinul Hymenoptera) şi muşte (ordinul Diptera).

Ophrys oestrifera subsp. cornuta – orhideea-albină. Foto: Nora De Angelli

Atras de feromonii orhideei de la distanţe mari, masculul curios, zburând în zig-zag, urmează adierile de vânt pline de parfum şi, ajungând mai aproape, se apropie de floare atras de stimulii vizuali oferiţi de label: în faţa lui se găseşte o pseudo-femelă albină perfectă, care pare să aibă capul îngropat în petalele florii, îndreptându-şi spatele către el. Ea arată uimitor: este frumos colorată în galben-maroniu şi împodobită cu pete albastru-metalizat, sclipind ca niște mici oglinzi – o caracteristică irezistibilă pentru masculi. Femela pare să aibă aripi scurte, pliate, irizate, şi peri ţepoşi, pe spate. Este prea frumoasă ca să fie adevărată! Masculul, hipnotizat, se apropie şi mai mult pentru a ateriza, cu gândul să rămână timp îndelungat pe floare. Culorile şi formele labelului orhideei sunt atât de importante încât, la unele specii, masculii albinelor nu se vor apropia de flori dacă stimulii vizuali nu sunt perfecţi.

Ophrys insectifera vizitată de unicul său polenizator, masculul de viespe solitară Argogorytes mystaceus. Foto: Nora De Angelli

După ce a aterizat pe floare, dimensiunea perfectă şi textura labelului sunt factori importanţi pentru a-l convinge pe mascul că a găsit ceea ce căuta. Indiciile tactile, precum fermitatea şi catifelarea labelului îl direcţionează într-o poziție care să-i asigure contactul cu poliniile (săculeții galbeni din antera centrală, ce conțin tot polenul florii). Firele de perișori de pe labelul speciei Ophrys ajută la poziţionarea masculului, iar suprafaţă catifelată îl stimulează irezistibil. După mai multe încercări nereușite de a se împerechea, masculul își va lua zborul, adesea cu poliniile ferm atașate de corpul său. Deși înșelat și decepționat, neexperimentatul mascul va uita aproape totul în timpul zborului până la următoarea pseudo-femelă, o altă floare de orhidee-albină din aceeași specie. Odată ajuns pe label, polenul este transferat pe stigmat, în timpul unui alt episod similar de pseudo-copulare cu floarea de orhidee, micul mascul de viespe realizând astfel polenizarea cu succes a florii de orhidee.

Principala caracteristică a mecanismelor de mimetism sexual înşelător este că orhideele preferă să folosească numai insectele de sex masculin ca polenizatori. O explicaţie pentru această ciudată alegere ar fi că masculii solitari sunt mereu gata să exploreze împrejurimile, căutând noi teritorii şi noi partenere. De asemenea, ei apar cu aproape o lună mai devreme decât femelele speciei lor. Astfel, ingenioasele orhidee, sincronizându-şi perioada de înflorire cu perioada de apariţie a masculilor, înfloresc primăvara, foarte devreme, cu mult înaintea altor specii de plante şi cu mult înaintea apariţiei femelelor insectelor. Masculii fără experienţă, care nu ştiu cum ar trebui să arate o femelă reală, se împerechează instinctiv cu orice le iese în cale, numai să semene şi să miroasă cât de vag cu o femelă. Apariţia femelelor reale, mai târzie, reduce semnificativ vizitele la orhideele înşelătoare.

Ce primeşte masculul în schimbul muncii sale? Aparent, absolut nimic. Cu toate acestea, unii oameni de ştiinţă cred că, datorită faptului că orhideele exploatează insectele, creierul acestora este obligat să evolueze. În general, se consideră că polenizatorii masculi tineri sunt naivi, chiar prostuţi, şi că se vor acupla orbeşte cu orice miroase ca o femelă. Dar, câţiva masculi mai isteţi, nu se vor baza numai pe nasul lor, ci vor folosi şi alte indicii vizuale sau de altă natură pentru a diferenţia femelele reale de cele false, împerechindu-se astfel cu femelele adevărate, care aparţin speciei lor. În consecinţă, pentru generaţiile viitoare, genele lor vor fi mai frecvente, dând naştere la urmaşi mai inteligenţi.

Dar, după tot ce am aflat despre orhidee, mă întreb retoric dacă acest lucru va fi suficient pentru ca sărmanele albine să poată câştiga în faţa diabolicelor orhidee sau dacă nu cumva orhideele vor deveni, la rândul lor, şi mai bune „amante” înşelătoare?

 

— a consemnat Domnica Macri

 

Nora De Angelli a urmat cursurile facultăţii de Biologie Moleculară (Biochimie) la Universitatea Bucureşti şi a studiat pentru doctorat în acelaşi domeniu, la Universitatea Erasmus, Rotterdam, Olanda. Mai târziu, şi-a continuat cariera la Londra, unde a lucrat ca cercetător la University College London si Imperial College. În 2011, a făcut un Master în Film Documentar la Universitatea de Arte din Londra (London College of Communication), devenind fotograf profesionist, producător de film și autoarea albumului ‘Orchids of Romania’, publicat în octombrie 2020 la București. În prezent, Nora De Angelli este doctorand în Orhidologie la Universitatea de Agricultură și Medicină Veterinară din București. Teza ei de doctorat se referă la studiul morfologic detaliat al orhideelor românești, habitatele acestora, protecția și metodele de conservare.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*