Petrolul siberian

Flacarile de gaz si luminile instalatiilor aprind cerul noptii pe campul petrolifer de la Savuiskoie. Rusia e acum printre primii produca tori de titei din lume. In jur de 70% din rezervele sale se afla in Siberia de Vest. Odata extras, majoritatea petrolului e exportat.

Scaldata in bogatia titeiului, Siberia e in ascensiune.

Text: Paul Starobin

E aproape miezul noptii, iar cuplurile de pe ringul de dans al Restaurantului Palace se leagana pe o melodie lenta. “Za nas, za neft – Pentru noi, pentru petrol” – ingana solistul, Oriunde viata ne-ar trimite, Pentru noi, pentru petrol… Ne umplem ochi paharul. E Ziua Petrolistilor in provincia Hanti-Mansi, din Siberia de Vest.

Aceasta sarbatoare dedicata muncii grele a lucratorilor din domeniul petrolier, nefteaniki, cade la inceputul lui septembrie, dupa sezonul de varf al tantarilor si inaintea primei zapezi, din octombrie. Cu cateva ore inainte, pe masura ce se intuneca, mii de oameni s-au adunat intr-un imens complex sportiv in aer liber.

O scena a fost instalata pe fundalul verde al padurii virgine. S-a dat drumul la baloane, s-au aprins torte. Nici nu-i de mirare ca rusii toasteaza in cinstea titeiului: sunt vremuri infloritoare. Pretul mondial al petrolului a crescut de zece ori din 1998, iar Rusia a trecut inaintea Arabiei Saudite ca prim producator de titei din lume.

Bugetul Kremlinului da acum pe dinafara de fonduri destinate noilor scoli, drumurilor si proiectelor nationale de aparare, iar proaspetii imbogatiti ai Moscovei baga milioane de dolari in “dacea” ca niste palate. Inima care pompeaza toata aceasta bogatie sunt campurile petrolifere din mlastinile Siberiei de Vest, care produc aproximativ 70% din titeiul Rusiei – in jur de sapte milioane de barili zilnic.

Pentru Hanti-Mansi, un teritoriu aproape de marimea Frantei, zacamintele ofera sansa unica de a crea conditii de viata moderne, chiar dezirabile, intr-un loc aspru si dezolant. Capitala regiunii Hanti-Mansi, scena petrecerii, e reconstruita acum cu bani din petrol.

Printre noile facilitati se numara un terminal de aeroport (pe vremuri, o baraca cu toaleta afara), un muzeu de arta cu picturi ale maestrilor rusi de secol nouasprezece si doua scoli cu internat, echipate cu generozitate, pentru copiii talentati la matematica si arte.

Pana si orasul de provincie Surgut, acum cateva decenii o fundatura, proiecteaza noi suburbii si e chinuit de ambuteiaje. Dar sansa pe care o reprezinta petrolul ar putea scapa regiunii printre degete.

In ciuda cresterii spectaculoase a pretului petrolului, productia de titei din Siberia de Vest a ramas constanta in ultimii ani. Volumul acesteia a crescut nesemnificativ din 2004 pana in 2007 – perioada in care conducatorii de la Kremlin, un grup calculat si dornic sa detina controlul, au acaparat terenuri de prima mana, detinute candva de baroni ai petrolului, care au investit masiv pentru a maximiza productia si profiturile. Spre deosebire de acestia, Kremlinul urmareste sa exploateze petrolul nu doar ca sursa de bogatie nationala, ci si ca un instrument politic, pentru a face din Rusia, inca o data, o mare putere mondiala.

Marile zacaminte de petrol ale Siberiei de Vest zac sub teritorii pe care un revolutionar marxist exilat in gulag le-a numit candva „tinuturile pustiite ale Pamantului“. Dar pentru cineva care o viziteaza de bunavoie, tara petrolului pare atragatoare si imaculata.

Zona e dominata de taiga – o padure deasa de mesteceni, cedri si pini fusiformi – si de boloto, o mlastina de turba, inghetata in cea mai mare parte a anului, in care, din loc in loc, bolboroseste metanul. Nu exista munti, iar dealurile sunt putine, dar sunt multe lacuri, rauri si paraie. Prospectarea petroliera a inceput aici cu adevarat la jumatatea anilor saizeci.

Siberia de Vest s-a dovedit a avea mai mult aur negru decat si-ar fi inchipuit cineva: mai bine de 70 de miliarde de barili au fost pompati in ultimii 40 de ani. Pe vremuri, „Siberia era toata o frontiera“ – spune guvernatorul din Hanti-Mansi, Aleksander Filipenko. Guvernatorul pare mai batran la cei 58 de ani ai sai, cu o claie de par carunt, ochi aposi si un nas patat, care a indurat multe geruri.

Filipenko a ajuns in Hanti-Mansi la inceputul anilor saptezeci, cu misiunea de a construi un pod peste Fluviul Obi, care, la sfarsitul secolului al XIX-lea, era o ruta a barjelor sordide ce transportau prizonieri spre destinatia finala de surghiun. Constructia podului a necesitat patru ani de truda in conditii dure. Dar, in ciuda dificultatilor, guvernatorul rememoreaza perioada ca un batran care-si aminteste prima lui iubire.

Filipenko e la fel de inflacarat si cu privire la ultimul sau proiect, dezvoltarea capitalei provinciei, Hanti-Mansiisk, un oras cu 60.000 de locuitori. El se ocupa de fiecare detaliu si dispune de fondurile necesare pentru a reface capitala asa cum ii place. Industria petroliera a provinciei genereaza un impozit anual pe venit de 40 de miliarde de dolari, din care Hanti-Mansiisk poate pastra 4,5 miliarde pentru uzul propriu.

Restul ajunge la Moscova. In ciuda trecutului sau politic, viziunea lui Filipenko este una vadit nesovietica. Printre cele mai importante simboluri arhitecturale ale capitalei se numara un centru comercial cu o enorma cupola verde in forma de cium, cortul traditional folosit de populatiile hanti, mansi si de alte grupuri de pastori de reni, vanatori si pescari. Simbolismul acela ar fi fost de neconceput in perioada sovietica, pe atunci statul proletcultist refuzand orice idee de identitate culturala.

Cand campurile petrolifere ale Siberiei au fost supuse politicii de dezvoltare, localnicii au fost stransi cu forta in sate si li s-a interzis accesul la terenurile lor de vanatoare si pescuit. Dupa destramarea Uniunii Sovietice, nomazii si-au castigat dreptul de a strabate campurile petrolifere. In pofida noului statut si a omagiului arhitectonic ridicat in capitala, situatia lor nu s-a prea imbuna tatit.

Ei sunt in numar mic, in jur de 30.000 in total; limbile lor aproape ca au disparut; si sunt afectati dramatic de calamitatile Rusiei contemporane – SIDA, alcoolism si tuberculoza. Rusia rurala e depopulata si de exodul tinerilor spre Moscova si spre alte orase. Pentru a contracara aceste tendinte, Filipenko a implementat planuri ambitioase, care sa transforme Hanti-Mansi intr-un loc de unde tinerii sa nu mai vrea sa plece.

Iar efortul acesta – se lauda el – da roade. Dupa cum observa el, Hanti-Mansi se afla pe locul trei intre provinciile Rusiei in privinta ratei natalitatii si, spre deosebire de restul tarii, a carei populatie este in declin, in Hanti-Mansi aceasta a crescut cu 18% din 1989, gratie unei combinatii de nasteri si imigratie. Petrolul constituie 90% din economia orasului, ceea ce nu e de mirare, avand in vedere cat de repede ii creste pretul.

Dar asta indica o problema intalnita in toate economiile dependente de resurse: la un moment dat, zacamintele se vor epuiza si vor trebui gasite noi surse de prosperitate. Recunoscand nevoia de a cauta si alte perspective economice in afara petrolului, Filipenko a convins in jur de 80 de cercetatori de varf din Akademgorodok – un celebru oras al stiintei si cercetarii din Siberia de Sud, creat in timpul sovieticilor – sa se mute in capitala regiunii sale, pentru a lucra intr-un nou institut, specializat in tehnologii ale informatiei.

Institutul ofera servicii de consultanta companiilor petroliere, dar dezvolta si proiecte din alte domenii, cum ar fi nanotehnologia. E inceputul unei „Silicon Taiga“ – spune Aleksander Scerbakov, un matematician in varsta de 60 de ani, cu o mustata de morsa, carunta. In timp ce era petrolului usor de extras se apropie de final – spune el – „ne vom creste propriii savanti“, prin crearea de locuri de munca specifice erei informatiei pentru generatia mai tanara.

Spre deosebire de investitiile in petrol, investitiile in stiinta – spune el – pot garanta un viitor luminos si durabil pentru economia regiunii si pentru oamenii ei. Fara indoiala, aceasta e o apreciere optimista. Printre altele, modelul la care el se refera, Silicon Valley, e amplasat in California temperata. Pe vremea Uniunii Sovietice, Kremlinul le putea ordona, pur si simplu, savantilor sa se mute in centre de cercetare izolate. In epoca postsovietica, oamenii de stiinta pot trai si munci oriunde doresc, iar majoritatea aleg sa traiasca in orase prospere, precum Moscova sau St. Petersburg.

In timp ce boomul petrolier mai are pana sa faca din Siberia un magnet pentru intelectualii Rusiei, aceasta atrage multi alti nou-veniti: imigranti saraci de dincolo de granitele tarii. Acestia sunt cei pe care rusii, preluand un cuvant german, ii numesc gastarbeiteri – muncitori straini.

Ei se afla aproape peste tot in Hanti-Mansi. Majoritatea sunt musulmani din Tadjikistan, fosta republica sovietica din Asia Centrala, a carei economie a fost distrusa in timpul razboiului civil de la jumatatea anilor nouazeci. Ei vin aici primavara si se intorc acasa inainte de sosirea iernii. Nu gasesc de lucru in fiecare zi, insa cand o fac pot castiga in jur de 20 $. Ei trimit banii acasa familiilor, iar angajatorii nu mai platesc impozit pe salarii.

Barbatii nu vor sa-mi arate unde locuiesc. Unul dintre ei spune ca i-ar fi rusine sa vad in ce conditii sta. „Nu vreau sa va faceti o parere gresita – spune el. Nu suntem banditi; suntem oameni civilizati. Vrem doar sa muncim.“ Oamenii ar trebui sa obtina documente oficiale care sa le certifice domiciliul, insa – dupa cum mi se spune – nu au un loc autorizat unde sa traiasca.

Un intermediar – un soi de mafiot – le obtine documente mituind biroul de inregistrare, dar acele documente, specificand o adresa falsa, ii lasa pe gastarbeiteri la mana politiei. De curand, guvernul federal al Rusiei i-a obligat pe angajatori sa-si inregistreze muncitorii, insa e putin probabil ca astfel de masuri sa stavileasca valul de imigranti, atata vreme cat boomul petrolier continua.

Un val de rusi proveniti din orase aflate in criza economica se revarsa, la randul sau, de la vest de Urali spre orasele petroliere din Siberia de Vest. In urma cu patruzeci de ani, Surgutul era o adunatura de cocioabe de lemn, intr-o regiune in care temperaturile pot cobori pana la –500C, unde iarna e intuneric aproape toata ziua. Azi, Surgutul este unul dintre cele mai mari orase ale Siberiei de Vest, cu 300.000 de locuitori.

Prin sosirea lor, nouvenit ii dau un semnal politic, anuntand ca noua economie de piata a Rusiei chiar functioneaza. Stralucirea si prosperitatea de la Surgut ar fi fost altadata de neimaginat in hinterlandurile Rusiei. Un complex format dintr-un centru de zi si o gradinita, recent refacut de catre municipalitate cu 5,2 milioane de dolari, provenind in mare parte din venituri aduse de petrol, dispune de un bazin de inot incalzit si acoperit si o piscina pentru hidromasaj.

Inteleg ca „strainului“ i se arata cea mai frumoasa gradinita din oras, dar inselatoria se opreste aici. In ambuteiajele din Surgut sunt prinse tot atatea Honda, Toyota si Nissan, cate Lada ieftine, produse de rusi. Piata imobiliara a unui oras rusesc tipic consta in blocuri de beton mari (si urate).

Surgutul se lauda cu dezvoltarea, in suburbii, de case unifamiliale, destinate noii clase mijlocii superioare, formata din manageri, bancheri si antreprenori. Casele de caramida rosie, fiecare cu o bucatica proprie de pamant, sunt construite de-a lungul unei fasii de copaci insirati pe marginea fluviului si costa, in medie, 400.000 $. Surgutul s-ar fi putut duce de rapa, la fel ca alte orase rusesti, dupa destramarea Uniunii Sovietice.

Faptul ca asta nu s-a intamplat e o dovada a trainiciei si stabilitatii conducerii sale politice si de afaceri. „M-am nascut la Surgut si tot aici mi s-au nascut si copiii, si nepotii“ – declara cu mandrie Aleksander Sidorov, primar, de multa vreme, al orasului. Temelia economica a Surgutului, compania petroliera Surgutneftegas, al patrulea producator din Rusia, e detinuta in majoritate de manageri locali.

Si, spre deosebire de cei mai multi dintre baronii rusi ai petrolului, care-si conduc de la Moscova imperiile din Siberia de Vest, directorul general al Surgutneftegas, miliardarul Vladimir Bogdanov, locuieste in oras. Chiar daca acum e o figura proeminenta in Surgut, Bogdanov a inceput ca simplu nefteanik. Surgutneftegas profita de boomul economic pentru a finanta un ambitios program de modernizare.

La sediul exploatarii petroliere, informaticienii au proiectat o enorma harta digitala pentru monitorizarea si controlul productivitatii. Harta afiseaza informatii in timp real, trimise printr-un semnal radio codat de la statiile de pompare, de la puturile active si de la conducte. Pe baza ei, managerii pot spune cata energie electrica se consuma, daca un put necesita reparatii si daca vreo conducta are scurgeri.

Protejarea mediului, care nu era considerata o preocupare pe vremea sovieticilor, devine parte a noului etos. Asta nu inseamna ca industria petroliera ar fi devenit brusc sensibila la flora si fauna. Mai degraba pretul crescut al petrolului ofera un imbold de a reduce risipa, asa cum fac si contractele de acordare a licentei de exploatare, care cuprind amenzi consistente pentru scurgeri.

Mai mult, pe masura ce firmele petroliere rusesti au devenit jucatori globali, ele sunt mai atente la preocuparile internationale privind mediul. Lubov Malaskina, director al Departamentului de mediu de la Surgutneftegas, a fost aleasa si in parlamentul regional. Pe vremea sovieticilor – spune ea –, ministrul petrolului de la Moscova, indiferent fata de conditiile locale, trata scurgerile de petrol si alte pericole cu chimicale, care se dovedeau inutile.

Acum, departamentul Malaskinei, cu un buget de aproape 500 de milioane de dolari, isi face singur achizitiile. Ea imi arata una dintre acestea: un vehicul Truxor, fabricat in Suedia, cu senile ca de tanc, care sfarama turba imbibata cu petrol pentru ca scurgerile sa poata fi curatate.

Compania mai investeste cinci milioane de dolari intr-o uzina care va recicla anvelopele uzate. Un aspect al industriei petroliere a ramas aici neschimbat: slujba unui nefteanik e inca periculoasa si istovitoare. La o instalatie de foraj aflata cam la o ora de mers cu masina de Surgut, niste scari metalice manjite de titei duc la o platforma unde stratul de roca e forat de un burghiu cu un cap diamantat cu diametrul de aproape 30 cm.

E zgomotos si miroase urat, dar iarna e de preferat sa te afli aici – mi se spune –, intrucat platforma e scaldata de abur. Oamenii lucreaza in schimburi de 8 ore timp de cel mult 30 de zile, dormind pe santier, in vagoanerulota, dupa care se odihnesc in afara santierului pana la 30 de zile.

Alcoolul e interzis. Beti cat vreti in perioada de refacere – li se spune oamenilor –, dar intoarceti-va treji. Si totusi slujbele acestea sunt calea spre o prosperitate de neimaginat acum cativa ani. Cei mai slab calificati muncitori au un salariu lunar de 1.000 $, cei mai experimentati castiga nu ai putin de 4.000 $.

Si exista bonusuri pentru depasirea normei zilnice. Un nefteanik chibzuit poate economisi suficient pentru a cumpara o locuinta intr-unul dintre complexele de apartamente din Surgut – daca nu chiar o casa. Toate acestea sunt, desigur, impresionante.

Dar intrebarea esentiala care se pune in cazul Surgutneftegas si al oricarei companii petroliere din Hanti-Mansi e daca acestea se pot ridica la nivelul nenumaratelor provocari politice, economice si tehnice care se prefigureaza. In timp ce majoritatea analistilor se asteapta ca Siberia de Vest sa ramana principala sursa de petrol a Rusiei pentru cel putin inca 20 de ani, terenurile petrolifere din zona imbatranesc.

Taxele impovaratoare – toate beneficiile brute care depasesc 25 $ pe baril ajung la guvernul federal – si jocurile de putere din culisele Kremlinului au racit climatul investitional mai ceva decat crivatul siberian. Ajunge doar sa vizitezi Nefteiuganskul, un oras cu 114.000 de locuitori de pe Fluviul Obi, la o ora de condus de Surgut, ca sa intelegi de ce.

Boomul petrolier a insemnat un suvoi negru de nenorociri pentru Nefteiugansk, care are aspectul unui parc industrial neingrijit. Piata centrala e brazdata de conducte metalice, iar in aval un butoi botit de la Shell Oil pluteste in dreptul unui doc in ruina. La cativa pasi de poarta cimitirului se afla mormantul lui Vladimir Petuhov, cel mai celebru mort al orasului. In 1996, oamenii l-au ales pe Petuhov primar.

Dupa doi ani, intr-o dimineata de iunie, pe cand se indrepta spre serviciu, el a fost impuscat mortal de catre doi tragatori. Timp de peste un deceniu, petrolul a fost miza unei lupte pentru putere violente si haotice in Nefteiugansk. Necazurile au inceput la jumatatea anilor 1990, cand un bancher moscovit, proaspat imbogatit, a pus mana pe unul dintre cei mai mari producatori de petrol ai Rusiei – si singurul angajator important din oras –, printr-o licitatie de privatizare.

Bancherul, Mihail Hodorkovski, a facut din unitatea de la Nefteiugansk sucursalacheie a noii sale companii petroliere, cunoscuta sub numele de Iukos. Insa el si-a starnit orasul impotriva-i intarziind plata taxelor, lasandu-i pe lucratorii municipalitatii neplatiti cu lunile. Primarul Petuhov, fost nefteanik, a condus proteste publice impotriva noilor proprietari de la Moscova, care – spunea el – „ne scuipa in fata pe noi, petrolistii“.

Asasinarea primarului de 48 de ani i-a revoltat pe locuitorii orasului si multi au legat-o de luarea lui de pozitie impotriva companiei Iukos. „Sangele lui e pe mainile voastre“ – spuneau bannerele anti-Iukos puse la primarie de catre cei care-l jeleau pe Petuhov.

Timp de cinci ani, nimeni nu a fost adus in fata justitiei. Intre timp, pretul petrolului crestea tot mai mult, marind valoarea proprietatilor lui Hodorkovski. Apoi a venit lovitura de ciocan. In iunie 2003, procurorii din Moscova l-au arestat pe seful serviciului de paza de la Iukos, acuzandu-l de organizarea executiei lui Petuhov. Patru luni mai tarziu, a fost arestat Hodorkovski, pe motiv de frauda si evaziune fiscala.

Autoritatile fiscale au confiscat sucursala de la Nefteiugansk si au predat-o unei companii controlate de Kremlin, numita Rosneft. Hodorkovski a fost condamnat si trimis in Siberia de Sud-Est. Intre timp, seful serviciului de paza a fost condamnat in cadrul unui proces intens mediatizat de catre televiziunea publica. Ulterior, procurorii au anuntat ca si Leonid Nevzlin, coproprietarul Iukos, va fi acuzat in cazul uciderii lui Petuhov.

E posibil sa se fi intamplat asa cum pretinde guvernul, insa daca ii intrebi pe cei din Nefteiugansk despre crima, acestia ridica din umeri si spun ca nu stiu ce sa mai creada. Asezate cap la cap, elementele afacerii Iukos au izul unui complot moscovit. In orice caz, rezultatul este acela ca o vaca buna de muls – care inca asigura traiul celor din oras – a trecut din mainile unui oligarh din Moscova in mainile Kremlinului.

Cand am vizitat orasul, Serghei Burov era primar de patru luni. Pe vremuri, fusese adjunctul directorului de la Rosneft si, inainte de asta, manager la Iukos. Violenta nu l-a ocolit nici pe el: in 2005, in timp ce se indrepta spre automobilul sau, intr-o dimineata, un glont l-a lovit in abdomen. Parea a fi tot opera unui ucigas platit, insa procurorii au inchis cazul fara a fi gasit vreun vinovat.

Burov e un barbat vanjos, pe ai carui umeri lati costumul sta intins. E mai interesat sa discute despre viitorul orasului, decat despre trecutul sau insangerat. In parteneriat cu Rosneft – imi spune el –, administrat ia orasului are planuri ambitioase pentru dezvoltarea Nefteiuganskului. Sa se imbunatateasca oare lucrurile, in sfarsit, pentru Nefteiugansk? Locuitorii par sceptici.

„Poate ca Rosneftul se simte bine aici – spune Vasili Vorosilov, un tehnician sondor de 52 de ani. Dar noi n-o simtim.“ Dupa cum spunea un analist despre preluarea de catre Kremlin a petrolului rusesc, „poti fura un Chevrolet, dar nu inseamna ca stii sa-l conduci“.

In ciuda bogatiei pe care o poate aduce petrolul, pentru tari ca Rusia el e adesea in egala masura un blestem si o binecuvantare. La inceputul anilor 1990, inainte de declansarea boomului petrolier, Boris Eltin a incurajat provinciile sa obtina cat mai multa autonomie. Asta se intampla pe cand potentialul Rusiei de a avea un pluralism politic si o democratie locala in stil occidental parea imens.

Cand pretul petrolului a inceput sa creasca, la sfarsitul deceniului, Kremlinul a realizat ca acest izvor de bogatie putea fi folosit pentru a produce renasterea globala a unei Rusii ingenuncheate. Salvarea prin petrol a devenit de atunci o componenta a credintei nationale.

„Petrolul – spunea un elev de 16 ani de la scoala pentru genii matematice din Hanti-Mansiisk – e singura cale prin care tara noastra poate sa se ridice, sa supravietuiasca.“ in realitate, exista mai multe cai prin care rusii, un popor creativ si educat, isi pot readuce la viata patria. Dar petrolul sugereaza vigoare nationala. De Ziua Petrolistilor, unul dintre cantece, o lauda adusa puterii colective a nefteanikilor, proclama: „Suntem degetele stranse ferm intr-un pumn.“

„Statutul de superputere al Rusiei de azi provine din energie, nu din forta ei militara – spune Julia Nanay, director la PFC Energy, o agentie internationala de consultanta cu sediul la Washington, D.C. Kremlinul hotaraste ce se intampla cu petrolul din Siberia de Vest. Ei vor sa controleze productia si exporturile pentru a spori importanta geopolitica a Rusiei.“

La fel cum tarii din vechime puneau monopoluri pe marfuri de valoare, precum blanurile si sarea, Kremlinul isi doreste un control direct al petrolului – si al oligarhilor care il produc. Cei care se supun supravietuiesc; cei care n-o fac risca sa aiba soarta lui Hodorkovski sau chiar mai rau. Unul dintre supravietuitori e Vaghit Alekperov, presedintele celei mai mari companii petroliere private din Rusia, Lukoil.

Dupa ce a inceput ca muncitor la instalatia petroliera de langa Baku, orasul sau natal, Alekperov a fost trimis in Siberia la sfarsitul anilor 1970 pentru a conduce o echipa de sondori. Paternalist notoriu si strict, Alekperov si-a infuriat oamenii interzicand vanzarea de alcool in sat. Cativa au pus mana pe armele de vanatoare si au tras in baraca lui, insa Alekperov, un veritabil supravietuitor, nu se afla acolo in acel moment.

In ultimele zile ale Uniunii Sovietice, Alekperov a pus bazele Lukoil, folosind zacaminte de prima mana din Siberia de Vest. Astazi, compania este o multinationala globala, ale carei rezerve de hidrocarburi sunt depasite doar de cele ale ExxonMobil – si are 300 de benzinarii in Romania si in jur de 2.000 in Statele Unite. Desi majoritatea rezervelor Lukoil se afla in Siberia de Vest, Alekperov si-a stabilit sediul la doar trei kilometri de Kremlin.

Ca si alti supravietuitori, el stie ca orice schimbare a climatului politic ar putea afecta soarta Lukoil in bine sau in rau. Dupa ce a inhatat Iukos, n-ar putea oare Kremlinul sa inghita data viitoare Lukoil? – l-am intrebat. „Nu cred ca guvernul sau presedintele vor pune ochii pe o astfel de companie“ – a protestat Alekperov.

M-am hotarat sa nu amintesc de faptul ca Hodorkovski imi spusese acelasi lucru nu cu mult timp inainte de a fi arestat. Baza operativa a Lukoil in Hanti-Mansi e orasul Kogalam. In cladirea renovata a unei maternitati – numita de rusi roddom –, dr. Galina Pustovit, directoarea sectiei de ginecologie, ne arata noul echipament medical la standarde occidentale. Intr-o tara in care multe dintre femei isi aduc copiii pe lume in cladiri din era sovietica, duhnind a varza acra si cu betoane pline de igrasie, aceasta maternitate stralucitoare ofera conditii de patru stele.

Cand ii atrag atentia lui Pustovit ca industria petroliera a Rusiei are reputatia de a fi corupta, doctorita imi arunca o privire taioasa. „Acesta este petrol – spune ea, cuprinzand cu un gest salonul de ginecologie. Petrolistii au construit acest spital. Toate lucrurile din orasul acesta au fost construite cu bani din petrol, inclusiv frumosul nostru bulevard.“ Nu ne judecati prea aspru, pare sa spuna expresia ei. Viata n-a fost nicicand mai buna prin partile astea.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*