Poate China să devină verde?

Un depozit de cărbune din Nordul Chinei are şi un Buddha la îndemână. Rezervele de cărbune ale ţării ar putea scădea în câteva decenii, făcând din energia verde o necesitate. Foto: Greg Girard

Nicio ţară nu investeşte atât în energia curată. Dar niciuna nu arde atât cărbune pentru a-şi alimenta economia.

Rizhao, din provincia Shandong, este unul dintre sutele de oraşe chineze care se pregătesc să se dezvolte serios. Intrarea în oraş se face pe un drum cu opt benzi, deşi deocamdată nu e prea circulat. Însă e multă activitate în port, unde soseşte masiv minereu de fier, iar Beijingul a desemnat terminalul portuar drept „capul de pod estic al noului pod continental Europa-Asia“. Un panou uriaş îi îndeamnă pe locuitori „să construiască un oraş civilizat şi să fie cetăţeni civilizaţi“. Cu alte cuvinte, Rizhao este genul de loc care îi îngrijorează profund pe oamenii de ştiinţă din toată lumea – dezvoltarea rapidă şi noua bunăstare din China cresc încontinuu emisiile de carbon. E genul de dezvoltare care a făcut din China cea mai mare sursă de gaze ce provoacă încălzirea globală.
Şi totuşi după prânzul la Hotelul Guangdian, inginerul-şef al oraşului, Yu Haibo, m-a dus pe acoperişul restaurantului pentru o altă perspectivă. Mai întâi, ne-am urcat pe sistemul termic solar al hotelului, o reţea de tuburi vidate care preiau energia solară şi fac cu ea apă fierbinte la discreţie pentru bucătărie şi cele 102 camere. Apoi, de la marginea acoperişului, am privit oraşul tot mai întins. Pe fiecare clădire se vedea o reţea similară de panouri. Cel puţin 95% dintre clădiri au sisteme de încălzire solară – a spus Yu cu mândrie. „Unii zic 99%, dar eu nu m-aş încumeta până acolo.“
Oricare ar fi procentul, e impresionant – în afară de Honolulu, niciun oraş din SUA nu-l depăşeşte şi nici măcar nu se apropie de un procent cu mai mult de o cifră. Şi încălzitoarele de apă din Rizhao nu sunt o excepţie. China este acum prima pe glob la instalarea de tehnologii pentru energie regenerabilă – turbinele sale captează cel mai mult vânt, iar fabricile sale produc cele mai multe celule solare.
Pe vremuri, consideram China „pericolul galben“, apoi „ameninţarea roşie“. Acum, culorile sunt negru şi verde. A început o cursă epopeică, şi dacă am şti cum se va termina – dacă am şti dacă sau cât de repede poate China să treacă de la cărbune la energia soarelui şi a vântului –, atunci am avea cea mai importantă măsurătoare a secolului. Rezultatul acestei curse va determina cât de gravă va fi încălzirea globală. Iar acum răspunsul pluteşte în aer.
În aer, la propriu. Cei care vizitează China sunt şocaţi, desigur, de poluarea din oraşele mari. Însă cerul se înseninează treptat, cel puţin în locuri precum Beijingul şi Shanghaiul, pe măsură ce industria grea este modernizată sau mutată în afara oraşului. Şi guvernul a închis cele mai poluante centrale mici pe cărbune. Ba chiar ţara este prima din lume la construirea a ceea ce inginerii numesc centrale electrice upercritice, care produc mult mai puţin smog decât multe dintre unităţile masive încă în funcţiune în SUA. Probabil China va deveni mai curată pe măsură ce devine mai bogată, aşa cum s-a întâmplat prin alte părţi.
Dar – şi este un „dar“ esenţial – poţi curăţa aerul fără să-l cureţi cu adevărat. Cele mai eficiente centrale electrice pe bază de cărbune poate că nu vor mai emite atâtea pulberi, dioxid de sulf şi oxizi de azot, dar tot vor produce cantităţi enorme de dioxid de carbon. Invizibil, inodor, în general inofensiv pentru oameni – şi exact cel care încălzeşte planeta. Cu cât devine China mai bogată, cu atât produce mai mult, deoarece majoritatea lucrurilor care vin odată cu bogăţia sunt prevăzute cu rezervor de benzină sau ştecăr. Orice oraş din China e plin de magazine de electrocasnice; unde mai demult ofereau ventilatoare electrice, acum au scaune de masaj cu vibraţie.
„Oamenii se mută în apartamente renovate, aşa că vor un frigider nou şi frumos – spune un vânzător. Au avut unul cu două uşi, acum vor unul cu trei.“ Gospodăria medie din Shanghai are deja 1,9 aparate de aer condiţionat şi 1,2 computere. La Beijing se înregistrează 20.000 de maşini noi pe lună. După cum a explicat Gong Huiming, de la programul de transport al organizaţiei nonprofit Energy Foundation, din Beijing: „Toată lumea vrea libertatea, viteza şi confortul pe care le oferă o maşină.“
Revoluţia consumului din China abia a început. În 2007, China avea 22 de maşini la fiecare 1.000 de persoane, faţă de 451 în SUA. Cum ieşi din oraşele mari, autostrăzile sunt adesea pustii şi străzile secundare sunt încă pline cu animale înhămate la căruţe. „În general, China s-a concentrat până acum pe dezvoltarea industriei“ – a spus Deborah Seligsohn, care lucrează la Beijing în cadrul Institutului pentru Resurse Mondiale, din Washington, DC. Acele oţelării şi fabrici de ciment au produs nori mari de carbon, iar guvernul încearcă să le facă mai eficiente. Când baza industrială a ţării se va maturiza, dezvoltarea lor va încetini. Consumatorii, pe de altă parte, dau semne de accelerare şi, în mod sigur, niciun occidental nu este în măsură să critice.
Bill Valentino, vicepreşedinte pe probleme de dezvoltare durabilă la gigantul farmaceutic Bayer, care activează de mult în Beijing, a predat recent la o clasă de liceu de la una dintre şcolile internaţionale. El i-a pus pe elevi să-şi calculeze amprenta medie de carbon, iar aceştia au descoperit că, dacă toată lumea ar trăi ca ei, ar fi nevoie de 2-4 ori mai multe materii prime decât cele existente pe Pământ. Deci duceau deja o viaţă nesustenabilă. Valentino – un american care s-a expatriat şi care călătoreşte des cu avionul – a făcut apoi acelaşi exerciţiu şi a descoperit că, dacă întreaga lume ar adopta stilul lui de viaţă, am avea nevoie de mai mult de cinci planete.
China a făcut o prioritate din emisiile reduse de carbon, dar nimeni nu îşi face iluzii cu privire la principalul obiectiv al ţării. Potrivit celor mai multe estimări, economia Chinei are nevoie de o creştere de cel puţin 8% pe an pentru a asigura stabilitatea socială şi guvernarea comunistă neîntreruptă. Dacă creşterea scade, chinezii s-ar putea revolta; se estimează că deja au loc 100.000 de demonstraţii şi greve în fiecare an. Multe dintre ele sunt proteste împotriva preluărilor de terenuri, a condiţiilor proaste de muncă şi a salariilor mici, astfel încât principala speranţă a guvernului este să continue să producă suficiente locuri de muncă pentru o populaţie care părăseşte în număr mare provinciile sărace, sperând la o viaţă mai bună la oraş.
Însă furia chinezilor se îndreaptă tot mai mult spre degradarea mediului care a însoţit această creştere. Trecând cu maşina printr-un sat de la nord de Beijing, am văzut bannere întinse de-a curmezişul şoselei care criticau noua mină de aur pentru că distruge cursurile de apă. După câţiva kilometri, am ajuns la mina propriu-zisă, unde în cursul acelei zile ţăranii distruseseră parcarea, spărseseră geamurile şi umpluseră pereţii cu graffiti.

Un raport finanţat de guvernul chinez estimează că degradarea mediului a redus creşterea PIB cu aproape un sfert în 2008. Deci dacă cifrele oficiale anunţă o creştere de circa 10% pe an, costurile poluării aerului şi apei şi pierderea de terenuri agricole o reduc la 7,5%. În 2005, Pan Yue, viceministrul pentru protecţia mediului, a declarat că „miracolul economic al ţării va lua sfârşit în curând, pentru că mediul nu mai poate ţine pasul“. Dar eforturile sale de a încorpora un „PIB verde“ în statisticile oficiale a întâmpinat opoziţia Beijingului.
„În fond, China caută orice picătură de combustibil, orice kilowatt şi orice kilojoule pe care îl poate obţine pentru dezvoltare“ – a declarat un funcţionar din Beijing, care nu a dorit să i se spună numele (dovadă cât de delicat e subiectul). Şi atunci se pune întrebarea: cum va arăta acea dezvoltare?
Deja arată cumva: mare şi goală. Ordos, din Mongolia Interioară, este poate oraşul cu cea mai rapidă dezvoltare din China; chiar şi după standardele chineze, are un număr nesfârşit de macarale care construiesc un număr nesfârşit de blocuri. Piaţa centrală a oraşului pare la fel de mare ca Piaţa Tiananmen, din Beijing, iar statui impozante ale celebrului erou local Genghis-Han se înalţă pe întinderea de beton, făcându-i pe cei câţiva turişti răzleţi să pară nişte pitici. Există un teatru nou imens, un muzeu modernist şi o bibliotecă remarcabilă, proiectată să semene cu nişte cărţi înclinate. Cărbunele e cel care a ridicat acest Dubai de stepă. Zona se laudă cu o şesime din rezervele totale ale ţării şi, ca urmare, până în 2009, venitul pe cap de locuitor al oraşului crescuse la 20.000 de dolari. (Guvernul local şi-a propus să ajungă la 25.000 de dolari până în 2012.) Este genul de loc care are nevoie de nişte ecologişti.
Şi, într-adevăr, are cel puţin unul. În oraşul vecin Baotou, un combinat siderurgic ale cărui mine furnizează şi jumătate dintre pământurile rare ale planetei (vezi pag. 106), l-am găsit pe Ding Yaoxian instalat în sediul Federaţiei de Mediu din Baotou, la etajul doi al unui centru de recreere pentru nomenclaturişti la pensie. Directorul Ding este unul dintre cei mai veseli şi captivanţi chinezi pe care i-am cunoscut; a avut nevoie de tot farmecul personal pentru a-şi transforma asociaţia într-o adevărată forţă, numărând, după spusele sale, un milion de cetăţeni din zonă. Li s-au eliberat mici cărţi de identitate verzi şi sunt un fel de forţă de poliţie voluntară. „Dacă oamenii din asociaţie văd pe cineva făcând gunoi, se duc şi stau la uşa lui – a explicat Ding. Guvernul nu poate avea ochi pretutindeni. O organizaţie de voluntari poate exercita mai multă presiune. Poate arăta cu degetul.“
Dar campaniile pe care se concentrează cel mai adesea grupul arată cât de incipientă este încă preocuparea faţă de mediu în China. Au împărţit un milion de pungi reutilizabile pentru cumpărături, dar şi sute de mii de păhărele din hârtie, ca oamenii să nu mai scuipe pe stradă. O mică victorie: când prezentau sutele de mii de noi apartamente, agenţii imobiliari le dădeau clienţilor papucei de plastic pe care să-i tragă peste încălţămintea murdară; acum le oferă unii lavabili, din material textil. Asociaţia a încercat să introducă conceptul de vânzare de vechituri, într-o ţară unde mărfurile second-hand sunt stigmatizate. Şi încearcă să-i înveţe pe cei din Mongolia Interioară să zâmbească. „În Vest, toţi sunt veseli şi zâmbitori şi asta îi face pe oameni să se simtă bine“ – a spus Ding. Adjuncta sa, Feng Jingdong, adaugă: „Noi le spunem: în loc să folosiţi resursele, folosiţi-vă personalitatea pentru a-i face pe oameni să se simtă bine.“ Luam toţi trei un prânz delicios la un restaurant din apropiere (mielul este alimentul de bază aici) şi, când am terminat, Ding a avut grijă să ceară restul de mâncare la pachet. „Asta e una dintre campaniile noastre – a zis el. Înainte, ţi-ar fi fost ruşine să faci aşa ceva.“
Un semn cu adevărat important de gândire ecologică exista de mult în regiune: o campanie masivă de împădurire, menită să fixeze solul fragil. Camioanele cu puieţi erau pe locul doi ca frecvenţă în zonă (după cele care aduceau cărbunele din mine, de zece ori mai numeroase, se pare). Ding estima că a plantat cu mâna lui 100.000 de copaci. „Era foarte mult praf pe aici, cu multe furtuni de nisip – a spus el. Dar am avut 312 zile cu cer albastru anul trecut şi în fiecare an sunt mai multe.“
În căutarea altor asigurări că dezvoltarea explozivă a Chinei are şi un potenţial verde real, am mers la 275 km spre sud de Beijing, în (risc să mă repet) prosperul oraş Dezhou. Apropiindu-mă pe Autostrada Naţională 104, am zărit una dintre cele mai remarcabile clădiri din lume, Sun-Moon Mansion. Pare un centru de conferinţe înconjurat de inelele lui Saturn, nişte şiruri mari de panouri solare care îi furnizează integral apa caldă şi electricitatea. În spatele hotelului, o clădire similară serveşte drept sediu corporaţiei Himin Solar, care afirmă că a instalat mai multă energie regenerabilă decât orice altă companie din lume. (Întreprinderile chineze beneficiază uneori de generozitatea Beijingului, cum ar fi împrumuturi cu dobândă mică şi care poate nu vor trebui rambursate în întregime.)
Principalele produse ale companiei Himin sunt acele modeste tuburi termice solare de pe acoperişurile din Rizhao. Şi – se pare – din multe alte locuri. Huang Ming, fondatorul companiei, estimează că a montat peste 14,5 mil. m² de încălzitoare de apă solare. „Asta înseamnă 60 de milioane de familii, poate 250 de milioane de persoane în total – aproape cât populaţia Statelor Unite“ – a spus el. Huang, un tip exuberant, fost inginer petrolist, vinde unele dintre cele mai bune sisteme termale solare din China, dar chiar şi el recunoaşte că este o tehnologie destul de simplă. Spune că, pentru compania sa, cheia succesului a fost să deschidă ochii oamenilor prin campanii de marketing asemănătoare mitingurilor religioase, care iau oraşele la rând. „Facem expoziţii itinerante, conferinţe, prezentări în PowerPoint“ – a spus el. Iar acum valorifică şi turismul: Sun-Moon Mansion este doar punctul de pornire al unui vast oraş solar, care va cuprinde în curând un cinematograf solar 4D, o sală de jocuri video solară, o imensă roată mare acţionată de soare şi bărci solare ce pot fi închiriate de la un debarcader solar.  
Showroomul companiei, Feel It Hall, surprinde câteva contradicţii. Panourile solare încălzesc apa pentru căzi de baie care au deasupra plasme imense. Dar acesta e singurul mod de a vinde ideea energiei regenerabile – a insistat Huang, în timp ce descria turnurile uriaşe cu apartamente pe care le construieşte la marginea oraşului, cu suporturi de panouri solare care se arcuiesc precum spinarea unui dragon. „Noaptea, asta se vede: un dragon plutitor – a spus el. O mulţime de constructori vin la noi, în Solar Valley, ca să se inspire şi să înveţe. Exact ce am vrut.“
E fericit mai ales că o parte dintre vizitatori vin din străinătate. Dezhou a găzduit Congresul Mondial al Oraşelor Solare în 2010, iar el a amenajat un centru pentru experţii internaţionali veniţi în vizită. „Dacă toţi oamenii din SUA ar avea apă încălzită de soare, Obama ar câştiga cinci Premii Nobel!“ – a spus el. Dar va mai dura o vreme până ce America ne va ajunge din urmă. Cea mai mare parte a minusculei capacităţi solare a SUA e folosită la încălzirea piscinelor. În 1979, Jimmy Carter a pus să fie instalate încălzitoare solare pe acoperişul Casei Albe, dar au fost date jos în perioada lui Ronald Reagan; anul acesta se vor instala unele noi.
Nu este singurul caz în care chinezii preiau o iniţiativă americană şi o dezvoltă. Suntech a devenit unul dintre primii doi producători de panouri solare fotovoltaice din lume. Săptămânal angajează oameni care, în prima lor zi de muncă, se uită la filmul lui Al Gore Un adevăr incomod. Tânăra ghidă care îmi arăta sediul companiei din Wuxi, de lângă Shanghai, s-a oprit lângă fotografia panourilor solare de la tabăra de bază de pe Everest şi lângă portretul şefului ei, Shi Zhengrong, desemnat de Time drept un „erou al mediului“. „Nu e doar un job – spune ea, cu lacrimi în ochi. E o… misiune!“
Desigur, lacrimile ei puteau să fie şi din cauza aerului. Wuxi era printre cele mai poluate oraşe pe care le vizitasem: aerul de 37° Celsius era aproape imposibil de respirat. Sistemul de panouri solare care alcătuia faţada Suntech era înclinat, pentru a capta razele soarelui. Din cauza aerului îmbâcsit, funcţiona la doar aproximativ 50% din capacitate.

Astea sunt informaţiile anecdotice. Iar în China, până şi datele oficiale sunt suspecte, pentru că autorităţile locale au interesul să trimită la Beijing imagini edulcorate. Dar iată ce ştim sigur: China se dezvoltă într-un ritm fără precedent pentru o ţară mare, iar această dezvoltare creează oportunităţi reale pentru protecţia mediului. Pentru că ridică atâtea clădiri şi centrale electrice noi, China poate îngloba ultimele tehnologii mai uşor decât ţările cu economii mai mature. Nu e vorba doar de panouri solare şi turbine eoliene. De exemplu, circa 25 de oraşe introduc sau extind linii de metrou, iar liniile de cale ferată de mare viteză se răspândesc pretutindeni. Toate astea necesită mult oţel şi ciment, ceea ce înseamnă şi mult carbon în atmosferă, dar în timp ar trebui să reducă emisiile.
Efortul de dezvoltare durabilă este însă sufocat de amploarea dezvoltării axate pe cărbune. Aşa că, deocamdată, emisiile de carbon ale Chinei vor continua să crească. Am vorbit cu zeci de specialişti în domeniul energiei şi niciunul dintre ei nu a prezis că emisiile vor atinge vârful înainte de 2030. Există ceva care ar putea devansa semnificativ această dată? – l-am întrebat pe responsabilul unui program de energie curată. „Toţi se uită şi nimeni nu vede nimic“ – a răspuns el.
Chiar şi atingerea unui vârf în 2030 ar putea depinde parţial de adoptarea rapidă a tehnologiei care să extragă dioxidul de carbon din emisiile centralelor pe cărbune şi să-l depoziteze în subteran, în mine şi rezervoare abandonate. Nimeni nu ştie încă dacă acest lucru se poate face la scara necesară. Când l-am rugat pe un specialist implicat în dezvoltarea unei astfel de tehnologii să facă o presupunere, a spus că până în 2030 China ar putea stoca 2% din dioxidul de carbon produs de centralele sale electrice.
Ceea ce înseamnă că, la actualele estimări despre ritmul schimbărilor climatice, ecologizarea Chinei va veni probabil prea târziu ca să prevină încălzirea mai dramatică şi, împreună cu aceasta, topirea gheţarilor din Himalaya, creşterea nivelului mărilor şi alte ameninţări care îi îngrijorează de mult pe climatologii chinezi.
E o imagine sumbră. Pentru modificarea ei într-un mod real, va fi nevoie de schimbări dincolo de China – foarte important, de un fel de acord internaţional care să transforme economiile bazate pe carbon. Acum, China face paşi mari în energia curată, care au sens pentru economia sa. „De ce ar vrea să risipească energia?“ – a întrebat Deborah Seligsohn, de la Institutul de Resurse Mondiale, adăugând că „dacă SUA ar schimba fundamental jocul – dacă s-ar angaja într-adevăr să facă reduceri dramatice –, atunci China ar privi dincolo de interesele naţionale şi poate ar face un pas în plus“, adoptând o schimbare mai costisitoare şi mai rapidă. Între timp, dezvoltarea Chinei va continua, ca un foc zdravăn care arde cu scântei verzi, dar cu o căldură ameninţătoare.
„E o sarcină foarte importantă să schimbi mentalitatea oamenilor – a spus Huang Ming în timp ce stăteam în Sun-Moon Mansion. Avem nevoie de timp, trebuie să avem răbdare. Dar situaţia nu ne va lăsa timp.“ La un etaj mai jos, a construit un muzeu cu busturile şi portretele personalităţilor sale preferate: Voltaire, Brutus, Molière, Michelangelo, Gandhi, Pericle, Sartre. Dacă el – sau oricine altcineva – poate ajuta cumva verdele să învingă negrul în această cursă epopeică a Chinei, va merita un loc de cinste în acel panteon.

Text: Bill McKibben

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iunie 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*