De ce nu eram pregătiți pentru virus

Imagini microscopice colorizate cu particulele noului coronavirus, SARS_COV-2, Foto: NIAID

De decenii, lumea a ignorat predicțiile experților legate de pandemii viitoare. Poate coronavirusul va schimba situația.

Text: Robin Marantz Henig
Foto: NIAID

În primele săptămâni ale pandemiei de coronavirus, nu suportam să citesc despre greșelile noastre colective de la început. Nu doar pentru că reproșul implicit părea inutil – ce rost avea să știm că realitatea sumbră pe care o trăiam ar fi putut fi evitată? –, ci și fiindcă pentru mine era ceva profund personal. Fiecare articol citit despre ignorarea primelor semne ale unui nou virus devastator îmi amintea că, acum câteva decenii, cercetătorii și-au pus exact aceeași problemă și câțiva jurnaliști le-au făcut publică îngrijorarea. Eu am fost unul dintre ei.

Când am început să mă documentez asupra subiectului, în 1990, termenul „noi virusuri” tocmai fusese inventat de un tânăr virusolog, Stephen Morse. Avea să devină personajul principal al cărții mele A Dancing Matrix [Matricea dansatoare], apărută trei ani mai târziu. Îl descriam atunci ca pe un asistent universitar tipic: serios, cu ochelari, un om care trăia mai mult în propria minte.

Morse și alți oameni de știință identificau condițiile (schimbări de climă, urbanizare masivă, proximitatea oamenilor de animale domestice sau sălbatice purtătoare de virusuri) care puteau duce la răspândirea de microbi nemaivăzuți la om și deci neobișnuit de letali. Avertizau că, drept urmare a economiei tot mai globalizate, a facilității zborurilor internaționale și a deplasării refugiaților din calea foametei și a războaielor, astfel de patogeni ucigași se puteau răspândi cu ușurință pe toată planeta. Sună familiar?

„Cea mai mare amenințare la adresa dominației omului pe planetă este virusul.” Am folosit citatul acesta izbitor din Joshua Lederberg, biolog molecular distins cu premiul Nobel pentru descoperirile legate de bacterii, în introducerea cărții mele. Pe atunci îl găseam puțin melodramatic. Acum citatul lui mi se pare înfiorător de actual.

Pe când numărul de decese cauzate de COVID-19 în SUA nu ajunsese încă la 1.000, iar newyorkezii ca mine trăiau a treia zi de izolare impusă de guvernatorul statului, l-am sunat pe Morse să văd cum se descurca. Acum predă epidemiologia la Facultatea Mailman de Sănătate Publică a Universității Columbia și se află în grupa de vârstă cea mai vulnerabilă la ravagiile coronavirusului. (La fel și eu.) Se izolase cu soția în apartamentul lor din Manhattan, la doar câțiva kilometri de mine.

„Da, mă descurajează faptul că nu suntem mai bine pregătiți după toate astea și că în continuare negăm insistent situația”, mi-a spus Morse. Imediat după aceea, mi-a împărtășit un citat preferat al lui, din Peter Drucker, un guru al managementului, care, întrebat care este cea mai mare greșeală pe care o putem comite, a răspuns – după spusele lui Morse: „Să ai dreptate prematur”.

Nici eu, nici Morse n-am avut dreptate, nici prematur, nici altfel. Nimeni nu a avut dreptate. În timpul turneului de lansare a cărții, când m-a întrebat cineva care va fi următoarea pandemie, am răspuns că majoritatea experților pe care i-am consultat au spus că va fi de gripă. „Niciodată nu mi-au plăcut listele”, mi-a spus Morse la telefon; a adăugat că a știut dintotdeauna că următoarea molimă poate veni de oriunde. Dar la începutul anilor ’90, el și colegii lui se aplecau mai ales asupra gripei, așa că le-am urmat exemplul. Poate a fost o greșeală; dacă următoarea pandemie avea să fie de gripă, nu mi se părea ceva chiar devastator. Gripă? Asta pățim în fiecare an. Avem și vaccin.

Așa că poate avertismentele au fost ușor de expediat drept „o simplă gripă” sau drept gândirea prăpăstioasă a unui singur autor prea agitat. Dar și alți jurnaliști scriau cărți asemănătoare, iar unele dintre ele au devenit bestseller-uri enorme, ca Zona fierbinte, de Richard Preston, sau The Coming Plague [Molima care va veni], de Laurie Garrett, apărută cu un an după a mea. (Un titlu mai recent este Spillover [Consecințe], în care David Quammen își dezvoltă articolul despre bolile zoonotice scris pentru National Geographic în 2007.) Cu toții descriam aceleași scenarii sumbre, aceleași simulări, aceleași semnale de alarmă că eram dureros de nepregătiți. De ce nu a fost suficient?

Poate ar fi avut un răspuns regretatul Edwin Kilbourne. Cercetător de marcă al vaccinului antigripal, Kilbourne era uscățiv și purta barbișon; în cartea mea, l-am descris drept o combinație între Pete Seeger și Jonas Salk. La o conferință de la jumătatea anilor ’80, a inventat un scenariu despre un teribil virus fictiv, cu trăsături care îl făceau cel mai contagios, cel mai letal și cel mai greu de controlat. Îi spunea „virusul (monstruos) de malignitate maximă”, sau sau MMMV. În descrierea lui Kilbourne, câteva dintre atributele distrugătoare ale MMMV-ului erau că se transmitea pe calea aerului ca gripa, supraviețuia în condiții normale ca poliomielita și își insera genele direct în nucleul-gazdă, ca HIV.

Noul coronavirus nu este MMMV-ul de coșmar al lui Kilbourne, dar are multe dintre proprietățile lui cele mai înfricoșătoare. Se transmite pe calea aerului, se reproduce în tractul respirator inferior și se crede că rezistă zile întregi pe blatul din bucătărie. Mai mult, pot exista cazuri ușoare sau asimptomatice, astfel încât, deși infectați, mulți oameni se simt suficient de sănătoși încât să iasă afară, să meargă la serviciu și să tușească pe noi. În sensul acesta, este chiar mai rău decât gripa și mai greu de ținut sub control.

Dar, așa cum Morse spunea că nu i-au plăcut niciodată listele cu „cele mai mari pericole”, Kilbourne mi-a mărturisit acum 30 de ani că inventase MMMV-ul în scop ilustrativ, nu predictiv. „În cazul virusurilor, la care și câteva schimbări pot cauza diferențe enorme în comportament, poate fi foarte greu să le prevedem căile de evoluție și apariție”, avertiza el.

În țări ca SUA, poate că ne-am imunizat la amenințarea unei pandemii globale pentru că am fost bombardați cu titluri de genul „Marele pericol s-a materializat!”, despre situații din regiuni aflate la o distanță confortabilă. Cu excepția SIDA, epidemiile galopante rareori au ajuns la scara globală: în 2003 SARS a rămas aproape exclusiv în Asia, în 2012 MERS nu a ieșit prea mult din Orientul Mijlociu, în 2014 Ebola a afectat mai mult Africa de Vest. Cu fiecare pericol evitat, ne era ușor să atribuim susceptibilitatea la virusuri a altor țări unor comportamente inexistente la noi. Pe la noi lumea nu călărea cămile, nu mânca maimuțe, nu umbla cu lilieci sau cu zibete vii la piață.

„Alterizarea” aceasta a amenințării ne-a sabotat în multe privințe. Recent, recitindu-mi cartea, am dat peste un pasaj care subliniază persistența atitudinii acesteia rușinoase. „Dacă întrebi un virusolog de teren ce constituie o epidemie care merită studiată”, scriam eu, „va răspunde cu cinismul caracteristic: «Moartea unui om alb»”.

Mi-am răscolit toate sertarele cu materiale în căutarea unui caiet vechi în care aveam șanse să găsesc numele unui astfel de „virusolog de teren”, fără succes. Dar chiar și fără confirmarea aceasta crucială, cred în sensul fundamental al acestei fraze zguduitoare. De zeci de ani „alterizăm” siguranța speciei noastre. Și continuăm să o facem, încurajând o delăsare oficială și personală care, în cele din urmă, a îngenuncheat omenirea.

Cum a fost să asist la pandemia de coronavirus la aproape trei decenii după ce am scris despre venirea unei pandemii foarte asemănătoare? Mi-a dat o amețeală ciudată, sinceră să fiu. În același timp, mi-a provocat un solipsism neobișnuit la mine, atât de neobișnuit, încât m-am întrebat: dacă aș fi cerut mai stăruitor supraveghere și pregătire – adică dacă aș fi scris o carte mai bună – ne-am mai afla în situația de acum?

Totuși, niște lucruri sunt puse în lumină când citești poveștile din carte despre epidemiile ultimului secol, în care au apărut, au făcut ravagii și s-au stins mai multe virusuri noi. Dar de la pandemia de gripă din 1918-1919 nu a mai apărut ceva atât de răspândit și cu amestecul acesta feroce de transmisibilitate și efecte letale. În anii ’90 aproape că am învățat lecțiile necesare, apoi le-am ignorat; poate că, acum că prognozele au devenit realitate, ne vor rămâne în minte.

Robin Marantz Henig este jurnalistă, trăiește în New York și este autoarea a nouă cărți. A scris despre cercetările asupra microbiomului în revista National Geographic din ianuarie 2020.

Citește și

De ce săpunul e mai bun decât clorul în lupta cu coronavirusul

Odată cu schimbările aduse de coronavirus, pe canalele de socializare abundă știrile false despre animale

Ce știu și ce nu știu oamenii de știință despre tratarea coronavirusului

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*