Veneția, pe cale de dispariție

Exista viata la Venetia (440 de nasteri in 2007), dar populatia imbatranita, natalitatea in scadere si plecarea familiilor (cu slepul, fireste) in cautarea de locuinte mai accesibile in interiorul tarii au redus numarul locuitorilor de la 150.000 la 60.000 in cinci decenii.

Toată lumea vrea o bucățică din orașul pe care Thomas Mann l-a numit „jumătate basm, jumătate capcană pentru turiști“.

Text: Cathy Newman.

Nicăieri în Italia, unde calamitățile sunt îmblânzite de gesturi rococo și ornate cu semne de exclamare, n-o să găsești o criză mai frumos pusă în scenă ca Veneția. Nici uscat, nici apă, ci undeva între, orașul se înalță ca un miraj dintr-o lagună aflată la extremitatea Adriaticii.

Timp de secole, el a riscat să dispară sub valurile acqua alta, inundațiile regulate și implacabile provocate de complicitatea dintre mareele care se înalță și fundațiile ce se scufundă. Dar asta este cea mai neînsemnată dintre problemele sale.

N-aveți decât sa-l întrebați pe primarul Massimo Cacciari, un profesor de filozofie visător și temperamental, care vorbește fluent germana, latina și greaca veche, care a tradus Antigona lui Sofocle, și care ridică nivelul inteligenței politice până aproape de stratosferă. Întrebați-l de acqua alta și de scufundarea Veneției și vă va răspunde: „Luați-vă cizme.“ Să poarte toți cizme.

Cizmele te protejează de apă, dar sunt nefolositoare împotriva potopului care provoacă mai multă deznadejde ca orice revărsare din lagună: cel al turiștilor. Numărul locuitorilor Veneției în anul 2007: 60.000. Numărul vizitatorilor în anul 2007: 21 de milioane. În mai 2008, de pildă, într-un weekend de sărbătoare, 80.000 de turiști au năvălit asupra orașului ca lăcustele pe câmpiile egiptene.

Parcările publice din Mestre, o porțiune de uscat aparținând primăriei, unde oamenii lasă mașinile și iau autobuzul sau trenul spre centrul istoric, s-au umplut și au fost închise. Cei care au reușit să ajunga la Veneția au navigat pe străzi ca niște bancuri de pești răpitori, înfulecând pizza și gelato și lăsând în urmă hârtii și sticle de plastic.

La Serenissima („cea mai liniștita“), cum este supranumită Veneția, e oricum altcumva, numai așa nu. Lumea pășeste în spațiul splendid sculptat al orașului cu ghidul în mână și cu fanteziile împachetate alături de periuța de dinți și de bocancii rezistenți. Pleosc-pleosc! Uite cum fug venețienii.

Turismul nu este singurul motiv al exodului accelerat, dar o întrebare plutește în aer ca un abur: cine va fi ultimul venețian? „Veneția este un oraș minunat“ – spunea directorul unei fundații culturale. De la fereastra sa puteai privi Bazinul San Marco – cu nesfârșita-i flotilă de șalupe, gondole și autobuze acvatice numite vaporetti – și dincolo, spre Piazza San Marco, epicentrul turismului venețian.

„Serios, este un imens teatru. Daca ai bani, poti închiria un apartament într-un palat din secolul al XVII-lea cu servitori și poți pretinde că ești aristocrat.“ Vă rugăm să luați loc în sală. În această piesă, Veneția va juca un dublu rol. Veneția, orașul în care locuiesc oameni, și Veneția, orașul vizitat de turiști. Luminile, decorurile și costumele sunt atât de frumoase că ți se frânge inima, însă intriga e foarte confuză, iar finalul incert.

Un lucru e sigur: toata lumea e îndragostita la nebunie de eroina principală. „Frumusețea este un lucru dificil“ – ne-a spus primarul Cacciari, de parcă s-ar fi adresat unei săli de specialiști în estetică și n-ar fi răspuns unei întrebări legate de politicile municipalității. El cita versul lui Ezra Pound (poetul american înmormântat la Veneția) care conține cuvintele lui Aubrey Beardsley către William Butler Yeats, un fel de telefonul fără fir literar – dar ocolișurile sunt la fel de specific venețiene precum cotiturile Marelui Canal.

Cacciari, a cărui aroganță este la fel de celebră ca și talentul lui de orator, părea să fie într-o dispoziție la fel de neagră ca părul și barba lui stufoasă. (Niciun fir de păr alb la cei 63 de ani ai săi. „Se vopsește?“ – am întrebat ofițerul de presă. „Nu. Și se mândrește cu asta“ – mi-a răspuns.)

Cu o zi înainte, o ploaie torențială inundase Mestre. Inundația fusese provocată de ploaie, nu de acqua alta – mi-a spus Cacciari. „MOSE, barierele împotriva inundațiilor, aflate în construcție, n-ar fi ajutat. Mareele înalte nu sunt o problemă pentru mine. Sunt o problemă pentru voi, străinii.“ Cam atât despre inundații. Nu – a insistat el – problemele se află altundeva.

Costul intreținerii Veneției: „Statul n-are suficienți bani pentru toate – curățarea canalelor, restaurarea clădirilor, înăltarea fundațiilor. Foarte scump.“ Costul vieții: „E de trei ori mai scump să trăiești aici decât la Mogliano, la 20 km distanță. Asta își permit doar cei bogați sau vârstnicii care au moștenit case. Tineretul? Nu-și permite.“

În cele din urmă, turismul. Despre el, filosoful Cacciari a spus așa: „Veneția nu este un loc romantic pentru tinerii aflați în luna de miere. Este un loc viguros, contradictoriu, copleșitor. Nu este un oraș pentru turiști. Nu poate fi redus la o ilustrată.“ L-ați inchide pentru turiști? – am întrebat. „Da. Aș închide Veneția – sau poate, dacă mă gândesc mai bine, aș institui un mic test la intrare și o mică taxă.“ Părea să se amuze.

Adăugati mica taxă la prețurile ridicol de mari. Turiștii plătesc 10 dolari drumul cu vaporetto, 13 dolari o băutură racoritoare la Caffè Florian, 40 de dolari o mască de plastic pentru Carnaval, probabil fabricată în China. Sau poți cumpăra un palat. „Cele de pe Grand Canal sunt de top“ – a spus Eugenio Scola, la o discuție în biroul sau de afaceri imobiliare, căptușit cu lambriuri de stejar, cu vedere spre San Marco.

Purta un sacou negru foarte elegant, o cămașă de bumbac albă imaculată, blugi cu curea din piele de aligator și mocasini negri, din piele de vițel patinată. Ani de zile, cumpărătorii au fost americani, englezi și alți europeni – a explicat Scola. „Dar acum vin ruși. Și chinezi.“ Printre oferte se numără un apartament cu trei dormitoare, restaurat, situat la piano nobile, adica la etajul principal al unui mic palazzo din secolul al XVIII-lea. „Molto bello“ – mi-a spus Scola, scoțând planurile.

Avea un studio, o bibliotecă, un salon de muzică, două camere de zi, o cămăruță pentru servitori și o perspectiva minunată din trei părți. Doar nouă milioane de euro. Daca preferam, exista și un palat întreg – Palazzo Nani, de 5.600 de metri pătrați – care venea cu un permis ce îngaduia schimbarea destinației. „Se va transforma probabil în hotel“ – mi-a spus Scola.

Când am solicitat ceva mai ieftin, am fost dusă a doua zi să văd un studio de 36 de metri pătrați, ca o cutie de sardele, dar care costa doar 260.000 de euro. Cineva l-ar putea cumpăra ca investiție sau casă de vacanță. Dar probabil că nu un venețian.

Dacă ești venețian și nu faci parte din ceea ce Henry James numea „obositul spectacol lasciv“ al Veneției turistice, dacă ești un rezident care locuiește într-un apartament de la etajul al cincilea la care urci pe scări (lifturile sunt o raritate la Veneția), cineva care se trezește, merge la serviciu și revine acasă, Veneția este cu totul diferită. Anormalul devine normal. Inundația ține de rutină.

Sună sirena, porțile de protecție din oțel coboară. Se trag cizmele, accesoriu esențial în garderoba oricărui venețian. Se instalează cei patru kilometri de pasarelă. Viața merge înainte. Aici, unde toate lucrurile de care ai nevoie pentru a trăi și a muri trebuie transportate cu barja, hurducate peste poduri și cărate pe scări, măsura timpului o dă suflul mareelor, iar spațiul este îngrădit de ape.

Calculul distanțelor, evidența pașilor și orarul ambarcațiunilor sunt intrate în instinctul oricărui localnic. Cand Silvia Zanon merge la Campo San Provolo, unde predă la gimnaziu, știe că-i va lua 23 de minute sa ajungă de la apartamentul ei de pe Calle delle Carrozze până acolo. Pleacă la 7:35 dimineața. Memi, proprietarul unei trattoria din vecinătate, care stă la o masă citind ziarul, ridică ochii și o salută din cap.

Tânărul care încarcă gunoiul pe o barjă de salubrizare îngaimă și el un salut. Ea cotește pe Campiello dei Morti și trece pe lângă un zid drapat cu trandafiri albi cățărători; un pod, două piețe, încă o cotitură la stânga în fața unui fost cinematograf, acum un restaurant la modă, și intră pe Frezzeria. În față, Muzeul Correr și femei de serviciu în genunchi, cu găleți și perii.

Traversează Piazza San Marco, splendid de pustie dimineața devreme. „Pășesc pe pietrele de pavaj și mă îndragostesc din nou de oraș“ – spune ea. Încă un pod, apoi, cu pas sprințar, de-a curmezișul Campo San Filippo e Giacomo și a ajuns. Este exact 7:58. Ciuliți urechile. Veneția trebuie nu doar văzută, ci și ascultată. Pe timp de noapte, ochiul nu mai este distras de strălucirea domurilor poleite.

Urechea poate distinge cum se trântesc obloanele de lemn, țăcănitul tocurilor urcând și coborând pe treptele de piatră ale podurilor, drama întrezărită a unor conversații șoptite, valurile pe care bărcile le trimit să se izbească de dig, staccato-ul ploii pe copertinele de pânză și întotdeauna, dar întotdeauna, sunetul greu, trist al clopotelor. Peste toate, sunetul Veneției este absența sunetului automobilelor.

Se întâmplă adesea ca Franco Fillipi, proprietar de librărie și scriitor, să nu poată adormi, și atunci se trezește pentru a-și face drum prin labirintul de străzi, cu lanterna în mână, oprindu-se din când în când pentru a se juca cu raza de lumină pe fațadele de stuc și piatră, până când cilindrul luminos găsește câte o rondelă de piatră sculptată, numita patera, care înfatișeaza vreo bestie fantastică târâtoare, umblătoare sau zburătoare.

Atunci, în timp ce orașul doarme, iar el este absorbit în contemplarea unei relicve din trecut, își recuperează Veneția de la mulțimile care umplu străzile, piețele și canalele pe durata zilei. Gherardo Ortalli, profesor de istorie medievală, găsește mai puțină poezie în calea sa. „Când ies în campo cu prietenii, trebuie să mă opresc din cauză că cineva ne fotografiază de parcă am fi aborigeni – spune el.

Poate ca într-o zi vom fi. Te vei plimba și vei zări un semn pus pe o cușcă: «Hraniți-i pe venețieni!». Când am venit, acum 30 de ani, populația număra 120.000. Acum nu depășește 60.000.“ Declinul pare inexorabil. Numai anul trecut, populația locală a scăzut cu 444 de persoane. Ortalli crede că Veneția va sfârși pur și simplu ca parc tematic pentru bogătași, care vor zbura aici pentru a petrece o zi sau două în palatul lor, apoi vor pleca iar.

Este ora 10 dimineața, iar el se îndreaptă spre un chioșc din Campo Santa Margherita pentru a cumpăra un ziar înainte de a merge la birou, deși cu greu poți găsi ziarele în avalanșa de kitschuri turistice: măști în miniatură, broșe cu gondole, bonete de bufon. „Totul este de vânzare – suspină el. Până și Veneția.“

Faceți cunoștință cu oficialul ce are îndatorirea solemnă de a gestiona efectele devastatoare ale turismului. Numele său este Augusto Salvadori, iar cartea de vizită îl prezintă drept Director pentru turism, promovarea tradițiilor, istoriei și a culturii venețiene, protecția proprietăților și curațenia orașului, prevenirea stricăciunilor provocate de valuri, semnalizare stradală.

Iubire nu este un cuvânt prea mare – de fapt, este insuficient pentru a descrie sentimentele lui Salvadori față de Veneția. El nu e doar director pentru turism și promotor al tradițiilor orașului: el este aparătorul acestuia. Dacă ar fi dupa Salvadori, fiecare balcon ar fi drapat cu mușcate. (În acest scop, el a distribuit 3.000 de plante). O dată, pe când cina la un restaurant lângă canal, s-a aplecat peste masă pentru a dojeni un gondolier aflat în trecere, care cânta „O sole mio“, un cantec napolitan, nu venețian.

În toamna lui 2007, a coordonat un comando de voluntari care să răspândească evanghelia curățeniei în Piazza San Marco, pentru a le reaminti turiștilor să respecte poruncile bunei-cuviințe: să nu mănânce, să nu bea și să nu șadă decât în zonele special amenajate. „Luptăm pentru demnitatea Veneției“ – spune Salvadori.

În primăvara lui 2008, el a decretat săptămâna bunelor maniere; localnicilor le-au fost distribuite 72.000 de pungi de plastic pentru a colecta excrementele de câine. Un lucru util, cu excepția faptului că nimeni n-a prevăzut pubele de gunoi suplimentare pentru pungile folosite.

„Orașul este mistuit de turism – spune Salvadori, stând la biroul sau din Palazzo Contarini Mocenigo, construit în secolul al XVI-lea. Ce primesc venețienii în schimb?“ Se încruntă, iar fața îi cade. „Serviciile sunt suprasolicitate. O parte din an, venețienii nu se pot apropia de transportul în comun. Costul colectarii gunoiului crește; la fel și costul vieții.“ Cu siguranță așa stau lucrurile, mai ales când vine vorba de proprietățile rezidențiale.

O lege din 1999 care înlesnea transformarea clădirilor rezidențiale în unități turistice a exacerbat criza, deja existentă, a locuințelor. Între timp, numărul de hoteluri și de case de oaspeți a crescut cu 600% din 1999. „Poate pentru a da o mână de ajutor – spune Salvadori – s-a pus o taxă locală pe hoteluri și restaurante. Ei spun că nu vor mai veni turiști – dar eu vin și zic, nu vor mai veni turiști din pricina câtorva euro?“

Se încruntă. „Nu pot fi preocupat de hoteluri. Trebuie să mă gândesc la venețieni. Eu mă lupt pentru oraș. Pentru ca Veneția – vocea i se-nmoaie, își atinge pieptul – este sufletul meu.“ Turismul face parte din peisajul venețian încă din secolul al XIV-lea, când pelerinii poposeau aici în drum spre Țara Sfântă. Odata cu Reforma din secolul al XVI-lea, turismul a rămas în urmă, dar și-a revenit în secolul al XVII-lea, când europenii din clasa superioară, hotărati să dobândească poleiala fină a culturii, au pornit în „marele tur“.

Așadar, ce-i atât de diferit la turismul de acum? – îl întreb pe Ortalli, după ce s-a instalat la birou. „Da, marele tur a existat – îmi răspunde. Dar pe atunci oamenii erau ospitalieri. Acum, la Veneția vin vase de croazieră gigantice. Vasul are zece etaje. N-ai cum să înțelegi Veneția de la etajul zece. E ca și cum ai fi în elicopter. Dar n-are importanță. Ajungi la Veneția, scrii o carte poștală și îți amintești apoi ce seară minunată ai avut.“

Boala este cronică. Declanșarea infecției – susține istoricul de artă Margaret Plant – s-a produs în anii 1880, când orașul „a fost fetișizat, iar fața lui s-a întors ferm spre trecut. În acel moment, Veneția cea păzită cu râvnă a devenit un oraș-marfă, un pachet turistic al pitorescului absolut. Propriii cetățeni au devenit de rang secund.“ Molima se prelinge pe străzi, trece poduri și traversează piața.

„Se mai duce o bucată din Veneția“ – spune cu tristețe profesoara Silvia Zanon atunci când La Camiceria San Marco, un magazin de haine aflat timp de 60 de ani lângă Piazza San Marco, a trebuit sa se mute într-un spațiu mai mic și mai ieftin, deoarece chiria se triplase. Magazinul, venețian prin definiție, a croit pijamale pentru ducele de Windsor și cămăși sport pentru Ernest Hemingway.

„E ca și cum ai părăsi casa în care te-ai născut“ – spunea Susanna Cestari, care lucrează acolo de 32 de ani, în timp ce împacheta în vederea mutării. in august 2007 s-a închis Molin Giocattoli, un magazin de jucării atât de popular, încât un pod din apropiere a fost numit Podul Jucăriilor. Din decembrie 2007, zece magazine cu articole de menaj au dat faliment. În Piata Rialto, vânzătorii de suveniruri au luat locul celor care vindeau cârnați, pâine sau legume. Turiștii nu vor băga de seamă.

Ei nu vizitează Veneția pentru a cumpăra vinete. Vin însă aici ca să se căsătorească. Mașinăria turismului include și căsătorii – 720, in 2007. Așa cum era de așteptat, numărul nerezidentilor care s-au căsătorit în Venetia în acel an a fost de aproape trei ori mai mare decât cel al localnicilor. Dacă vrei să-ți pui pirostriile, serviciul de căsătorii al Primăriei din Veneția îți va face pe plac pentru 2.400 de dolari în zilele săptămânii.

La sfârșit de săptămână, 5.500 de dolari. Ar dori fericitul cuplu o ceremonie transmisă pe internet? O sută nouăzeci de dolari, vă rog. În timpul Carnavalului – pe vremuri un încântător eveniment local, acum o nebunie comercială („o deturnare culturală“, după cum scria Robert C. Davis, profesor de istorie la Universitatea de Stat din Ohio, în cartea sa Veneția, labirint turistic) –, venețienii decenți pleacă din oraș.

Unul dintre lucrurile pe care venețienii nu le-au abandonat este cinismul. Când exodul se va fi încheiat, iar orașul nu va mai fi altceva decât o frumoasă bombonieră aurită, „cine va fi ultimul venețian?“ – a fost întrebată o femeie a cărei familie își avea rădăcinile aici de multe generații. „Nu știu – a răspuns ea. Dar cu siguranță ultimul venețian va dori să fie plătit pentru asta.“

Între timp, planurile pentru salvarea orașului apar și dispar cu regularitatea mareelor, dar miza n-a fost nicicând mai mare: turismul din Veneția genereaza venituri anuale de 2 miliarde de dolari, probabil o subestimare, întrucat o mare parte dintre afaceri se fac la negru. Acesta constituie – susține Centrul Internațional de Studii cu privire la Economia Generată de Turism, de la Universitatea din Veneția – „sufletul economiei venețiene, și bun, și rau.“

Unii sugerează că rănile Veneției sunt autoprovocate – consecințe ale dorinței de a stoarce ultimul euro, yen sau dolar din turism. „Nu vor turiști – observa un fost locuitor –, dar le vor banii. Turiștii americani sunt cei mai buni. Ei cheltuiesc. Est-europenii își aduc mâncarea și apa cu ei. Poate cumpără câte o gondolă de plastic.“

Există discuții, mereu discuții (asta este Italia) despre limitarea numărului de turiști, despre taxarea turiștilor, implorați să evite perioadele de vârf ale Paștelui și Carnavalului, dar turismul – combinat cu pierderea populației rezidente, complicat de puterea hotelierilor, gondolierilor și a șoferilor de taxiuri acvatice, care au interesul de a mări afluxul de vizitatori – sfidează soluțiile simple.

„Dați-mi voie să vă reamintesc că pierderea populației… nu este doar o problemă a Veneției, ci a tuturor orașelor istorice, nu doar din Italia – avertizează primarul Cacciari. Așa-zisul exod, care datează de foarte mult timp, este puternic legat de problema locuințelor.“ Izbăvirea nu mai poate fi dobândită. „E prea târziu – spune istoricul Gherardo Ortalli. Ninive a pierit. Babilonul a pierit.

Veneția va rămâne. Adica, pietrele vor rămâne. Nu și oamenii.“ Pentru moment, există încă viață și moarte la Veneția. Franco Filippi se plimbă noaptea în căutare de sculpturi pe zidurile roase de vreme. Silvia Zanon pleacă la școală, traversează San Marco pentru a se îndrăgosti din nou de oraș și, dacă este sezon, încă mai poți cumpăra o vânătă. „Poate că Veneția va pieri – insistă Cacciari. Nu va deveni însă niciodată muzeu. Niciodată.“

Se prea poate. Criticul de artă John Ruskin scria în 1852 că Palatul Dogilor nu va mai rămâne îin picioare nici cinci ani. După un secol și jumătate, clădirea rezistă. Să plutești dinspre apele verzi, întunecate ale lagunei pe lângă San Giorgio Maggiore înspre Bazinul San Marco, să te apropii de Palatul Dogilor, cu dantelăria sa de arcade și coloane, să-l vezi așa cum trebuie să-l fi văzut și dogii – întronați pe un șlep aurit ce juca pe marea argintie, cu vâslele coborând si ridicându-se, cu steagurile fluturând în vânt – înseamnă să vezi că frumosul, dificil și rănit, supraviețuiește.

La fel ca romantismul. Căci ce altceva este Veneția – atât de seducătoare, atât de mortal de atrăgătoare – dacă nu decorul cel mai sublim pentru trilurile inimii? De exemplu, nu cu mult timp în urmă, într-o zi de toamnă, doi copii de 12 si 13 ani, din Grosseto, un oraș din Toscana, au decis să fugă de acasă. Părinții dezaprobau dragostea lor, așa că și-au economisit și cheltuit alocația pe bilete de tren spre Veneția.

S-au plimbat pe străzile înguste, pavate cu piatră, și au zăbovit pe podurile ce se arcuiesc deasupra canalelor. Se apropia noaptea și odată cu ea nevoia de a sta undeva. Au ajuns la Hotelul Zecchini, o pensiune modestă, cu o îmbietoare copertină portocaliu cu alb. Recepționerul a auzit o voce slabă care întreba de o cameră, a ridicat privirea, nu a văzut nimic, s-a aplecat peste tejghea și a descoperit fețele a doi copii.

Neîncrezător în povestea lor despre o mătușă care va sosi în curând, i-a interogat cu blândețe, i-a ascultat și apoi a chemat carabinierii. „Atâta inocență și tandrețe. Voiau doar să fie împreună“ – a spus Elisa Semenzato, managerul hotelului.

Când au sosit, carabinierii i-au dus pe cei doi cu barca într-un tur al orașului, apoi la sediul districtual, aflat într-o fostă mănăstire, și i-au culcat în două camere separate. A doua zi, li s-a servit o masă dichisită, într-o sală ce dădea în curtea din secolul al XV-lea. Romantismul triumfă; realitatea deranjează. Părinții, mai putin încântați de piesa pusă în scenă de acești mici Romeo și Julieta, au sosit în aceeași după- miază să-i ia înapoi la Grosseto, departe de fiorii dureroși ai primei iubiri și de frumusețea poleită a Veneției.

Sărutările iau sfârșit. Visele dispar, și câteodată și orașele. Tânjim după un final perfect, dar cortina cade laolaltă cu speranțele noastre. Frumusețea este atât de dificilă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*