Aur în suspensie

Articolul publicat de National Geographic în 2005 despre proiectul de exploatare de la Roşia Montană.

Text şi foto: Andreea Anca-Strauss
Editor: Domnica Macri

De zece ani, cîteva mii de locuitori de la Roşia Montană trăiesc în incertitudine şi dezbinare pe un munte de aur şi nici o posibilă soluţie nu îi va multumi pe toţi

Un indicator ruginit, aşezat la răscruce de drumuri, îmi arată că mai sînt 5 km pînă la Roşia Montană şi la Muzeul Galeriilor Romane de acolo. Mă alătur localnicilor  care aşteaptă resemnaţi, făcînd cu mîna să fie luaţi de o „ocazie“. Rareori cîte un autobuz ia drumul spre comună. E greu de imaginat că şoseaua plină de hîrtoape şi ruptă de lume duce spre locul în care se află cel mai bogat zăcămînt de aur din spaţiul european. Roşia Montană, sau Alburnus Maior, cum se numea în timpuri străvechi, a atras deopotrivă coloniştii romani din antichitate, inginerii reginei Maria Tereza, întreprinderile Republicii Socialiste România şi investitorii străini de astăzi.

Goana după aur îşi pierde însă aerul romantic aici, în „vestul sălbatic“ românesc, unde, sub chipul de o rară frumuseţe al Apusenilor, se dezvăluie povestea mai degrabă tristă a unei economii în ruină, cu infrastructura de mult neglijată, salarii mici şi şomaj crescut. În tot acest timp, statul român se află sub presiunea integrării în Uniunea Europeană, care cere închiderea minelor mîncătoare de subvenţii, pînă în 2007.

Sînt zece ani de cînd o companie multinaţională a sosit pe valea Roşiei cu promisiunea unei vieţi mai bune. Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) doreşte să înlocuiască mina auriferă de stat cu o imensă carieră de suprafaţă, ceea ce ar asigura cîteva sute de locuri de muncă pe o perioadă de 20 de ani, cît sînt planificate să dureze construcţia şi exploatarea minei.

De la o vreme, pe străzile accidentate ale comunei s-au ivit, printre basculante şi excavatoare, simbolurile unei bunăstări încă îndepărtate: jeepurile colorate conduse de tinerii locului, mai bine plătiţi decît au fost vreodată. Un tînăr binevoitor de la volanul unui astfel de jeep îmi face semn să urc. În scurt timp, se ambalează, supărat pe opoziţia cvasiunanimă faţă de proiectul minier: „Cei de la Gold au făcut o grămadă de lucruri pe degeaba. Ce interes au să-şi bată joc de oameni? De locuri de muncă avem nevoie, plus că ne dau foarte mulţi bani pe case. Toată Europa e cu ochii pe ei, nu-şi pot permite să facă prostii.“

De la localnicii din comună pînă la arheologii, parlamentarii şi academicienii din Bucureşti, de la organizaţii nonguvernamentale internaţionale şi pînă la Parlamentul Uniunii Europene, Roşia Montană provoacă de ani de zile dezbateri aprinse. Roşia Montană şi-a căpătat renumele arheologic acum peste 200 de ani, cînd aici s-au descoperit vestitele tăbliţe cerate romane, mărturii unice despre mineritul din imperiu, despre viaţa cotidiană în provincii şi chiar despre dreptul roman.

În zonă a început, din martie 2001, un program intensiv de cercetare arheologică, finanţat, aşa cum cere legea, de companie, care a scos la lumină necropole, un mausoleu circular şi, din galerii, un sistem hidraulic de extras apa din mină. RMGC nu a precupeţit bani şi efort, aducînd la siturile din Roşia zeci de arheologi, dar conducînd săpăturile într-un ritm pe care criticii l-au considerat „heirupist“.

Certificatele de descărcare arheologică, fără de care nu se pot obţine aprobările de exploatare, au fost obţinute în grabă (pînă în prezent s-a descărcat 80% din suprafaţa inclusă în proiect, iar săpăturile sînt proiectate să se încheie pînă la sfîrşitul acestui an) şi au devenit obiectul unor procese civile, iar justiţia a decis anularea descărcării pentru Masivul Cîrnic, ceea ce, deocamdată, blochează proiectul. Lupta a divizat radical lumea arheologică din România. Cei direct implicaţi aplaudă investiţia de 8 milioane USD a RMGC, un adevărat lux pentru această disciplină-cenuşăreasă. Corina Borş, consultantul companiei pe teme de patrimoniu, afirmă: „Înainte de apariţia acestui interes privat de dezvoltare, nimeni nu a dat importanţă cercetării arheologice în zonă, cu excepţia descoperirilor întîmplătoare, senzaţionale.“ Întrebată dacă nu îi pare rău, ca arheolog, să vadă toată acea zonă distrusă, ea spune: „Mi-ar părea mai rău ca lucrurile să rămînă fix cum erau în 2000.“

Prof. Mircea Babeş, şeful catedrei de arheologie a Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti şi una din vocile cele mai autorizate ale opoziţiei, se pronunţă, dimpotrivă, pentru stoparea necondiţionată a proiectului, susţinînd conservarea integrală a locului şi crearea unui parc arheologic. „În spiritul modern al protecţiei monumentelor intră şi protecţia peisajului“ – spune profesorul, care vede în Roşia Montană un complex unic, sculptat de om „şi pe dinăuntru, şi pe din afară“.

Mă întîlnesc într-un tîrziu cu dr. Beatrice Cauuet, expert în arheologie minieră, sosită din Franţa pentru a conduce săpăturile din subteran de la Roşia Montană, care îmi arată situl în fotografiile de pe calculatorul personal. Arheologul francez crede că România poate privi proiectul minier ca pe o posibilitate de a studia şi conserva descoperirile făcute: „Este responsabilitatea românilor şi a politicienilor din această ţară să «forţeze mîna» companiei de a plăti pentru patrimoniu, de a le da oamenilor ceva în schimbul a ceea ce va fi distrus“ – spune ea, sugerînd construirea unui muzeu sau chiar a unei reconstituiri a galeriilor importante. Afirmaţiile dr. Cauuet ridică o întrebare dureroasă: Este patrimoniul un lux pe care românii nu şi-l pot permite? „Decizia dacă va exista sau nu un proiect minier la Roşia Montană nu se poate baza însă pe pseudoconservarea patrimoniului – spune dr. Cauuet –, căci dacă nimeni nu are mijloace de a studia acest patrimoniu, el de fapt nici nu există.“

Pînă acum, RMGC afirmă că a cumpărat 42% din casele din zona impactată. Ş alte familii ar fi vrut să-şi vîndă proprietăţile, dar nu au primit oferte. Achiziţiile au fost sistate în 2004, iar de atunci toată lumea îşi macină nervii într-o aşteptare nesigură.

Pînă nu de mult totuşi localitatea era într-o adevărată frenezie: pentru a obţine preţuri mai bune (căci compensaţiile trebuie să le asigure un nivel de trai cel puţin echivalent), oamenii îşi pavoazau locuinţele, plantau pomi fructiferi în grădină şi se declarau hotărîţi să se lase mai greu „cumpăraţi“ decît cei care vînduseră deja. „Mie nu-mi trebuie să plec de aici, ei sînt cei care au nevoie de aurul de sub casa mea. Dacă vor să vînd, să mă plătească cît am nevoie ca să-mi cumpăr un apartament la Timişoara“ – spunea tanti Rozica, după ce tocmai îşi zugrăvise garajul.

Din septembrie 2000, o organizaţie creată de o mînă de localnici, „Alburnus Maior“, a concentrat în jurul ei întreaga opoziţie faţă de proiect. Majoritatea membrilor acestui ONG sînt mineri din familii care deţineau cupşe (drepturi individuale de minerit). Ei sperau să-şi recapete dreptul de care au fost văduviţi sub regimul comunist.

Oponenţii vorbesc despre strămutarea şi distrugerea unei comunităţi, despre mutilarea peisajului, despre poluare şi riscul unui dezastru natural. „Noi încercăm doar să informăm localnicii, ca să-şi poată decide soarta şi apăra interesele, exercitîndu-şi drepturile cetăţeneşti“ – spune Stephanie Roth, o ziaristă din Elveţia, care a devenit principala organizatoare şi sufletul opoziţiei din Roşia. În 2004, Stephanie a adus campaniei „Salvaţi Roşia Montană!“, un premiu internaţional de mediu, care i-a sporit vizibilitatea şi fondurile.

În fiecare din vizitele mele la Roşia am avut sentimentul neplăcut al unui „război rece“ care domnea în piaţa principală a comunei. Pe fundalul demoralizant al mutărilor, suspiciunea oamenilor – şi de o parte, şi de alta – se simţea la tot pasul, destrămînd cu fiecare zi comunitatea, chiar dacă, oficial, actul de condamnare încă nu i-a fost semnat.

În Roşia Montană trăiesc însă moţi, oameni vajnici – precum nenea Uţu, membru al organizaţiei „Alburnus Maior“ –,  al căror spirit nu se lasă înfrînt cu una-cu două. „Sînt lucruri pe care nu le poţi cumpăra cu bani şi mie nici prin gînd nu-mi trece să plec de aici. Noi existăm pe pămînturile astea de 2000 de ani“ – spune el. Vorbind cu nenea Uţu, am senzaţia că astfel de oameni îşi apără mai mult decît propria ogradă – ei se consideră într-adevăr urmaşi şi străjeri ai vechilor civilizaţii care au lăsat galeriile, necropolele şi tăbliţele cerate.

Pe fondul lipsei de informaţii precise şi ştiinţifice, în jurul proiectului a înflorit o adevărată mitologie a dezastrului – materializată prin acţiuni de protest dintre cele mai diverse: festivaluri de muzică în aer liber, marşuri prin ţară, blocarea intrării la Palatul Victoria. Implicarea activă a ONG-urilor şi a opiniei publice într-un astfel de caz este de bun augur într-o ţară fără o tradiţie a rezistenţei civice în domeniul mediului. Grupul mic, dar gălăgios, de opozanţi au ştiut să lanseze o campanie puternică, la scară naţională şi chiar internaţională, folosindu-se de mijloace moderne, precum internetul, şi să-şi exercite drepturile civile, apelînd la curţile de judecată.

„Alburnus Maior“ a fost nevoită să formuleze o soluţie alternativă pentru  bunăstarea comunităţii. Membrii săi susţin că mina de aur şi istoria acesteia pot deveni o atracţie turistică, mai ales că frumuseţea Munţilor Apuseni nu a fost exploatată comercial, iar extracţia aurului poate fi continuată cu metode tradiţionale, fără cianură, într-un fel de muzeu viu al meseriei. Agroturismul ar asigura o viaţă mai bună pentru localnici şi în acelaşi timp o continuitate spaţială şi culturală. „Chiar dacă pierdem, noi am cîştigat deja lupta cu RMGC pe plan moral“ – spune preşedintele asociaţiei, Eugen David.

Sărăcia şi şomajul au făcut ca mulţi locuitori ai comunei să fie atraşi de compensaţiile băneşti, care, în cazul proprietăţilor mai înstărite, se ridică pînă la 100.000 de euro. Oamenii s-au temut că vor rămîne fără locuri de muncă în 2007, cînd mina de stat, la care lucrează peste 500 de muncitori, se va închide.

Angajaţii RMGC primesc salarii de două-trei ori mai mari decît ar fi cele de la stat. Aceştia văd proiectul ca pe singura alternativă pentru Roşia şi locuitorii ei. Răzvan Oprişa lucrează ca şofer pentru RMGC. El nu exprimă numai părerea lui atunci cînd spune: „Mulţi tineri lucrează pentru firmă şi toţi sperăm că proiectul va merge mai departe. Nu-i nimic altceva de făcut aici, va trebui să plecăm dacă nu va fi aprobat.“

O altă tînără, Mariana, care lucrează în birourile companiei, povesteşte cu entuziasm despre schimbările din viaţa ei: „Acum, că am un salariu mai mare, am putut să facem împrumut la bancă şi să ne cumpărăm două maşini. Nu înţeleg de ce se împotrivesc unii cînd beneficiile sînt atît de clare. Tehnologia cu care se va lucra nu va pune în pericol mediul, care nici mie nu mi-ar plăcea să fie afectat, că doar trăiesc aici.“

Gabriel Resources Ltd, cel mai important acţionar în RMGC, a sosit în România în anul 1995, interesat iniţial de posibilitatea extragerii aurului din cantităţi uriaşe de reziduuri (steril) rămase după ani de exploatare. O examinare mai detaliată a solului a arătat că există încă mult aur, care necesită însă o exploatare intensă de suprafaţă.

Asupra începuturilor companiei planează o mulţime de suspiciuni, unele legate chiar de actul ei de naştere, un acord de asociere între Gabriel Resources (condusă atunci de controversatul om de afaceri Frank Timiş) şi Regia Autonomă a Cuprului Deva, datat 4 septembrie 1995, cu o zi înainte ca regia să publice un anunţ de licitaţie. Trei foşti directori ai regiei se află, de altfel, sub urmărire penală la Parchetul General. În atenţia parchetului se află şi Vasile Frank Timiş, a cărui imagine urmăreşte RMGC chiar la şapte ani după ce, potrivit actualei conduceri, a încetat orice fel de relaţie între Timiş şi companie.

„Pînă acum, nimeni nu a dovedit că ar fi ceva în neregulă“ – a declarat Alan R. Hill, preşedintele companiilor Gabriel Resources şi RMGC, curînd după numirea lui din această vară.

Relaxat, pe terasa hotelului său, Alan R. Hill vorbeşte despre preocuparea noii conduceri de a da un chip nou întreprinderii: unul de companie implicată, cu responsabilitate civică şi ecologică. Deocamdată, compania are o imagine proastă în rîndul populaţiei, o presă proastă şi aproape un deceniu de aşteptare, timp în care a cheltuit 158 de milioane de dolari. De altfel, compania spune că nu mai are fonduri decît pentru a duce proiectul pînă la stadiul de aprobare/respingere.

„E traumatic. Deschiderea primei mine bazate pe un studiu de impact de mediu din Peru a durat doi ani şi trei luni“ – se plînge Hill.

Conducerea – schimbată pentru a opta oară la vîrf de la crearea RMGC acum opt ani – admite că „nu s-au făcut unele lucruri care se puteau face“. Acum însă, după alinierea legislaţiei româneşti de mediu la cea europeană, nu mai poate face decît un lucru: poate depune Studiul de evaluare a impactului asupra mediului, după indicaţiile emise deja de ministerul de resort.

Studiul, care trebuie să demonstreze că proiectul îndeplineşte condiţiile de mediu din România şi din Uniunea Europeană, e aşteptat în martie 2006. De îndată ce va fi depus, Ministerul Mediului va organiza o dezbatere publică, urmată de un raport.

Dezbaterea promite să pună la încercare nu numai compania, ci şi pe opozanţii proiectului. De fapt, întreaga societate românească îşi va testa capacitatea de a-şi rezolva lucid problemele.

Participanţii la dezbatere – printre ei şi Ungaria, care a făcut demersuri la Parlamentul European pentru monitorizarea strictă a eventualului proiect – vor completa fişe riguros întocmite, în care îşi vor nota observaţiile pe rubrici, iar fiecare dintre acestea va fi analizată şi semnată de un expert – explică oficialii din minister. Rezultatul scontat: să cearnă observaţiile valide ale oponenţilor de simplele isterii sau zvonuri.

Mai curînd decît opţiuni, cazul Roşia Montană ne oferă o dilemă care trebuie rezolvată: Se poate lăsa o companie multinaţională să aibă grijă de viitorul pe termen lung al unei comunităţi (şi al mediului) chiar şi atunci cînd interesul comercial al companiei în zonă va fi epuizat în mai puţin de 20 de ani? Sau este mai înţelept să li se dea localnicilor posibilitatea de a exploata resursele naturale şi să li se încurajeze spiritul de iniţiativă?

Oricare ar fi decizia, la capătul a zece ani de aşteptări şi zbatere, răspunderea românilor nu se opreşte aici. Mulţi dintre susţinătorii proiectului cred că Europa va sta cu ochii pe RMGC şi astfel se absolvă de orice responsabilitate. Directivele de mediu, preluate de la UE cuvînt cu cuvînt, nu sînt însă suficiente. E nevoie ca opoziţia, guvernul şi opinia publică să ia o decizie în cunoştinţă de cauză şi, dacă va fi cazul, să monitorizeze atent derularea proiectului, să tragă la răspundere compania în caz că promisiunile sînt încălcate şi să vegheze împreună ca orice profit smuls pămîntului să se facă şi în interesul comunităţii.

Harta şi principalele date tehnice şi economice ale proiectului aşa cum erau ele prezentate de RMGC în 2005. Click pe foto pentru a mări.

Acest articol a fost publicat în numărul din decembrie 2005 al revistei National Geographic.