Nu va mai fi petrol ieftin

petrol1
petrol1

Crezi că benzina e scumpă? Stai puţin. Ai mai auzit asta, însă acum este adevărat. Suntem la începutul sfîrşitului.

Sub aproape doi kilometri de ocean şi alţi cinci de mîl şi rocă se află premiul aşteptat. La suprafaţă, Discoverer Enterprise, o imensă navă de foraj marin, se străduieşte să ajungă la el. Este primăvara anului 2003 şi de peste două luni vasul staţionează deasupra unui loc din Golful Mexic, la 190 km de New Orleans. Nava forează un puţ spre zăcămîntul de petrol aflat sub fundul mării, estimat la un miliard de barili – cel mai mare cîmp petrolifer descoperit pe teritoriul SUA în ultimele trei decenii.
Cu o lungime de 255 m, Enterprise vibrează periodic, atunci cînd servomotoarele sale se turează în lupta cu puternicul curent. Difuzoarele pîrîie, avertizînd asupra unor mici cantităţi de gaz ce gîlgîie din adîncul pămîntului. În umbra turlei înalte cît un bloc cu 23 de etaje, inginerii şi managerii se adună în grupuri mici pentru a-şi împărtăşi temerile. „Avem o gaură instabilă“ – se lamentează Bill Kirton, care supervizează proiectul din partea gigantului petrolului British Petroleum (BP).
Sapa de foraj a penetrat 5.200 m sub fundul mării. În loc să foreze drept în jos, a trebuit să devieze în lateral mai bine de un kilometru pentru a ocoli o masivă formaţiune de sare. Acum însă, la numai 600 m de forat, înaintarea s-a oprit. Din rocile înconjurătoare, apa a început să se infiltreze în foraj, iar inginerii sînt hotărîţi să-i stăvilească răspîndirea înainte de a continua forarea. Altfel, infiltraţiile de apă ar putea duce la o erupţie necontrolată a ţiţeiului. „Acolo jos e o grămadă de ţiţei care vrea să iasă afară“ – spune Cecil Cheshier, supervizor de foraj, după ce s-a luptat toată noaptea cu gaura nărăvaşă.
Puţul cu probleme e doar unul dintre cele 25 pe care British Petroleum plănuieşte să le foreze în uriaşul cîmp petrolifer, ce se întinde pe 140 km2 de fund de mare. Întregul proiect va costa patru miliarde de dolari şi include o platformă plutitoare, ceva mai mare decît un teren de fotbal, care, începînd din 2005, va colecta petrolul din forajele individuale şi-l va pompa prin conductă la ţărm. Dacă însă puţurile vor corespunde aşteptărilor, fiecare din ele va furniza zeci de mii de barili pe zi. „Exact ca un puţ din Arabia Saudită. De aşa ceva nu prea mai avem parte în SUA“ – spune Cheshier.
Nu ţi-ai da seama, judecînd după jeepurile greoaie şi autostrăzile supraaglomerate din SUA, însă ne aflăm în perioada de amurg al abundenţei de petrol. Deocamdată nu există o penurie globală; departe de aşa ceva. Lumea poate încă produce atît de mult ţiţei, încît preţul actual, de circa 30 de dolari barilul (159 de litri), s-ar prăbuşi dacă Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) nu ar limita producţia. Această abundenţă de petrol înseamnă că petrolul este încă ieftin. În SUA, unde taxele pe benzină sînt, în medie, de 10 cenţi pe litru (faţă de peste 50 de cenţi în Europa sau Japonia), un galon (3,79 litri) de benzină poate fi mai ieftin decît o sticlă de apă, prea ieftin pentru ca oamenii să-şi bată capul ca să-l economisească. În timp ce cererea de petrol este în creştere peste tot, SUA rămîn consumatorul-rege, care înghite un sfert din petrolul lumii – cam 11 litri pe cap de locuitor, zilnic –, chiar dacă reprezintă numai 5% din populaţia globului.
Totuşi, după cum o ştiu bine sondorii de pe Enterprise, e mai greu să astîmperi acum setea de petrol a lumii. Nu se mai poate conta pe vechile surse. Pe uscat, cele 48 de state ale SUA (fără Alaska şi Hawaii) şi-au redus dramatic rezervele, producînd mai puţin de jumătate din petrolul pe care-l extrăgeau la apogeu, în 1970. Producţiile de pe Coasta de Nord în Alaska şi din Marea Nordului, zone petrolifere înfloritoare acum 20 de ani, sînt în declin. Problemele politice din Venezuela şi Nigeria ameninţă producţia lor de petrol. Orientul Mijlociu rămîne principala sursă de ţiţei, dar războaiele şi instabilitatea politică subliniază pericolul dependenţei de acea regiune.
Şi astfel companiile de petrol caută noi surse şi se confruntă cu costuri ridicate, atît umane, cît şi economice. Asumîndu-şi riscuri, ca în Golful Mexic, sau aventurîndu-se în locuri ca Africa de Vest şi Rusia, companiile încă găsesc suficient petrol să bucure sufletul unui posesor de Hummer. Dar, în cele din urmă, goana după petrol ieftin se va dovedi o cauză pierdută: nu doar pentru că consumul petrolului impune costuri ridicate pentru mediul înconjurător, sănătate sau plătitorii de taxe, ci şi pentru că dependenţa lumii de petrol nu face decît să apropie ziua socotelilor.
Modul de viaţă al omenirii se află în conflict cu geologia – cu adevărul de netăgăduit că Pămîntul conţine o rezervă finită de petrol. Extracţia ţiţeiului din zăcămintele de pretutindeni va ajunge inevitabil la un apogeu, după care se va diminua. Ar putea fi peste 5 ani sau peste 30: nimeni nu ştie sigur, iar geologii şi economiştii încă mai dezbat asupra „momentului de vîrf al petrolului“. Dar puţini se îndoiesc că acest lucru se va întîmpla. Unii experţi prognozează consecinţe teribile: crize, creşteri ale preţurilor, disfuncţii economice şi o disperată presiune pentru a stoarce petrol din surse „neconvenţionale“, cum sînt nisipurile şi şisturile bituminoase sau cărbunele. Alţii cred că prin limitarea consumului de petrol şi dezvoltarea încă de pe acum a unor alternative durabile vom putea întîrzia momentul de cumpănă şi ne vom descurca mult mai uşor cînd inevitabilul se va produce. „Există multe lucruri pe care le poţi face pentru a uşura tranziţia – spune Alfred Cavallo, consultant pe probleme de energie la Princeton, New Jersey. Şi poţi avea o viaţă foarte frumoasă, bazată pe un sistem stabil. Bineînţeles, nu toată lumea va conduce jeepuri.“

Lichidul cu care ne umplem rezervoarele este o curiozitate geologică, produsul unui şir de întîmplări norocoase, de-a lungul a milioane de ani. Prima dintre ele s-a petrecut în mările străvechi, pline de organisme vii: sedimentele îngropau materia organică ce se acumula pe fundul mării mai repede decît putea aceasta să se descompună. Următoarea întîmplare: după milioane de ani, sedimentele de pe fundul oceanului au ajuns la adîncimea potrivită – în general între 2.300 şi 4.600 m – pentru ca presiunea şi căldura să „fiarbă la foc mic“ materia organică, transformînd-o în petrol. Apoi, petrolul a fost colectat în „capcane“ de gresii poroase sau calcare, iar straturile impermeabile de marne sau de sare, de deasupra, l-au ţinut captiv.
Orice verigă lipsă în acest lanţ de întîmplări norocoase înseamnă astăzi o gaură de sondă seacă. Norocul însă a surîs deseori atunci, încît să permită lumii de azi să consume o raţie zilnică de petrol de aproape 80 de milioane de barili. În SUA, cam două treimi din petrol e folosit la fabricarea combustibilului pentru maşini, camioane şi avioane. Însă şi ţesăturile sintetice din şifonierele noastre şi plasticul prezent în aproape toate lucrurile care ne înconjoară au fost, la început, tot petrol. Petrolului şi vărului său, gazul natural, le putem mulţumi şi pentru abundenţa de alimente ieftine din supermarket-uri, obţinute cu ajutorul îngrăşămintelor şi pesticidelor pe bază de hidrocarburi. După cum scrie Daniel Yergin în a sa istorie a petrolului The Prize, trăim în „Epoca Omului Hidrocarburilor“.
În întreaga lume, Omul Hidrocarburilor devine tot mai însetat. În SUA, unde consumul de petrol se aşteaptă să crească cu circa 50% în 20 de ani, jeepurile şi microbuzele au înlocuit economicele sedanuri sau furgonete ca maşini standard pentru o familie. Pînă şi fiscul încurajează consumul, oferind celor care cumpără cele mai mari jeepuri pentru firma lor deduceri de pînă la 100.000 $. Din 1988, consumul mediu al vehiculelor pentru transportul persoanelor a crescut, lumea arzînd peste 400 de miliarde de barili de petrol de neînlocuit.
China, la rîndul ei, învaţă să se adape tot mai mult cu petrol. Acum un deceniu, cea mai mare populaţie a lumii gusta petrol, străzile sale fiind sufocate mai degrabă de biciclete, decît de vehicule motorizate. Anul trecut însă noii îmbogăţiţi au cumpărat peste două milioane de maşini – cu 70% mai mult decît în 2002. China ar putea să fi depăşit deja Japonia, devenind al doilea consumator mondial de petrol. Pînă în 2025, China ar putea ajunge să consume zece milioane de barili pe zi, cea mai mare parte provenind din import.
E o situaţie primejdioasă, cunoscută de SUA, unde rădăcinile dependenţei de petrolul importat coboară pînă în primăvara anului 1971. Prin 1970, SUA produceau peste două treimi din petrolul de care aveau nevoie. O agenţie, denumită Comisia Căilor Ferate din Texas, limita producţia pentru a menţine preţul stabil. În acea primăvară însă giganticele cîmpuri petrolifere din Texas, aparent inepuizabile, au ajuns la limită. Comisia a anunţat că va permite producţia la capacitate maximă, dar chiar şi aşa importurile au început să crească, iar zăcămintele texane pur şi simplu n-au mai putut ţine pasul.
Acest adevăr s-a dovedit a fi dureros doi ani mai tîrziu, cînd conducătorii arabi au impus un embargo al petrolului asupra SUA, ca represalii faţă de sprijinul Washingtonului dat Israelului în războiul din Orientul Mijlociu, din 1973. Cozile la benzină au crescut, iar preţurile au explodat, oferindu-le celor mai mulţi americani prima lecţie despre fragilitatea rezervelor lor de petrol.
Viteza-limită a fost redusă la mai puţin de 90 km/oră, pentru a economisi combustibil, iar vînzările de maşini economice, japoneze sau europene, au fost pe val. Revoluţia din Iran, din 1979, a blocat exporturile acestei ţări, declanşînd un al doilea şoc al petrolului. Pînă în 1981, preţurile ţiţeiului crescuseră la peste 70 $ barilul, la cursul de azi al dolarului, iar consumul american de petrol scăzuse cu aproape 15% faţă de nivelul de vîrf din 1978. Creşterea preţurilor a dus şi la dezvoltarea unor noi zone petrolifere în afara Golfului Persic: pe Coasta de Nord în Alaska, în Mexic şi în Marea Nordului.

Noile zone petrolifere au dus la o creştere a producţiei mondiale şi, urmînd logica implacabilă a pieţei, o ofertă mai mare decît cererea a dus la o prăbuşire a preţurilor. Pînă la mijlocul anilor ,80, petrolul a ajuns să se vîndă la mai puţin de 25 $ barilul, la cursul actual al dolarului. Controlul OPEC s-a diminuat, iar contribuţia sa pe piaţa mondială a scăzut de la 55 la 30%. Şi, chiar dacă momentele de instabilitate din Venezuela, Nigeria sau Irak au crescut preţurile, „această resursă e încă al naibii de ieftină“ – spune Cavallo. Atît de ieftină, încît în SUA consumul a crescut cu 25% de la mijlocul anilor ,80, la cel mai înalt nivel atins vreodată. Importurile au ajuns la 54% din necesarul ţării. Iar cele mai mari speranţe de a încetini dependenţa SUA faţă de petrolul de import se află departe, în largul mării.
Pentru a ajunge în apele adînci din Golful Mexic, acolo unde neobosiţii sondori de pe Enterprise se luptă cu puţul instabil, trebuie să urci la bordul unui elicopter pe cîmpiile de pe coasta Louisianei şi să zbori spre sud, cam la o oră de ţărm. În curînd, din ceaţă apare o platformă. Numită „Marlin“, este locul în care inginerii de la BP au învăţat prima dată cum să extragă bogăţia din apele adînci ale Golfului Mexic. Descoperit în 1993, cîmpul Marlin produce acum la capacitate maximă.
Legată de fundul mării, aflat la circa un kilometru mai jos, prin tendoane groase de oţel, Marlin extrage 48.000 de barili de petrol pe zi, dintr-un zăcămînt aflat la 3,5 km sub fundul mării. Conductele poartă ţiţeiul spre un complex de bazine de separare. Acolo, gazele naturale, apa şi nisipul sînt separate de petrol, care e pompat la ţărm printr-o conductă submarină.
Cîndva, geologii se îndoiau că s-ar putea găsi petrol la o asemenea distanţă de ţărm. Acum 20 de ani, în vreme ce forajele avansau spre mare traversînd apele puţin adînci ale platformei continentale, stratul de gresie petrolifer părea să se efileze. Cercetătorii credeau că nisipul depus acum zeci de milioane de ani de mari fluvii nu s-a răspîndit pe întregul şelf. Dar se înşelau. Nisipul – şi petrolul – erau acolo, bine-mersi.
Nisipul se răspîndise dincolo de marginea şelfului, în josul taluzului continental şi pînă pe fundul abisal al oceanului. Acolo s-a acumulat în pungi, transformîndu-se într-o rocă poroasă – perfectă pentru a captura petrolul care venea din straturile de rocă de la adîncimi mai mari. În anii 1990, cînd urme ale acestor depozite au început să apară în investigaţiile seismice, avangarda petroliştilor a păşit dincolo de zona şelfului continental, în ape cu adîncimi de sute de metri.
Experţii estimează că apele din adîncurile Golfului Mexic vor furniza peste 25 de miliarde de barili de petrol. Este mult mai mult decît ar furniza orice prospecţiune neexploatată din SUA, inclusiv controversata Rezervaţie Naturală Na­ţională a Arcticii. Însă şi aşa, de-abia dacă va putea potoli puţin setea de petrol a Americii.
De cealaltă parte a Atlanticului, chiar în largul coastelor Camerunului, un terminal gigantic al unui oleoduc ajută la potolirea acestei sete. La fiecare cîteva zile, un petrolier părăseşte terminalul, plin cu petrol pompat de-a lungul a 1.070 km, prin savană şi pădurea ecuatorială, din cîmpurile petrolifere Doba, din Ciad, un zăcămînt de un miliard de barili. Petrolul a început să curgă aici în iulie 2003, o mare parte fiind exportat în SUA. Cu 3,7 miliarde de dolari, aceasta este cea mai mare investiţie privată din Africa subsahariană, o dovadă a interesului american pentru cele 30-50 de miliarde de barili de petrol aflat în şi în jurul Golfului Guineei. Fluviul de ţiţei care se revarsă dinspre Ciad, Nigeria, Angola şi alte ţări africane reprezintă acum pînă la 15% din importurile SUA şi se aşteaptă să crească.

Oleoducul Ciad-Camerun este o garanţie suplimentară că staţiile de benzină din Statele Unite ale Americii nu-şi vor micşora debitul. Este în acelaşi timp un efort al Băncii Mondiale şi al unui consorţiu industrial condus de ExxonMobil de a compensa efectele exploatării petrolului african asupra societăţii.
Prin alimentarea inflaţiei şi a viselor de îmbogăţire rapidă, veniturile din petrol au secătuit economiile africane. În Nigeria, procentul populaţiei care trăieşte în sărăcie lucie s-a dublat, ajungînd la 66% după trei decenii de producţie petrolieră. Veniturile din petrol s-au evaporat din trezoreriile naţionale, trecînd în cantităţi imense în buzunarele unor oficiali corupţi – peste patru miliarde de dolari în Angola, de pildă, începînd din 1997. „Deseori petrolul are tendinţa de a slăbi instituţiile democratice existente“ – spune Ian Gary, de la Serviciul Catolic de Ajutorare, coautor al unui studiu asupra dezvoltării industriei petroliere africane, alături de politologul Terry Lynn Karl. Iar banii din petrol au finanţat, adesea, numeroasele războaie civile din zonă.
Din dorinţa de a evita asemenea probleme în Ciad, ExxonMobil a cerut asistenţa Băncii Mondiale, ca să se asigure că guvernul ţării foloseşte profitul din petrol pentru poporul său. Banca a insistat ca Ciadul să înfiinţeze o comisie independentă pentru administrarea noilor bogăţii – peste 109 milioane de dolari în acest an –, reţinînd cea mai mare parte pentru infrastructură, educaţie şi sănătate. De asemenea, Banca Mondială a monitorizat construcţia conductei şi a reglementat acordarea compensaţiilor pentru fermierii de pe traseul acesteia.
După Karl însă, acest acord are „nişte portiţe de scăpare suficient de mari ca să poţi trece un petrolier prin ele“, iar guvernul Ciadului a început foarte rău cînd a cheltuit 4,5 milioane de dolari – dintr-un bonus iniţial de 25 de milioane primit de la companiile de petrol – pe armament. Totuşi, Peter Rosenblum, profesor de drept la Universitatea Columbia, crede că acordul este un pas important. „Există avertismente şi teamă faţă de ce vor face guvernele cu banii, dar în aceeaşi măsură şi recunoaşterea că s-au stabilit principii de bază semnificative.“

Efectele petrolului în Africa sînt corosive la figurat. În Kazahstan, o altă frontieră a căutătorilor de petrol, ţiţeiul e corosiv la propriu. Acest teritoriu din Asia Centrală, la est de Marea Caspică, adăposteşte cel mai mare zăcămînt unic descoperit în ultimii 30 de ani: o vastă capcană geologică, ce se întinde pe sub Caspica, numită cîmpul Kashagan, care ar putea furniza între 7 şi 30 de miliarde de barili. Dar nu va fi uşor. Petrolul de aici este sub înaltă presiune şi amestecat cu hidrogen sulfurat otrăvitor, care necesită un echipament şi o manipulare speciale. În plus, cîmpul petrolifer se întinde în nordul Mării Caspice, un refugiu al morunului, specie ameninţată cu dispariţia, în ape prea puţin adînci pentru vase obişnuite şi platforme marine.
În anii ,90, primele descoperiri ale cîmpurilor petrolifere precum Kashagan au lăsat impresia că zona caspică ar putea fi un nou Orient Mijlociu, cu rezerve de sute de miliarde de barili. Dar estimări mult mai ponderate din prezent vorbesc despre un potenţial caspic între 17 şi 33 de miliarde de barili.
Adevărata ameninţare pentru poziţia dominantă a petrolului din Orientul Mijlociu vine din altă parte a fostei Uniuni Sovietice: vestul Siberiei. Cîndva un bastion al industriei petroliere sovietice, Siberia a decăzut la începutul anilor ,90, cînd puţurile şi infrastructura sa au căzut în paragină. Mulţi analişti credeau că petrolul siberian s-a epuizat. Acum el revine.
În anul 2003, Rusia a depăşit Arabia Saudită, devenind cel mai mare producător mondial. Şi, spune Matt Sagers, un expert pentru Rusia de la Cambridge Energy Research Associates, „producţia ei creşte, creşte şi tot creşte“. Firmele particulare care au pus mîna pe cîmpurile petrolifere sovietice, la preţuri de nimic, la începutul anilor ,90, au început să depună eforturi serioase ca să le modernizeze. Angajînd specialişti occidentali, companiile au recartat aceste cîmpuri, folosind tehnologii seismice moderne pentru a descoperi unde e ascuns petrolul şi cum poate fi scos cel mai bine la suprafaţă. Au închis puţurile nepromiţătoare şi le-au exploatat pe altele mai bine, prin tehnici de fracturare hidraulică: injectarea în foraje a unor fluide la presiune înaltă, pentru a fisura roca şi a crea noi căi de ascensiune a ţiţeiului. „Am intrat în joc şi am dezvoltat cîmpurile aşa cum ar fi făcut-o şi ExxonMobil sau ChevronTexaco, obţinînd astfel o creştere a producţiei de 20% pe an“ – spune Ray Leonard, un petrolist american şi vice­preşedinte al Yukos, una dintre cele două mari companii ruseşti de petrol.
Rusia extrage aproape 9 milioane de barili pe zi, exportînd cam două treimi. Producţia ar fi chiar mai mare, dacă Rusia ar avea suficiente conducte să transporte petrolul spre graniţele sale. După cum spune Eugene Khartukov, directorul Centrului de Studii pentru Afaceri Petroliere, din Moscova: „Dacă rutele de export vor fi deschise, petrolul va ţîşni ca dopul unei sticle de şampanie ex-sovietică.“
Dar luptele dintre companiile de petrol şi guvernul rus, proprietar al conductelor, au încetinit construcţia de noi magistrale spre un port neafectat de îngheţ din vest şi spre China şi Japonia, consumatori avizi. Iar arestarea, sub acuzaţiile de fraudă şi evaziune fiscală, a lui Mihail Hodorkovski, un miliardar cu ambiţii politice, fost preşedinte al Yukos, i-a speriat pe investitorii străini care ar fi putut finanţa în continuare modernizarea cîmpurilor petrolifere. Chiar şi aşa, producţia Rusiei atrage priviri îngrijorate din partea OPEC. O invazie de petrol rusesc ar putea submina eforturile cartelului de a-şi ajusta producţia pentru a menţine preţul pe piaţa mondială între 22 şi 28 $ barilul.
Leonard estimează rezervele ruseşti la circa 100 de miliarde de barili. Alţi experţi spun că firmele nu au explorat încă suficient pentru a şti exact. În orice caz, Leonard crede că producţia rusească va ajunge la apogeu în 10-15 ani, cedînd apoi OPEC-ului controlul asupra preţului. „Cam pe la mijlocul deceniului următor, preţul petrolului va începe să urce şi va rămîne ridicat“ – spune el. Dacă se va întîmpla aşa, atunci un petrol neobişnuit, aflat la mare distanţă de Orientul Mijlociu, va deveni mult mai atractiv.

Despre acest petrol îţi poţi face o idee vizitînd regiunea de la nord de Fort McMurray, o fostă aşezare izolată a negustorilor de blănuri din provincia canadiană Alberta. Chiar unde autostrada traversează Fluviul Athabasca, vine de nisip negru, bituminos, brăzdează malurile. Într-o zi călduroasă, nisipul bituminos devine lipicios şi miroase ca asfaltul proaspăt turnat – mirosul banilor, spun localnicii. Nu-i de mirare că sînt mulţumiţi. Nisipurile bituminoase de aici şi de peste tot în Alberta deţin echivalentul a peste 1.600 de miliarde de barili de petrol – o cantitate care ar putea depăşi întreaga rezervă de ţiţei obişnuit rămasă la nivel mondial.
Însă acest ţiţei nu este obişnuit. De fapt, este un reziduu apărut atunci cînd petrolul convenţional a migrat din locul de formare, adînc în scoarţa Pămîntului, şi a fost degradat în bitumen de apele freatice şi de bacterii.
Cele mai multe nisipuri bituminoase se găsesc la adîncimi prea mari sau sînt prea răsfirate pentru a fi exploatate. Însă companiile exploatatoare de nisipuri bituminoase au luat avînt în anii ,90, pe măsură ce tehnologia s-a dezvoltat, iar Canada a anulat practic taxele de concesiune pe care acestea ar fi trebuit să le plătească în primii ani. Guvernul Albertei estimează acum că se pot exploata profitabil circa 174 de miliarde de barili. Anul trecut, Departamentul pentru Energie al SUA a fost de acord cu estimarea şi a inclus-o în rezervele certe ale Canadei. Această mişcare a catapultat Canada pe locul doi în ierarhia ţărilor bogate în petrol, imediat după Arabia Saudită şi înaintea Irakului, Iranului şi Kuweitului.
Şi totuşi Neil Camarta, vicepreşedintele Shell Canada, recunoaşte că e o mare diferenţă între petrolul din nisipuri şi cel care curge liber. „Nu e ca petrolul din Arabia Saudită. Se vede cîtă muncă necesită; petrolul nu ţîşneşte pur şi simplu din pămînt.“ Shell este una dintre cele trei mari exploatări care storc, împreună, peste 600.000 de barili de petrol pe zi din nisipurile din Athabasca. Fiecare pas al procesului necesită forţă brută.
Nisipul trebuie excavat, două tone de nisip pentru fiecare baril de ţiţei. Basculante uriaşe transportă 350 de tone dintr-o dată, în bene încălzite în timpul iernilor subarctice, ca nisipul să nu îngheţe într-un morman gigantic. Lîngă cariere, nisipul este introdus într-un fel de maşini de spălat gigantice, în care şuvoaie de apă caldă şi solvent spală bitumenul, lăsînd în urmă nisip ud, care e depus în halde.
Cu toate astea, bitumenul nu este încă gata pentru a fi pompat spre rafinării, ca ţiţeiul brut. Pentru a-l retransforma în petrol, el este încălzit fie în cuptoare, unde temperaturile de 5000C sparg giganticele molecule de bitumen, fie la temperaturi mai joase, în prezenţa hidrogenului gazos şi a unui catalizator. Rezultatul este un petrol „curat“, cu conţinut scăzut de sulf – „o substanţă frumoasă“, spune Camarta.
Însă producerea sa nu e la fel de plăcută, recunoaşte el. „Acesta este într-adevăr un proiect mare de tot“ – spune Camarta despre carieră şi uzina de procesare, în valoare de patru miliarde de dolari, pe care Shell le-a deschis anul trecut. „Lasă în acelaşi timp urme vizibile şi nu ascundem faptul că are un serios impact asupra mediului şi a vieţii sociale.“
Alte exploatări de nisip bituminos au lăsat ţinutul de la nord de Fort McMurray ciuruit de cariere şi plin de iazuri de decantare şi halde cenuşii. Deocamdată, mai puţin de 20% din terenul afectat a fost redat pădurii sau păşunilor. Praful, gazele sulfuroase şi cele emise de motoarele diesel poluează aerul. E nevoie de trei barili de apă pentru a extrage fiecare baril de bitumen şi, cu toate că uzinele au grijă să recicleze apa, ele pompează încă mult din Fluviul Athabasca. Încălzirea apei necesită mari cantităţi de gaz natural. Îngrijoraţi de diminuarea rezervelor de gaze naturale ale Canadei, cei din Alberta chiar au luat în calcul să construiască într-o bună zi un reactor nuclear în zona nisipurilor bituminoase pentru a furniza energie şi abur.
Indienii canadieni din zonă deplîng pierderea unei regiuni cîndva virgine. În satul Fort McKay, la 11 km de exploatarea Shell, compania a plătit construcţia unui centru comunitar pe malurile acoperite de plopi ale Fluviului Athabasca. Aşezat lîngă un şemineu care poartă efigia Shell, Şeful Jim Boucher, preşedintele Consiliului Tribal Athabasca, recunoaşte că dezvoltarea a adus slujbe şi bani. Însă tot el, care a crescut punînd capcane pentru nurci, guzgani şi castori în pădurile virgine, spune: „În mintea lor, oamenii cred că ceea ce se întîmplă este prea mult. Pierdem prea mult din pămîntul nostru. Dimensiunile distrugerii, în special pentru cei vîrstnici, sînt de nesuportat.“
Dacă nu scade preţul petrolului, distrugerile probabil vor continua. La un preţ de producţie de circa 10 $ pe baril pentru petrolul extras din nisipuri bituminoase, corporaţiile se aşteaptă să facă un profit frumos. Minele existente se dezvoltă şi tot mai multe companii li se alătură. Unele încep să exploateze nisipul bituminos aflat la adîncimi prea mari pentru a fi adus la suprafaţă, injectînd în puţuri abur la înaltă presiune, pentru a dizolva bitumenul. În zece ani, conform guvernului Albertei, producţia ar putea atinge două milioane de barili pe zi.

Asta ar constitui o compensare atunci cînd alte cîmpuri petrolifere, din Golful Mexic pînă în Rusia, ar începe să se epuizeze. Însă nisipurile bituminoase nu vor putea împiedica noua de­pendenţă faţă de zona volatilă a Orientului Mijlociu. Administraţia pentru Informaţii Energetice a SUA estimează că în 20 de ani Golful Persic va furniza între jumătate şi două treimi din petrolul de pe piaţa mondială – la fel ca şi înainte de embargoul din 1973. Cu alte cuvinte, după 50 de ani, Orientul Mijlociu îşi va recăpăta întreaga putere asupra petrolului, iar guvernul SUA o ştie bine. Indiferent dacă războiul Washingtonului în Irak a fost sau nu motivat direct de petrol, strategii americani speră că el va pune bazele unui Orient Mijlociu stabil şi democratic – ceea ce, printre alte beneficii, va pune, în opinia Washingtonului, sursele de petrol ale lumii în mîini mult mai demne de încredere.
Şi totuşi ameninţarea reală asupra economiei mondiale, în următorii 20 de ani, ar putea fi diminuarea globală a rezervelor de petrol convenţional. În aceste zile, o dezbatere aprigă îi des­parte pe experţii în petrol. Pesimiştii arată că prospectorii de petrol au avut cele mai mari şanse la începutul anilor ,60 şi că descoperirile s-au împuţinat de atunci. Ei conchid că a rămas puţin petrol convenţional nedescoperit şi că apogeul producţiei ar putea să apară pînă în 2010. Optimiştii numesc acest lucru o extrapolare naivă, care nu ţine cont de factorii politici şi economici care stau la baza căutării petrolului.
Problema depinde, pînă la urmă, de cît de mult ţiţei a rămas în cea mai bogată sursă a lumii: Orientul Mijlociu. Cu aproape două treimi din rezervele convenţionale certe, ţările Orientului Mijlociu vor deveni ultimele surse de petrol atunci cînd producţiile vor scădea în alte regiuni.
Poate nu pentru multă vreme, spune Matthew Simmons, de la Banca de Investiţii în Energie Simmons and Company. El arată că Arabia Saudită – „singura ţară despre care am presupus întotdeauna că are rezerve fabuloase“ – n-a mai găsit un cîmp petrolifer nou de zeci de ani. Iar în rapoartele tehnice saudite, el a observat indicii ale unor probleme: cînd apa începe să urce într-un puţ, etapa productivă a acestuia e pe sfîrşite, şi asta a început să se întîmple în zăcămintele saudite. Dacă are dreptate, atunci, mai curînd decît ne aşteptam, pînă şi Orientul Mijlociu ar putea să nu mai facă faţă unei cereri crescînde.
De partea optimiştilor, US Geological Survey (USGS) trage concluzia, într-un studiu din 2000, că există cel puţin cu 50% mai mult petrol decît cred pesimiştii, o mare parte a acestuia în Orientul Mijlociu. Noile tehnologii vor stoarce rezerve suplimentare din zăcămintele actuale, prognozează USGS, şi noi rezerve vaste rămîn să fie descoperite. Mulţi economişti îmbrăţişează ideea, considerînd că descoperirile s-au rărit pur şi simplu pentru că ţări scăldate în petrol, ca Irakul, Iranul sau Arabia Saudită, nu au nici un motiv să sape noi foraje. „Dacă aş fi un producător OPEC, cu imense capacităţi disponibile, de ce aş cheltui bani căutînd mai multe rezerve?“ – întreabă Kaufmann.
Thomas Ahlbrandt, geologul care a condus studiul USGS, spune că pînă şi cele mai mari rezerve pe care şi le poate imagina nu pot susţine la infinit setea crescîndă de petrol a lumii. „Petrolul şi gazul sînt resurse limitate. Sentimentul meu personal este că în următorii 20 de ani vom avea o mare problemă“ – spune el direct.
În orice caz, ţiţeiul nu va dispărea brusc: vechile zăcăminte nu mor subit, ele se epuizează treptat. Însă lumea se va confrunta cu crize mult mai îndelungate decît cea din timpul şocului petrolier din anii ,70 şi va trebui să ia decizii radicale. Ar trebui oare să creştem producţia din nisipurile bituminoase din Canada?
Să încercăm să exploatăm marile depozite de şisturi bituminoase şi alte roci bogate în substanţe organice, din vestul Americii, care pot furniza petrol prin încălzire? Ambele opţiuni implică costuri ecologice considerabile. Sau poate ar trebui să ne legăm speranţele de găsirea unor noi surse de gaze naturale, extrăgînd combustibil din materia vegetală sau construind centrale solare, eoliene sau nucleare pentru a produce hidrogen pentru vehicule pe baterii? Nu există opţiuni facile şi toate vor necesita timp pentru cercetări.
La bordul vasului de foraj Enterprise, în largul Golfului Mexic, inginerii fac tot ce pot pentru a amîna ziua socotelilor. Pînă în vara anului 2003, ei au pus puţul sub control şi l-au terminat, depăşind bugetul cu 15 milioane $. Acum, ei s-au mutat spre alte găuri şi forează prin sare, marne şi gresii spre zestrea geologică ce ne alimentează modul de viaţă.
Însă cel puţin o parte din ingeniozitatea şi truda pe care le punem în obţinerea petrolului ar trebui să se îndrepte spre limitarea apetitului nostru. „Oamenii trebuie să facă ceva acum pentru a reduce dependenţa de petrol, şi nu să aştepte ca Mama Natură să-i pocnească peste ochi“ – spune Cavallo.
La urma urmelor, cu fiecare oprire la benzinărie, sfîrşitul petrolului ieftin se apropie.

Petrol. Unde se află şi cît a mai rămas?

Lumea nu e, încă, pe cale de a rămîne fără petrol. Dar în timp ce cererea actuală, de 80 de milioane de barili pe zi, creşte, producţia de petrol convenţional va atinge un vîrf, după care va scădea. În partea continentală a SUA, acest vîrf a fost deja atins în anii ‘70. Nu i s-a dat mare atenţie atunci, pentru că SUA au suplinit diferenţa prin import. Cînd producţia mondială va atinge apogeul, cererea va fi mult mai greu de satisfăcut. Sursele neconvenţionale, ca nisipurile bituminoase din Canada, pot ajuta, dar extracţia afectează mediul şi e costisitoare. Preţurile petrolului vor creşte şi vor rămîne ridicate – spun unii experţi –, subminînd economiile lumii.

Necazurile cresc

Cînd va veni apogeul? Depinde pe cine întrebi: David Greene, de la Oak Ridge National Laboratory, a analizat ratele de producţie a petrolului pe baza unor estimări. Interpretarea sa asupra datelor oferite de Colin Campbell oferă o imagine sumbră: producţia mondială va atinge apogeul, cel mai probabil, în jurul anului 2016, iar cea din afara Orientului Mijlociu cam în 2006. Folosind date ale US Geological Survey, Greene prezintă o imagine mai optimistă, cu maximul producţiei mondiale în jurul anului 2040. El arată totuşi că studiul său nu ţine cont de constrîngerile politice sau de mediu asupra producţiei. După unii experţi, apogeul a sosit. Aprecierea se bazează pe acţiunile producătorilor din Orientul Mijlociu şi pe eforturile de conservare şi dezvoltare a surselor de energie neconvenţionale. Oricum, mai e puţin!
SUA depind de importuri: folosesc mai mult decît produc. În Statele Unite, decalajul dintre producţia de ţiţei şi consumul de produse derivate s-a mărit constant începînd din anii ‘70. Ca urmare, SUA importă petrol din zeci de ţări, prima dintre acestea fiind Arabia Saudită. În viitor, SUA vor deveni, foarte probabil, mult mai dependente de producţia din Orientul Mijlociu.

Costul real al benzinei

Cît plătesc americanii pentru un plin e în funcţie de regiune, reflectînd costurile transformării ţiţeiului în benzina vîndută la peste 130.000 de pompe. Costurile externe sînt mai greu de cuantificat; estimările variază mult.

Text: Tim Appenzeller

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2004)

Galerie de imagini:



1 Comment

  1. Titeiul, hidrocarburiile, nu sint, rezultatul descompunerii organismelor moarte. Hidrocarburii (metan) se gaseste si pe Saturn, Uranus, Neptun. Unde nu cred sa fi fost vietuitoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*