De ce ne panicăm: ce spune știința

Într-un magazin Target din Virginia, rafturile aprovizionate în mod normal cu șervețele, dezinfectant pentru mâini și hârtie igienică sunt goale, în timp ce oamenii își fac provizii pe fondul izbucnirii coronavirusului. Ce determină „cumpărăturile în panică”? Psihologii spun că provin din dorința de a recâștiga controlul într-un moment stresant. Foto: Win McNamee / Getty Images

Din timpuri preistorice și până astăzi, creierele noastre anxioase se pot scurtcircuita când se confruntă cu teama de necunoscut.

De Amy Mckeever

De când coronavirusul a început să se răspândească în lume, am aflat cât de departe sunt unii în stare să meargă pentru un sul de hârtie igienică, un tub de gel de mâini antibacterian sau o mască de protecție. Pe măsură ce numărul cazurilor confirmate de coronavirus crește, iar statele interzic adunările publice și închid magazinele ca să promoveze distanțarea socială, aceste incertitudini ne împing spre așa-numitele „cumpărături de panică”, care golesc rafturile maga-zinelor mai repede decât pot fi aprovizionate la loc.

Cumpărăturile sub imperiul panicii reprezintă o metodă de a face față nesiguranței generate de epidemii, de la 1918 încoace, cel puțin – când, în timpul gripei spaniole, populația din Baltimore a dat iama în farmacii după orice putea preveni gripa sau atenua simptomele – și până la epidemia de SARS din 2003.

„Când vezi reacții extreme e fiindcă oamenii simt că supraviețuirea lor e în pericol și trebuie să facă ceva ca să simtă că au recăpătat controlul”, arată Karestan „Panica e un comportament non-social, mai degrabă decât antisocial”, a scris Quarantelli. „Această dezintegrare a normelor sociale… se soldează uneori cu distrugerea celor mai puternice legături primare de grup.” Panica nu ne ajută prea mult nici când e vorba despre pericole pe termen lung. Atunci este esențial să rămână la cârmă cortexul frontal, care să ne avertizeze asupra potențialelor pericole, dar să-și aloce și timpul necesar ca să evalueze riscul și să facă un plan de acțiune. Dar dacă suntem inundați cu informații și mesaje în timpul acestei pandemii, de ce unii oameni fac provizii compulsive de hârtie igienică și gel antibacterian, în timp ce alții iau în derâdere pericolul și se înghesuie prin baruri?

Se știe că oamenii nu se pricep deloc să evalueze pericolul necunoscut – deci ori exagerăm, ori subestimăm riscurile care ne vizează pe noi, personal. Sonia Bishop, profesor asociat de psihologie la Universitatea din California, Berkeley, care studiază cum ne afectează anxietatea procesul de decizie, spune că asta e cu atât mai adevărat acum, în timpul pandemiei. Mesajele lipsite de consecvență de la guverne, presă și autorități de sănătate publică – precum diversele recomandări de distanțare socială – alimentează anxietatea.

„Nu suntem obișnuiți să trăim în situații în care probabilitățile se schimbă rapid”, spune Bishop.

În mod ideal, adaugă ea, ar trebui să recurgem la un mod de învățare fără modele pentru a evalua riscul într-o situație incertă. Această abordare e bazată pe încercări și eșecuri: ne bazăm pe experiențele personale și ne ajustăm treptat estimările cu privire la probabilitatea ca un anumit lucru să se întâmple și ce efort trebuie să facem pentru a-l preveni.

Când nu avem un model despre cum să abordăm un pericol, mulți recurgem la învățarea bazată pe modele, în care încercăm fie să ne amintim exemple din trecut, fie să simulăm posibilități viitoare.

Și aici se strecoară în ecuație „distorsiunea familiarității”. Când am auzit sau citit mult despre ceva – de pildă, un accident aviatic relatat în detaliu de presă – devine atât de ușor să ne imaginăm pe noi înșine într-un avion care se prăbușește, încât e posibil să supraestimăm riscul unui zbor. „Ușurința simulării acelui scenariu e cea care ne întunecă judecarea corectă a probabilității”, spune Bishop.

La fel, există oameni care au distorsiune optimistă sau pesimistă. În timp ce pesimiștii își imaginează non-stop scenarii apocaliptice, optimiștii tind să-și închipuie că nu se va întâmpla nimic rău. Chiar dacă ar fi să intre într-unul dintre grupurile vulnerabile, tot găsesc un mod de a alinia această realitate cu viziunea lor asupra lumii, liniștindu-se singuri cu ideea că sunt prea sănătoși ca să moară de coronavirus. „Asta te face să-ți recapeți, într-o măsură, sentimentul că poți controla situația”, spune Bishop.

Există vreun moment când e bine să ne panicăm? Deși există, categoric, oameni și comportamente de fiecare parte a acestor extreme, cei mai mulți trăiesc altceva: anxietate acută. Într-o anumită măsură, anxietatea poate fi utilă în fața dezastrului. Frica poate fi un factor motivațional, care ne accelerează reacțiile și ne crește nivelul de energie. Ne reamintește să ne spălăm pe mâini, să urmărim știrile – și da, chiar și să facem provizii de alimente de bază.

Jennifer Horney, director fondator al catedrei de epidemiologie a Universității Delaware și specialist în pregătirea sectorului de sănătate publică, subliniază că poate ceva mai multă panică ar fi cu precădere utilă într-un loc ca Statele Unite, unde, istoric vorbind, populația nu a reacționat atât de bine ca în alte țări la intervenții pentru sănătate publică, de tipul izolării și carantinei.

„În acest sens, poate ceva mai multă panică s-ar dovedi productivă, fiindcă ne-ar ajuta să înțelegem că felul cum ne comportăm noi îi afectează și pe ceilalți”, spune ea. Pe de altă parte, e cumplit să suferi de anxietate pe termen lung. În primul rând, pe măsură ce devenim tot mai anxioși, devine tot mai dificil pentru creierul nostru să nu cadă într-un vârtej al panicii. Studiile arată că stresul cronic poate chiar să micșoreze anumite porțiuni ale creierului care ne ajută să gândim rațional – ceea ce alimentează și mai mult panica.

Bishop subliniază că organismul nostru nu e făcut să trăiască în condiții de stres acut și anxietate timp de săptămâni și luni la rând. Deși aceste stări ne pot oferi un impuls de energie pe termen scurt, până la urmă ne vor lăsa extenuați și deprimați. Ceea ce, în final, poate avea implicații serioase pentru reacția societății, dacă oamenii vor fi atât de epuizați de distanțarea socială, încât vor începe să iasă din case înainte ca pandemia să fi atins punctul maxim.

Horney, care a instruit echipe de intervenție rapidă în timpul pandemiei cu H1N1 din 2009 („gripa porcină”), spune că reducerea nesiguranței este elementul-cheie, dacă vrem să ne asigurăm că intervențiile noastre au o eficiență reală.

Coronavirusul nu este chiar o necunoscută totală, remarcă ea. Autoritățile din domeniul sănătății publice știu multe despre coronavirusuri după ce au avut de-a face cu SARS și MERS.

„Multe dintre lucrurile care se întâmplă acum sunt măsuri tipice de sănătate publică, pe care le luăm ca să controlăm epidemiile. Doar că acum se întâmplă pe o scară mult mai amplă”, spune Horney.

„Băgăm mereu în carantină vase de croazieră din cauza epidemiilor. De obicei însă, cauzele o reprezintă norovirusul sau gripa sezonieră.”

Citește și

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*