Asaltul mărilor

Uraganul Sandy a îngustat, în medie, plajele din New Jersey cu peste 9 metri. A distrus cheiul de la Seaside Heights, inclusiv montagnes-russes. Foto Stephen Wilkes. În lume: 136 de orașe litorale mari amenințate acum de creșterea nivelului mării; 40 de milioane de oameni în pericol în aceste orașe; bunuri în valoare de 3 mii de miliarde de dolari supuse riscului.

Pe măsură ce planeta se încălzește, nivelul mării crește. Zonele litorale sunt inundate. Ce vom proteja și ce vom abandona? Cum vom înfrunta pericolul?

Text: Tim Folger
Foto: George Steinmetz

Până când Uraganul Sandy să vireze spre coasta nord-estică a Statelor Unite, pe 29 octombrie anul trecut,  el răvășise mai multe țări caraibiene și făcuse zeci de morți. În fața celei mai mari furtuni din câte stârnise Atlanticul, New Yorkul și alte orașe au decis evacuarea obligatorie a zonelor joase. Nu toată lumea s-a conformat. Cei care au ales să rămână în calea uraganului au putut arunca o privire în viitor, într-o lume mai caldă, care va provoca creșterea neiertătoare a mărilor.

Brandon d’Leo, 43 de ani, sculptor și surfer, trăiește în Peninsula Rockaway, o fâșie de nisip lungă de 18 km, îngustă și dens populată, în prelungirea capătului vestic al Insulei Long Island. Ca mulți vecini, d’Leo rămăsese acasă în timpul Uraganului Irene, din 2011. „Când ne-au spus că de data asta inundațiile provocate de furtună vor fi mai grave, nu m-am alarmat“ – spune el. Asta avea să se schimbe.

D’Leo trăiește într-un apartament închiriat, la nivelul al doilea dintr-o clădire cu trei etaje, vizavi de plaja de pe țărmul sudic al peninsulei. Pe la 15:30 a ieșit. Valurile izbeau promenada de scânduri, lungă de 9 km. „Apa începuse deja să facă breșe în  promenadă – a spus el. Mi-am spus: «Ia uite, și mai sunt patru ore și jumătate până la cota maximă a fluxului.» În zece minute, apa s-a apropiat de stradă cu vreo 3 m.“

Odată întors acasă, d’Leo a privit marea împreună cu o vecină, Davina Grincevicius, prin ploaia piezișă care răpăia pe ușa glisantă de sticlă a sufrageriei. Proprietarul oprise curentul electric, de teama unei inundații. La căderea serii, Grincevicius a văzut ceva îngrijorător. „Mi se pare că s-a mișcat promenada“ – a spus ea. La câteva minute, o nouă lovitură a apei a ridicat-o iar. A început să se rupă.

Trei bucăți mari de promenadă s-au izbit de doi pini din fața apartamentului lui d’Leo. Strada devenise un râu adânc de un metru, iar peninsula înghițea val după val. Mașinile au început să plutească în apa învolburată, sporind cu alarmele lor tânguitoare vacarmul vântului, al apei care năvălea și al lemnului trosnind. Un Mini Cooper roșu-aprins se legăna pe apă cu farurile clipind, încurcat într-unul dintre pinii din fața curții. Spre apus, cerul părea luminat de artificii – explodau transformatoarele electrice în Breezy Point, un cartier dinspre vârful peninsulei unde, în acea noapte, peste o sută de case au ars din temelii.

Copacii din față au salvat casa lui d’Leo și, poate, pe cei dinăuntru – d’Leo, Grincevicius și două femei în vârstă care locuiau în apartamentul de la parter. „N-aveam cum să ieșim – spune d’Leo. Am șase plăci de surf în casă și mă gândeam că, dacă sparge ceva peretele, o să pun pe toată lumea pe câte o placă și o să încercăm să ne îndepărtăm. Dar nu ne-ar fi fost prea bine dacă ar fi trebuit să intrăm în apă.“

După o noapte de somn agitat, d’Leo a ieșit afară cu puțin înainte de răsărit. Apa se mai retrăsese, dar pe unele străzi bălțile încă erau până la șold. „Totul era acoperit cu nisip – spune el. Parcă eram pe altă planetă.“

6 miliarde de dolari - costul digului din Sankt Petersburg  Două ecluze de oțel curbate, fiecare de peste 106 m lungime, se pot închide pentru a apăra Sankt Petersburgul, Rusia, de furtunile Mării Baltice, care l-au inundat de mai multe ori în ultimele trei secole. Terminate în 2011, ecluzele fac parte dintr-un dig de 26 km lungime, pe care s-a construit și o nouă autostradă.

Civilizația noastră alimentată cu combustibili fosili schimbă profund planeta, o planetă pe care inundații precum cele provocate de Sandy vor fi tot mai dese și mai distrugătoare pentru orașele de coastă din toată lumea. Eliberând în atmosferă dioxid de carbon și alte gaze de seră, am încălzit Pământul cu peste o jumătate de grad Celsius și am crescut nivelul mărilor cu circa 20 cm în ultimul secol. Chiar dacă de mâine n-am mai arde niciun gram  de combustibil fosil, gazele de seră existente ar continua să încălzească Pământul secole la rând. Am condamnat fără drept de apel generațiile viitoare la o lume mai caldă, cu ape în creștere.

În mai, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă a ajuns la 400 de părți per milion, cea mai înaltă de trei milioane de ani încoace. Se estimează că nivelul mării era atunci cu până la 20 m deasupra celui actual; emisfera nordică era aproape lipsită de gheață tot anul. Ar dura câteva secole ca oceanele să mai ajungă la asemenea niveluri catastrofale, iar efectele depind în mare parte de măsura în care vom limita emisiile viitoare ale gazelor de seră. Pe termen scurt, oamenii de știință nu sunt încă siguri cât de repede și de mult va crește nivelul mărilor. Estimările anterioare s-au dovedit prea conservatoare.

Încălzirea globală influențează nivelul mării în două feluri. Cam o treime din creșterea lui actuală vine din expansiunea termică – pe măsură ce se încălzește, apa își mărește volumul. Restul e provocată de topirea gheții de pe uscat. Până acum, au avut de suferit mai mult ghețarii montani, dar principalul pericol vizează în viitor învelișurile de gheață enorme din Groenlanda și Antarctica. Acum șase ani, Consiliul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) a publicat un raport care estima o creștere maximă de 58 cm a nivelului mării până la sfârșitul secolului. Dar raportul n-a luat în calcul, intenționat, posibilitatea ca apa din învelișurile de gheață să ajungă mai rapid în oceane, motivând că mecanismele fizice ale procesului erau insuficient înțelese.

Toamna aceasta, IPCC urmează să publice un nou raport, a cărui predicție pentru nivelul mării se așteaptă să fie ceva mai ridicată; lacunele privind comportamentul  învelișurilor de gheață rămân. Dar climatologii estimează că, din 1992, Groenlanda și Antarctica au pierdut împreună, în medie, circa 208 km3 de gheață anual– cam 200 de miliarde de tone de gheață pe an. Mulți cred că în 2100 nivelul mării va fi cu cel puțin un metru mai ridicat decât în prezent. Chiar și cifra aceasta ar putea fi prea mică.

„În ultimii ani, am observat o topire accelerată a învelișurilor de gheață din Groenlanda și Antarctica vestică – spune Radley Horton, cercetător la Institutul Pământului al Universității Columbia, din orașul New York. Îngrijorător este că, dacă accelerarea continuă, până la sfârșitul secolului al XXI-lea riscăm o creștere globală a nivelului mării cu până la 2 m, nu cu până la un metru.“ În 2012, o comisie de experți sub egida Administrației Naționale pentru Ocean și Atmosferă din S.U.A. (NOAA) a adoptat valoarea de 2 m drept cifră maximă a celor patru scenarii pentru anul 2100.  Corpul Inginerilor din Armata S.U.A. le recomandă specialiștilor în planificare  să ia în calcul o creștere de maximum 1,5 m, scenariul cel mai pesimist.

Una dintre cele mai mari necunoscute din orice scenariu privind creșterea nivelului mării este Ghețarul Thwaites, un uriaș din Antarctica vestică. Acum patru ani, NASA a finanțat mai multe survolări ale regiunii, în care a cartografiat topografia fundului mării cu un radar care penetrează gheața. Zborurile au arătat că Ghețarul Thwaites e ancorat de o creastă submarină de 610 m înălțime, care îi încetinește alunecarea spre mare. Creșterea nivelului apei ar putea permite scurgerea unui volum mai mare de apă între creastă și ghețar, ducând, în cele din urmă, la desprinderea lui. Dar nimeni nu știe când și dacă aceasta se va întâmpla.

„E unul dintre locurile care mă îngrijorează cel mai tare – spune Richard Alley, glaciolog la Universitatea de Stat din Pennsylvania, unul dintre autorii ultimului raport IPCC. E vorba de fizica fracturilor în gheață, pe care nu prea o înțelegem.“ Dacă Ghețarul Thwaites iese  din dana lui de stâncă, se va elibera destulă gheață cât să crească nivelul mării cu trei metri. „Avem șanse ca nivelul oceanului să nu crească cu trei metri în următorul secol – spune Alley. Dar nu putem garanta. Există posibilitatea  să se întâmple ceva foarte grav.“

Chiar și fără ceva foarte grav, orașele de coastă sunt amenințate din două părți: treptat, apele tot mai ridicate vor inunda zonele joase și vor extinde aria distrugătoare a valurilor de furtună. Pericolul nu va dispărea niciodată, ci va continua să se înrăutățească. Până la sfârșitul secolului, un uragan ca Sandy, care apărea o dată la o sută de ani, va surveni o dată la zece ani, dacă nu mai des. Pe baza unei previziuni conservatoare de creștere cu o jumătate de metru a nivelului mării, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică estimează că până în 2070 inundațiile de coastă vor pune în pericol 150 de milioane de oameni din marile porturi ale lumii, precum și bunuri în valoare de 35 de mii de miliarde de dolari – 9% din PIB-ul mondial. Cum se vor descurca?

Un dig marin protejează în prezent Male, capitala Maldivelor, arhipelagul din Oceanul Indian în care se află cea mai joasă și mai plată țară de pe Pământ. Până în 2100, creșterea nivelului mării i-ar putea obliga pe locuitori să-și părăsească țara. Pe cei 1,9 km2 ai Insulei Male trăiesc peste 100.000 de oameni. 394.000 este populația totală a Maldivelor

„În ultima epocă glaciară, gheața se înălța la 1,6-3,2 km deasupra locului în care stăm – spune Malcolm Bowman, în timp ce parchează în fața casei lui din Stony Brook, New York, pe țărmul de nord al Insulei Long Island. Când s-a retras, gheața a lăsat un banc de nisip care a creat Long Islandul. Vedeți toate pietrele astea rotunjite? – spune el, arătând câteva blocuri  mari risipite  printre copacii din jurul casei. Sunt bolovani glaciari.“

Bowman, oceanograf  la Universitatea de Stat din New York, la Stony Brook, încearcă de ani de zile să convingă pe oricine e dispus să-l asculte că orașul New York are nevoie de un dig pe întinderea întregului golf, care să-l protejeze de furtuni. Față de alte porturi mari ale lumii, New Yorkul e practic lipsit de apărare în fața uraganelor și a inundațiilor. Londra, Rotterdam, Sankt Petersburg, New Orleans și Shanghai și-au construit în ultimele decenii diguri și bariere de furtună. New Yorkul și-a plătit scump vulnerabilitatea în octombrie anul trecut. Sandy a făcut 43 de morți în oraș, dintre care 35 înecați; pagubele au fost de circa 19 miliarde de dolari. Și toate astea se puteau evita – spune Bowman.

„Dacă s-ar fi construit un sistem de bariere bine proiectat, întărit la ambele capete cu dune de nisip de-a lungul zonelor joase de coastă, Sandy n-ar fi produs distrugeri prin inundații“ – spune el.

Bowman propune două bariere: una la Throgs Neck, pentru ca apele aduse de furtună în Strâmtoarea Long Island să nu urce pe gura Râului East, și o a doua de-a latul golfului, la sud de oraș. Ar exista ecluze pentru trecerea vaselor și a mareei, care s-ar închide doar în caz de furtună, precum structurile construite deja în Olanda și în alte părți. Doar bariera de la sud, lungă de 8 km, între Sandy Hook, New Jersey și Peninsula Rockaway, ar putea costa între 10 și 15 miliarde de dolari – estimează Bowman. El își imaginează pe coama structurii o autostradă cu taxă cu șase benzi, ca rută ocolitoare în jurul orașului, și o linie feroviară ușoară între aeroporturile Newark și John F. Kennedy.

„Ar putea fi foarte valoros pentru regiune – spune Bowman. Până la urmă, orașul tot va trebui să facă față problemei, care se va înrăutăți. Poate ne vor trebui cinci ani pentru efectuarea studiilor și încă zece până se urnesc politicienii. Până atunci, ne-ar putea lovi încă un dezastru. Trebuie să începem să planificăm imediat. Altfel, ne ipotecăm viitorul și lăsăm generația următoare să se descurce cum poate.“

Un alt mod de a proteja New Yorkul ar fi o întoarcere la trecut. În mansarda de la etajul 16 a firmei ei de arhitectură peisagistică, din partea de sud a Manhattanului, Kate Orff desfășoară o hartă a Golfului New York din secolul al XIX-lea. Golful din prezent scânteiază dincolo de ferestre, calm și deloc amenințător, într-o dimineață neobișnuit de blândă, la trei luni după Sandy.

„Uite arhipelagul care proteja cartierul Red Hook – spune Orff, arătând pe hartă un pâlc de insule în largul țărmului dinspre Brooklyn. Mai exista și un lanț de bancuri de nisip care lega Sandy Hook de Coney Island.“

Insulele și bancurile de nisip de sub apă au dispărut de mult, distruse de dragarea golfului și de proiectele de colmatare care au creat noi terenuri pentru un oraș în plină creștere. Orff ar dori recrearea unora dintre ele, în special a lanțului Sandy Hook – Coney Island, și unirea lor prin porți de ecluză care să se închidă în timpul furtunilor, formând o barieră antropică ecologică în aceleași ape ca și cele menționate de varianta mai convențională a lui Bowman. Dincolo de ea, în tot golful, ar exista zeci de recife artificiale din piatră, frânghii și stâlpi de lemn, populate cu stridii și alte crustacee. Apoi, recifele ar continua să crească odată cu creșterea nivelului mării și ar îmblânzi valurile  de furtună – iar crustaceele, animale care se hrănesc prin filtrare, ar ajuta și la curățarea golfului. „Pe vremuri, 25% din Golful New York era colonizat  de stridii“ – spune Orff.

Ea estimează că viziunea ei „stridiocturală“ s-ar putea pune în practică la un cost relativ scăzut. „Ar fi mai nimic în comparație cu o barieră convențională. Și n-ar fi bani irosiți: chiar dacă nu ne mai lovește încă un Sandy, tot am avea un golf mai curat, restaurat, într-un context ecologic mai divers, și un New York mai sănătos.“

În iunie, primarul Michael Bloomberg a trasat un plan de 19,5 miliarde de dolari pentru apărarea New Yorkului de mările în urcare. „Sandy ne-a dat înapoi temporar, dar pe termen lung nu poate decât să ne împingă înainte“ – a spus el. Propunerea primarului presupune  construirea de diguri, bariere locale în calea valurilor de furtună, dune de nisip, recife de stridii și peste 200 de alte măsuri. Depășește cu mult orice plan al altor orașe americane. Dar primarul a respins ideea unei bariere la gura golfului. „O barieră uriașă de-a latul golfului nostru nu este nici practică,  nici fezabilă financiar“ – a spus Bloomberg. În plan se menționează că, din moment ce bariera ar rămâne mai tot timpul deschisă, nu ar apăra orașul de creșterea lentă, centimetru cu centimetru, a nivelului mării.

Între timp, în zonele inundabile ale orașului dezvoltarea continuă. Klaus Jacob, geofizician la Universitatea Columbia, spune că întreaga regiune metropolitană a New Yorkului are nevoie urgentă de un plan care să asigure că viitoarele construcții măcar nu vor agrava pericolele aduse de creșterea mării.

„Problema e că noi construim în continuare un oraș al trecutului“ – spune Jacob. Normal că oamenii anilor 1880  nu puteau construi un oraș pentru anul 2000. Nici noi, acum, nu putem construi unul pentru 2100. Dar nu trebuie nici să dezvoltăm un oraș despre care știm de-acum că nu va funcționa în 2100. Ne putem  înnoi infrastructura. Există și avantaje. Trebuie doar să profităm de ele.“

 

Va profita New Yorkul de avantaje după ce Bloomberg își va încheia mandatul la sfârșitul acestui an? Și poate o singură furtună să schimbe nu doar o politică metropolitană, ci și una națională? Precedente există. Olanda a fost încercată de o furtună distrugătoare acum 60 de ani, și asta a transformat întreaga țară.“

Furtuna s-a năpustit mugind dinspre Marea Nordului în noaptea de 31 ianuarie 1953. Ria Geluk avea șase ani și locuia unde locuiește și azi, pe Insula Schouwen Duiveland, din provincia sudică a Olandei Zeeland. Își amintește că un vecin a bătut la ușa casei de la ferma părinților ei, în toiul nopții, să le spună că se rupsese digul. În aceeași zi, toată familia și alți câțiva vecini care înnoptaseră la ei, s-a urcat pe acoperiș, înfofoliți în pături și paltoane grele, în bătaia vântului și a ploii. Bunicii lui Geluk trăiau chiar vizavi, dar apa a lovit satul atât de năpraznic, încât au rămas blocați în casă. Au murit când casa s-a prăbușit.

„Casa noastră a rămas în picioare – spune Geluk. A doua zi după-amiază iar au urcat apele. Tata vedea ce se întâmpla de jur-împrejur; vedea cum dispar casele. Dacă dispărea casa, știai că cei dinăuntru erau morți. După-amiaza, ne-a salvat o barcă de pescuit.“

În 1997, Geluk a contribuit la înființarea Watersnoodmuseum, „muzeul inundațiilor“, pe Schouwen Duiveland. Muzeul e amenajat în interiorul a patru chesoane de beton, folosite de ingineri în 1953 pentru construirea digurilor. Dezastrul a ucis 1.836 de oameni, dintre care aproape jumătate în Zeeland – inclusiv un copil născut în noaptea dezastrului.

După calamitate, olandezii au lansat Construcțiile Delta, un program ambițios de construire de diguri și bariere care a durat peste patru decenii și a costat mai mult de șase miliarde de dolari. Un proiect crucial a fost Oosterscheldekering, bariera Scheldt de Est, lungă de 8 km, terminată acum 27 de ani, care apără Zeelandul de mare. Geluk mi-o arată de pe malul Estuarului Scheldt, de lângă muzeu: pilonii ei enormi abia se întrezăresc la orizont. Componenta finală a Construcțiilor Delta, o barieră mobilă care protejează portul Rotterdam și circa 1,5 milioane de locuitori, a fost terminată în 1997.

Ca și alte bariere marine importante din Olanda, e construită să reziste unei furtuni care apare o dată la 10.000 de ani – cel mai strict standard din lume (S.U.A. folosesc  un standard de „o dată la 100 de ani“.) În prezent, guvernul olandez ia în considerare sporirea nivelurilor de protecție, pentru a ține pasul cu predicțiile de creștere a nivelului mării.

Astfel de măsuri sunt o problemă de securitate națională într-o țară cu 26% din suprafață sub nivelul mării. Cele peste 16.000 km de diguri apără Olanda atât de bine, încât aproape nimeni nu se mai gândește la amenințarea mării, în primul rând fiindcă majoritatea construcțiilor defensive se integrează atât de bine în peisaj, încât sunt aproape invizibile.

Extrem de vulnerabile la următorul taifun, familiile fără casă se înghesuie în cocioabele improvizate pe malul apei în Manila, Filipine. Aici, creșterea globală a nivelului mărilor e accelerată de scufundarea rapidă a solului. 625.000 de persoane fără casă în zona inundabilă a Manilei

Într-o după-amiază de februarie dureros de rece, m-am plimbat câteva ore prin Rotterdam cu Arnoud Molenaar, directorul programului Climate Proof al orașului, prin care acesta e pregătit pentru creșterea nivelului mării așteptată până în 2025. După vreo 20 de minute de plimbare, urcăm pe o stradă în pantă, pe lângă un muzeu proiectat de arhitectul Rem Koolhaas. Ar fi trebuit să mă surprindă prezența unui deal într-un oraș atât de plat, dar tot Molenaar îmi spune că suntem pe taluzul unui dig. Îmi arată alți pietoni din împrejurimi. „Mulți dintre cei din jur nu-și dau seama că suntem de fapt pe un dig“ – spune el. Westzeedijk apără inima orașului de Râul Meuse, aflat la câteva străzi mai la sud, dar bulevardul larg și aglomerat construit pe coama lui arată ca orice altă arteră olandeză, pe care grupuri de cicliști pedalează pe benzile speciale.

Înaintăm, iar Molenaar îmi arată diverse structuri de protecție contra inundațiilor, toate subtil adaptate: o parcare subterană care poate reține 10.000 m3 de apă de ploaie; o stradă flancată de trotuare pe două niveluri, dintre care cel de jos e făcut să rețină apa, astfel încât cel de deasupra să rămână uscat. După-amiază ajungem la Pavilionul Plutitor al Rotterdamului, un grup de trei domuri transparente interconectate,  de pe o platformă dintr-un golfuleț al Râului Meuse. Domurile au cam trei etaje înălțime și sunt făcute din plastic de 100 de ori mai ușor decât sticla.

Dinăuntru, în fața noastră Rotterdamul se profilează larg; grindina răpăie deasupra noastră, adusă de norii joși dinspre Marea Nordului. Domurile sunt folosite de obicei pentru întruniri și expoziții, dar scopul lor principal e să demonstreze potențialul enorm al arhitecturii urbane plutitoare. Până în 2040, se estimează că în port vor fi construite cam 1.200 de case plutitoare. „Credem că astfel de structuri vor fi importante nu doar pentru Rotterdam, ci și pentru multe alte orașe ale lumii“ – spune Bart Roeffen, arhitectul care a proiectat pavilionul. Casele din 2040 nu vor avea neapărat formă de dom; Roeffen a ales forma pentru integritatea ei structurală și pentru aerul futurist. „Construcțiile pe apă nu sunt noi, dar dezvoltarea comunităților plutitoare pe scară largă, într-un golf afectat de maree, e o noutate – spune Molenaar. În loc să luptăm împotriva apei, vrem să trăim cu ea.“

Cât am vizitat Olanda, am tot auzit aceeași glumă: „O fi făcut Dumnezeu lumea, dar olandezii au făcut Olanda.“  Țara câștigă teren în fața mării de aproape o mie de ani – așa a apărut o mare parte din Zeeland. Pe olandezi nu-i alarmează încă creșterea nivelului mării.

„Nu putem să dăm înapoi! Unde să ne ducem? În Germania?“ – strigă Jan Mulder ca să acopere vântul; ne plimbăm pe Plaja Kijkduin, izbiți în față de rafale de lapoviță. Mulder lucrează ca expert în morfologia litorală pentru Deltares, o firmă privată de gospodărire a zonelor de coastă. În dimineața asta, împreună cu Douwe Sikkema, manager de proiect pentru provincia Olanda de Sud, m-a adus să văd ce este nou în protecția adaptivă a plajei. Se numește zandmotor – motorul de nisip.

În larg, fundul mării e acoperit de sute de metri de nisip adus de apa râurilor și de ghețarii care se retrag în mare – îmi explică ei. Odinioară, valurile și curenții Mării Nordului împrăștiau nisipul de-a lungul coastei. Dar, cum nivelul mării tot crește din epoca glaciară, valurile nu mai ajung destul de adânc încât să agite fundul, iar curenții antrenează cantități tot mai mici de nisip. Așa că aici, marea erodează coasta.

Soluția tipică ar fi dragarea nisipului din larg și bascularea lui direct pe plajele erodate – și repetarea anuală a procesului, pe măsură ce nisipul e spălat de apă. Mulder și colegii lui au recomandat administrației provinciei o altă strategie: o singură operație titanică de dragare, prin care s-a creat peninsula de nisip pe care ne plimbăm: o fâșie de plajă ca un cârlig, cât 185 de terenuri de fotbal. Dacă metoda funcționează, în următorii 20 de ani vântul, valurile și mareele îi vor răspândi nisipul la 25 km de o parte și de alta a coastei. Împreună, vântul, valurile, mareele și nisipul formează zandmotorul.

Proiectul nu are decât doi ani vechime, dar pare să funcționeze. Mulder îmi arată dunele mici care au început să se formeze pe o plajă unde înainte nu era decât apă. „Totul e foarte flexibil – spune el. Dacă vedem că nivelul mării crește, putem suplimenta cantitatea de nisip.“ Sikkema adaugă: „Și e mult mai ușor să ajustezi cantitatea de nisip decât să reconstruiești un întreg sistem de diguri.“

Mai târziu, Mulder îmi povestește despre o inscripție memorială de pe bariera Scheldt de Est, din Zeeland. „Pe ea scrie: «Hier gaan over het tij, de maan, de wind, en wij – Aici, mareele sunt controlate de lună, de vânt și de noi.»” Inscripția arată încrederea unei generații convinse că trăiește într-o lume destul de stabilă – lux pe care noi nu ni-l mai permitem. „Trebuie să înțelegem că nu noi conducem lumea – spune Mulder. Trebuie să ne adaptăm.“

Acum, că schimbările climatice și ridicarea nivelului mării amenință pe toată lumea, orașe de pretutindeni, de la New York la Ho Și Min, au căutat să învețe din experiența Olandei. O companie olandeză, Arcadis, a conceput modelul unei bariere pentru valuri de furtună în Strâmtoarea Verrazano, care să apere orașul New York. Aceeași firmă a participat la proiectarea unei bariere de 3,2 km lungime, care a costat 1,1 miliarde de dolari și care a apărat orașul New Orleans vara trecută, când Uraganul Isaac a ridicat valuri de furtună de 4 m. Cartierul Lower Ninth Ward, atât de grav lovit de Uraganul Katrina, a rămas de data aceasta neatins.

„Isaac a fost o victorie enormă pentru New Orleans – îmi spune Piet Dircke, director la Arcadis, în timp ce cinam în Rotterdam. Au fost închise toate barierele; au rezistat toate digurile; au funcționat toate pompele. N-ați aflat nimic? Sigur că nu, fiindcă nu s-a întâmplat nimic.“

Poate New Orleansul va fi în siguranță în următoarele decenii, dar pe termen lung viitorul arată sumbru, pentru el și pentru alte orașe la joasă altitudine. Unul dintre cele mai vulnerabile e Miami. „Nu prea văd cum ar ajunge Sud-Estul Floridei să aibă prea mulți locuitori la sfârșitul acestui secol“ – spune Hal Wanless, director al Departamentului de geologie al Universității Miami. Suntem în biroul lui de la subsol și ne uităm pe computer la hărți ale Floridei. Cu fiecare clic, anii trec, nivelul oceanului crește, iar peninsula se micșorează. Mlaștinile cu apă dulce și mangrove dispar – o spirală a morții care s-a și declanșat în capătul sudic al peninsulei. Cu un nivel al mării cu 1,2 m mai înalt decât azi – o probabilitate ridicată pentru 2100 – sunt inundate aproape două treimi din Sud-Estul Floridei. Florida Keys aproape că au dispărut. Miami este o insulă.

Când îl întreb pe Wanless dacă orașul ar putea fi salvat, cel puțin pe termen scurt, de bariere, pleacă din birou și se întoarce cu o carotă de calcar de 30 cm lungime. Arată ca un tub gri de șvaițer pietrificat. „Încearcă să hidroizolezi așa ceva“ – spune el. Miami, ca și o mare parte din Florida, stă pe o temelie de calcar foarte poros. Calcarul e compus din rămășițele a nenumărate creaturi marine, depuse cu peste 65 de milioane de ani în urmă, când Florida era acoperită de o mare caldă și puțin adâncă – scenariu care s-ar putea repeta în viitor.

Bariera ar fi inutilă – spune Wanless – fiindcă apa ar curge direct prin calcarul de dedesubt. „Fără îndoială, se vor încerca tot felul de soluții de inginerie spectaculoase – spune el. Dar calcarul e atât de poros, încât niciun sistem de pompare imens n-ar reuși să țină apa la respect.“

Creșterea nivelului mării a început deja să amenințe sursele de apă dulce ale Floridei. Cam un sfert din cei 19 milioane de locuitori ai statului depind de puțurile adânci săpate în enormul acvifer Biscayne. Acum, apa sărată se infiltrează în el prin zecile de canale construite pentru drenarea regiunii mlăștinoase Everglades. De decenii întregi, statul Florida încearcă să controleze influxul de apă sărată prin construirea barajelor și a stațiilor de pompare pe canalele de drenaj. Aceste „structuri pentru controlul salinității“ mențin în spatele lor un zid de apă dulce care împiedică infiltrarea subterană a apei sărate. Pentru a contracara densitatea mai mare a apei sărate, nivelul apei dulci din structurile de control e menținut de obicei cu aproximativ 60 cm mai sus decât nivelul mării din jur.

Dar structurile de control au și o altă funcție: în timpul furtunilor care lovesc frecvent Florida, trebuie să-și deschidă porțile pentru a deversa în mare potopul de apă dulce. „Avem circa 30 de structuri pentru controlul salinității în partea de sud a Floridei – spune Jayantha Obeysekera, hidroproiectant-șef al Biroului de Administrare a Apelor din Florida de Sud. Acum, uneori nivelul apei de mare e mai ridicat decât cel al apei dulci din canal.“ Asta accelerează influxul de apă sărată, dar împiedică și deversarea apelor din inundații. „Ne temem că lucrurile se vor agrava în timp, odată cu creșterea tot mai rapidă a nivelului mării“ – spune Obeysekera.

Până la urmă, blocarea apei sărate cu ajutorul apei dulci nu va mai fi practică, deoarece volumul prea mare al apei dulci s-ar revărsa peste zone și mai întinse, în spatele structurilor de control, inundând statul din interior. „La o creștere cu 50 cm a nivelului mării, 80% dintre structurile pentru controlul salinității din Florida nu vor mai putea funcționa – spune Wanless. Va trebui ori să inundăm comunitățile pentru a menține nivelul de apă dulce mai ridicat decât nivelul mării, ori să ne resemnăm cu apa sărată.“  Când nivelul mării va crește cu 60 cm – spune el –, acviferele Floridei vor fi contaminate ireversibil. Chiar și acum, în zilele cu maree neobișnuit de înaltă, apa de mare țâșnește din canalele colectoare din Miami Beach, Fort Lauderdale și alte orașe, inundând străzile.

Cum statul e expus atât la uragane, cât și la un nivel tot mai ridicat al apelor, unii oameni, ca John Van Leer, oceanograf la Universitatea din Miami, se tem că într-o bună zi nu vor mai putea să-și asigure – și nici să-și vândă – casele. „Dacă cumpărătorii nu le pot asigura, nu le pot nici ipoteca. Iar dacă nu le pot ipoteca, singurii cumpărători vor fi cei cu bani gheață – spune Van Leer. Deci aș avea nevoie de cineva plin de bani, care nu crede în schimbările climatice.“

 

Dacă nu facem schimbări majore în următorii ani, emisiile noastre de carbon vor crea o lume extrem de diferită, chiar în geografia ei, de cea în care a evoluat specia noastră. „Dacă vom continua așa, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă va ajunge la o mie de părți per milion până la sfârșitul secolului“ – spune Gavin Foster, geochimist la Universitatea Southampton, din Anglia. Astfel de concentrații nu s-au mai atins pe Pământ – spune el – din Eocenul timpuriu, acum 50 de milioane de ani, când pe întreaga planetă nu exista pic de gheață. Conform Serviciului Geologic al S.U.A., pe un Pământ fără gheață nivelul mării ar fi cu 66 m mai ridicat decât cel actual. Pentru asta ar fi nevoie de mii de ani și mult mai mult de o mie de părți per milion – dar, dacă ardem toți combustibilii fosili, acolo se va ajunge.

Indiferent cât ne reducem emisiile de gaze de seră – spune Foster –, deja am pecetluit o creștere a nivelului mării cu cel puțin un metru, dacă nu cu câțiva metri, pe măsură ce planeta se adaptează treptat la cantitatea de carbon deja existentă în atmosferă. Un studiu olandez recent estima că Olanda poate aplica soluții inginerești la un cost suportabil pentru o creștere de până la 5 m. Țările mai sărace se vor zbate să se adapteze la creșteri mult mai mici. În momente și în locuri diferite, soluțiile inginerești nu vor mai face față. Apoi va începe părăsirea zonelor litorale. Unele populații nu vor mai avea zone înalte în care să se retragă.

În secolul următor, dacă nu mai devreme, foarte mulți oameni vor trebui să abandoneze coastele Floridei și din alte părți ale lumii. Unii cercetători se tem de un val de refugiați din calea schimbărilor climatice. „Din Bahamas până în Bangladesh, inclusiv o mare parte din Florida, va trebui să ne mutăm cu toții, poate chiar în același timp – spune Wanless. Ne așteaptă proteste, războaie. Ne vom întreba cum de mai rezistă, dacă va rezista, civilizația. Cât de subțiri sunt firele care o țin laolaltă? Nu putem înțelege asta. Ne închipuim că Miami există dintotdeauna și va continua să existe. Cum să-i faci pe oameni să înțeleagă că Miami, sau Londra, nu vor mai fi aici?“

Cum va arăta New Yorkul peste 200 de ani? Klaus Jacob, geofizician la Universitatea Columbia, își imaginează centrul Manhattanului ca pe un fel de Veneție, cu inundații sezoniere șiprobabil cu canale și bărci-taxi galbene. El spune că o mare parte din populația orașului se va aduna în zonele mai înalte din alte cartiere. „Proprietățile din zonele înalte se vor scumpi, iar cele litorale se vor ieftini“ – spune el. Dar printre newyorkezi, ca și printre mulți dintre noi, ideea că va crește nivelul mărilor – și încă mult – nu și-a făcut încă loc. Dintre miile de locuitori din statul New York ale căror case au fost grav avariate sau distruse de apele ridicate de Sandy, se estimează că doar 10 până la 15% vor accepta oferta statului de a le cumpăra proprietățile la valoarea dinainte de uragan. Ceilalți au de gând să le reconstruiască.

 

Ce contribuie la creșterea nivelului mării

Local, nivelul mării se poate ridica și în urma scufundării uscatului. Global, se ridică fiindcă volumul total al mărilor e în urcare. Încălzirea globală alimentează fenomenul în două moduri: încălzind oceanul și topind gheața de pe uscat, adăugând astfel și mai multă apă. Din 1900, nivelul oceanului planetar a crescut cu circa 20 cm. Acum, crește cu aproximativ o treime de centimetru pe an – și accelerează.

Expansiunea termică
Pe măsură ce se încălzește, apa de mare își sporește volumul. Expansiunea termică e responsabilă de aproximativ o treime din creșterea actuală a nivelului mării.

Ghețarii și calotele glaciareGhețarul Tahumming, Columbia Britanică. Foto: James Balog, Extreme Ice Survey
Încă o treime vine din topirea ghețarilor montani.
Până în 2100, aceștia ar putea ridica nivelul mării
cu câțiva centimetri – dar nu cu metri.

 

 

 

 

 

 

Canionul Birthday, Groenlanda. Foto: James Balog, Extreme Ice Survey

Învelișul de gheață groenlandez
În prezent nu contribuie prea mult, dar vara 
a început să se topească la suprafață – semn 
îngrijorător. Învelișul conține destulă apă încât să 
crească nivelul mării cu aproape 7,5 metri.

 

 

 

 

 

 

Antarctica, la est și la vestGhețarul Pine Island, partea de vest a Antarcticii. Foto: Maria Stenzel
Partea de est a Antarcticii pare destul de stabilă. 
Dar părți din învelișul de gheață vestic sunt afectate 
de încălzirea oceanului. Viitorul lor, ca și al Groenlandei, 
e foarte nesigur.

 

 

 

 

 

 

Articolul a fost publicat în numărul din septembrie 2013 al revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*