Costul vătămării naturii

Un val se sparge pe Reciful Kingman, parte din Monumentul Național Marin al Insulelor Îndepărtate din Pacific.

Pandemia o demonstrează: deteriorând planeta, am epuizat puterea naturii de a ne proteja de boli.

Text, foto: Enric Sala

Încă din copilăria mea petrecută la Mediterană am fost fermecat de diversitatea vieții de pe planetă și dornic să învăț despre ea. Mi-am petrecut mare parte din carieră studiind lanțul trofic din ocean, unde cei mai mici sunt consumați de prădători tot mai mari, adesea încheindu-se cu noi. Însă cercetătorii știu că asta nu e toată povestea și a fost un exercițiu de umilință să văd cum viața de pe planetă e blocată de un virus micuț.

Dintr-o piață de vânat din Wuhan, China, unde carnea proaspătă și animalele sălbatice vii se vând ca hrană și leac, virusul a fost transmis probabil la sfârșitul lui 2019 prin intermediul speciilor sălbatice la oameni. În câteva luni, COVID-19 a doborât sute de mii de Homo sapiens, principalul prădător al Pământului.

Virusul a lovit oameni pe care îi cunoșteam, în Europa și în întreaga lume. Dar această pandemie este un argument puternic pentru ceva ce cred fără echivoc: că biodiversitatea este necesară pentru sănătatea și, până la urmă, pentru supraviețuirea umană. În vremurile străvechi, grupurile umane mai mici și mobilitatea limitată au menținut probabil bolile la nivel local. Dar de-a lungul istoriei, omenirea a facilitat foarte mult succesul evolutiv al virusurilor. Ne adunăm în densități mari în zonele urbane și ne deplasăm pe glob cum nu a mai făcut-o nicio altă specie. Am transformat habitate sălbatice în orașe, terenuri agricole și mall-uri, înghesuind speciile cu care împărțim planeta. Am creat condițiile perfecte pentru o molimă modernă.

COVID-19 este doar un alt memento că a conserva natura nu e doar un lux pentru țările bogate sau un ideal romantic. Însăși supraviețuirea noastră depinde de a fi membri mai buni ai biosferei, comunitatea noastră mai largă.

Oamenii contractează de milenii virusuri și bacterii dăunătoare de la animalele din sălbăticie. Pe măsură ce le invadează fără încetare habitatele și concurează cu animalele pentru apă, hrană și teritoriu, sigur va exista mai mult contact fizic, generând mai mult conflict – și mai multă contagiune.

Un studiu din 2020 a explorat legătura dintre abundența de specii care poartă astfel de virusuri zoonotice și probabilitatea de răspândire la oameni. Cercetătorii au examinat literatura științifică, au obținut date despre 142 de virusuri zoonotice și au constatat că rozătoarele, primatele și liliecii purtau mai multe dintre aceste virusuri decât alte specii. Au constatat, de asemenea, că riscul transmiterii lor la oameni era cel mai ridicat dinspre animalele mai abundente, deoarece acestea s-au adaptat la mediile dominate de oameni.
Cum rămâne cu riscurile din partea viețuitoarelor din ocean, care reprezintă peste 70% din planetă? Exploatarea vieții oceanice amenință și ea sănătatea umană? Am descoperit răspunsul explorând câteva dintre cele mai izolate insule din centrul Pacificului.

În 2005 am organizat prima mea expediție de cercetare în Reciful Kingman și insulele învecinate. Kingman este cea mai nordică dintre Insulele Line, 11 atoli și insule de corali care se întind 2.350 km peste Ecuator. Vizita în patru dintre insulele de la nord de Ecuator a oferit experimentul natural perfect pentru a compara diferitele niveluri de impact uman asupra recifelor.

Kingman era nelocuită. Următoarea insulă către sud, Palmyra, avea 20 de oameni care deserveau o stație de cercetare și un refugiu pentru fauna sălbatică. Mai la sud erau Teraina (cu 900 de oameni în acel moment), Tabuaeran (2.500 de oameni) și Kiritimati (5.100 de oameni), care fac parte din Republica Kiribati. Aceste patru insule erau suficient de apropiate pentru a avea condiții oceanografice și climatice, floră și faună în comun. Variabila care se schimba între insule era numărul de oameni prezenți.

Echipa noastră de cercetători și-a propus să evalueze diversitatea și abundența la toate – virusuri, bacterii, alge, nevertebrate și pești – și să măsoare cum se schimbă ecosistemul recifelor de corali în funcție de perturbarea umană. În cinci săptămâni de scufundări, am numărat și estimat abundența și biomasa a tot ceea ce puteam. Lucrul pe care l-am constatat era clar: atunci când oamenii, chiar și doar câteva sute, încep să pescuiască, ei iau din partea superioară a lanțului trofic. Și pe măsură ce numărul lor crește de la zero la doar câteva mii, reciful de corali se schimbă de la unul cu mulți rechini și corali la unul fără rechini, dar cu o mulțime de pești mici și plante marine. Însă am făcut o altă descoperire la care nu mă așteptasem în legătură cu cele mai mici viețuitoare de pe recif. Nu voi regreta niciodată că l-am invitat pe dragul meu prieten Forest Rohwer să se alăture expediției. Forest este un strălucit expert în ecologia virusurilor și printre primii care au folosit tehnologia genomică pentru studierea virusurilor și a bacteriilor din ocean. Anul acela în Insulele Line, Forest și mica lui echipă au colectat eșantioane de apă pentru a măsura abundența microbilor în raport cu prezența umană. Au găsit de 10 ori mai multe bacterii în apa din Kiritimati decât în cea din Kingman.

Nu numai că numărul microbilor a crescut odată cu numărul mai mare de oameni; și ceea ce făceau bacteriile s-a schimbat dramatic. La Kingman am găsit ape limpezi unde jumătate dintre microbi erau bacterii foarte mici precum Prochlorococcus, care trăiesc pur și simplu prin fotosinteză. În contrast, la Kiritimati am găsit ape tulburi, în care cam o treime dintre bacterii erau agenți patogeni, inclusiv mai multe tipuri de Staphylococcus, Vibrio și Escherichia.

Un recif curat, cu o abundență extraordinară de scoici-lighean, Tridacna maxima, în laguna Kingman Reef. Foto: Enric Sala

Deosebit de îngrijorător era Vibrio, care poate cauza boli la corali, contribuind la trecerea de la recife dominate de corali la recife dominate de alge, care la rândul lor încurajează dezvoltarea microbiană. Vibrionii pot cauza și boli fatale la oameni, cum ar fi holera, gastroenterita, infecția rănilor și septicemia. Forest numește această schimbare a ecosistemului – de la matur, stabil și plin de animale mari la imatur și dominat de viețuitoare mici – „microbializarea” recifelor.

În aprilie și mai 2009 am efectuat prima expediție National Geographic Pristine Seas la cele cinci Insule Line de la sud de Ecuator, toate nelocuite. Acolo am găsit ceea ce găsisem la Kingman: apă curată și o biomasă de pește extrem de mare, inclusiv mulți rechini și un recif dominat de corali vii. În laguna Atolului Millennium, ne-am minunat de abundența de scoici-li-ghean – ceva ce observasem și în laguna de la Kingman.

Scoicile-lighean filtrează apa prin corpurile lor, captând din ea microorganisme pentru hrană, și ne-am întrebat cât contribuiau ele la a menține apa atât de curată. Forest a colectat apă din lagună și a umplut niște acvarii experimentale la bordul navei: unele cu câte o scoică-lighean vie în ele, unele cu o cochilie goală și unele doar cu apă. Apoi a măsurat abundența bacteriilor și a virusurilor în timp.

Rezultatele au fost uluitoare. Scoicile-lighean au îndepărtat majoritatea bacteriilor și virusurilor din apa de mare în decurs de 12 ore, în timp ce apa din celelalte acvarii a devenit tulbure și plină de microbi. Apoi Forest a adăugat Vibrio în fiecare acvariu, dintr-o cultură pe care o adusese cu el în expediție. (Cine mai călătorește cu vibrioni?) După cum era de așteptat, scoicile din acvariile experimentale au redus semnificativ vibrionii, care, în schimb, s-au dezvoltat în acvariile de control.

Este un alt mod în care natura controlează virusurile – filtrându-le din sistem – pe care abia acum îl recunoaștem. Scoicile-lighean au fost recoltate pentru carne și cochilii din majoritatea recifelor din Pacific și sunt aproape dispărute în multe locuri. Oamenii au îndepărtat fără să știe filtrele naturale – măștile N95 ale lagunei – care îi protejau împotriva bolilor.

Suntem cu toții în aceeași barcă, toate speciile de pe planetă. Deci ce putem face? În timp ce lumea s-a oferit să îi ajute pe cei aflați la nevoie în timpul epide-miei de COVID-19, am putea începe să ne gândim și cum să prevenim următoarea pandemie zoonotică.

Am văzut, iar și iar, că deși nu știm ce fac majoritatea, toate animalele sălbatice au sarcini importante care ne mențin biosfera în funcțiune. Dacă am învățat un lucru din studiul ecosistemelor naturale aplicat la aceste boli recente, acela este că, în loc să exterminăm animalele sălbatice pentru a opri trecerea bolilor la oameni, dimpotrivă, ar trebui să protejăm ecosistemele naturale care le servesc drept casă și, dacă este nevoie, să le ajutăm să revină pe calea spre maturitate prin resălbăticire.

Dacă degradăm habitatele, animalele devin stresate și împrăștie mai multe virusuri. Pe de altă parte, habitatele cu mai multe specii de microbi, plante și animale conțin mai puține boli. Biodiversitatea diluează eventualele virusuri care apar și asigură un scut natural care absoarbe efectele patogenilor.

Combaterea comerțului ilegal cu specii sălbatice, încetarea despăduririlor, protejarea ecosistemelor intacte, educarea oamenilor cu privire la riscurile consumului de animale sălbatice, schimbarea modului în care producem hrana, eliminarea treptată a combustibililor fosili și trecerea la o economie circulară: acestea sunt lucrurile pe care putem și trebuie să le facem.

Chiar dacă doar din motive egoiste – pentru propria noastră supraviețuire –, acum mai mult ca niciodată avem nevoie de sălbăticie. O natură sănătoasă este cel mai bun antivirus al nostru.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*