Cernobîl

Obiectele împrăştiate pe podeaua unei grădiniţe abandonate vorbesc despre vremurile când copiii din Pripiat nu-şi pierduseră încă inocenţa. Foto: 123rf

Cu 34 de ani în urmă, în camera de comandă a reactorului numărul 4, operatorii au comis o serie de erori fatale. Explozia care a urmat afectează încă teritorii şi vieţi.

Afară ninge, iar în lumina palidă a dimineţii de primăvară obiectele împrăştiate pe podeaua unei grădiniţe abandonate vorbesc despre vremurile când copiii din Pripiat nu-şi pierduseră încă inocenţa. Sandale mucegăite şi pantofi de balet pentru picioruşe… Fotografii ale lui Lenin copil sau tânăr conducător – echivalentul sovietic al pozelor cu fotbalişti. În camera de alături, păpuşi în diverse stadii de îmbrăcare sau dezmembrate zac în pătuţurile de metal, în care dormeau cândva copii. În fine, pe peretele şcolii generale, fotografii ale copiilor – la orele de sport, căţărându-se pe spaliere, mergând pe bârnă…

Înainte de zorii zilei de 26 aprilie 1986, la mai puţin de 3 kilometri spre sud de ceea ce pe atunci era un oraş de 50.000 de locuitori, reactorul numărul 4 al Centralei Electrice Nucleare Cernobîl a explodat. În deflagraţie şi în incendiul care a urmat, 30 de oameni au murit sau au fost expuşi unor doze letale de radiaţii. Ruinele au mai ars încă 10 zile, contaminând zeci de mii de kilometri pătraţi din nordul Ucrainei, sudul Belarusului şi  regiunea rusă Briansk. A fost cel mai grav accident nuclear petrecut vreodată.

Particulele căzute pe sol au eliberat de 400 de ori mai multă radioactivitate decât la Hiroshima, trimiţând peste o treime de milion de oameni în pribegie şi provocând o explozie de cancer tiroidian în regiune. În decursul anilor, daunele economice – costurile medicale şi de decontaminare, compensaţiile, pierderile de productivitate – s-au ridicat la sute de miliarde de dolari. Şi cum, în urma accidentului, au început să iasă la iveală gafele şi secretomania guvernului, Cernobîlul a grăbit chiar şi dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Structura boltită, de mărimea unui stadion, care este aşezată deasupra sarcofagului, izolează reactorul 4 etanş. Reactorul a dispărut din faţa ochilor. Din minţile localnicilor nu va dispărea însă niciodată, deoarece aici catastrofa continuă să se deruleze cu încetinitorul.

Estimările iniţiale, care apreciau că zeci sau sute de mii de oameni vor muri din cauza Cernobîlului, s-au dovedit exagerate. Încetul cu încetul însă impactul genetic îşi face simţită prezenţa.

Nimeni nu poate aprecia cu certitudine efectul final, însă un raport credibil a estimat că tăvălugul cancerului lansat de Cernobîl va costa 4.000 de vieţi. Aleksei Okeanov, de la Universitatea Internaţională de Mediu Saharov, din Minsk, Belarus, care studiază efectele accidentului asupra sănătăţii, îl numeşte „un incendiu care nu poate fi stins într-o viaţă de om.”

Şi totuşi moştenirea cea mai perfidă a Cernobîlului ar putea fi suferinţele psihologice ale celor izgoniţi din casele lor de norul radioactiv sau ale celor câtorva milioane care continuă să trăiască pe un teren contaminat.

„Efectele psihologice au fost devastatoare – spune Mihail Malko, un fizician din Minsk. Multe femei au avut sentimentul că vor da naştere unor copii bolnavi sau unor copii fără nici un viitor. Mulţi oameni au sentimentul că vor muri din cauza Cernobîlului.”

Olesia Şovkoşitnaia nu ştie dacă Cernobîlul e de vină pentru migrenele ei cumplite şi pentru faptul că – spune ea – „uneori uit totul”. Păstrează însă amintiri frumoase de când a copilărit în Pripiat, un oraş ridicat în anii ’70 pentru personalul centralei de la Cernobîl.

„A fost fantastic. Era un oraş cu o atmosferă caldă, cu multă verdeaţă şi trandafiri” – spune ea. Avem în faţă un castron de găluşte cu cireşe, numite vareniki, la Kiev, la circa 100 de kilometri sud de Cernobîl, unde locuieşte Olesia acum. „Făceam sport: eu jucam handbal, înotam, jucam şah. Făceam muzică. Eram la cor. Am avut o copilărie fericită.”

Viaţa aceea a luat sfârşit pe când Olesia avea 10 ani. În acea noapte de aprilie, la ora 1:23, tehnicienii au fost neglijenţi în timpul unei verificări de rutină la reactorul patru. Miezul de grafit al reactorului, de concepţie sovietică, are o instabilitate inerentă şi, în câteva secunde, reacţia nucleară în lanţ a scăpat de sub control.

Apa de răcire a reactorului s-a transformat într-un abur care a aruncat în aer barele de combustibil. Reactoarele occidentale sunt închise în nişte buncăre de oţel şi beton, dar acesta era prea puţin protejat în faţa unei explozii. Deflagraţia a spulberat acoperişul, împrăştiind măruntaiele reactorului în jurul clădirii şi declanşând un teribil incendiu în ceea ce rămăsese din miezul de grafit.

Dimineaţa, la câteva ore după accident, mama Olesiei, tehniciană la centrală, s-a prezentat la lucru ca de obicei. Olesia s-a dus la şcoală.

„Era cald în ziua aia, parcă era vară” – îşi aminteşte ea. La şcoală, „oamenii şuşoteau. Am fost închişi înăuntru. Nu puteam înţelege de ce.” După ore, copiilor li s-a spus să meargă direct la casele lor şi să nu mai stea pe afară, la joacă.

Mama Olesiei s-a întors după-amiază şi a închis ferestrele. Un angajat al primăriei a venit cu pastile cu iod, un medicament profilactic împotriva radioactivităţii iodului 131. Mama i-a mai dat Olesiei să bea un gât de votcă, despre care în ţările sovietice se credea cu tărie că protejează împotriva radiaţiilor. Tatăl ei, inginer, s-a întors în acea zi de la Moscova, unde-şi luase examenul de doctorat. În mod ironic, teza lui avea ca subiect şansele de producere a unei catastrofe într-o centrală electrică nucleară. În drum spre casă – i-a povestit el mai tîrziu Olesiei – văzuse copiii stropindu-se cu apa din bălţile formate acolo unde drumul fusese spălat cu furtunul. A încercat să-i convingă să intre în case. Se bălăceau pur şi simplu în radiaţii…

În dimineaţa următoare, oficialităţile au anunţat la radio că avusese loc un accident şi că oraşul va fi evacuat. În aceeaşi zi, 1.100 de autobuze din toată Ucraina s-au adunat în Pripiat. Până la 5 după-amiază, oraşul era gol.

Nouăsprezece ani mai târziu, în 2005, o mulţime rebegită de frig s-a adunat în miez de noapte la slujba de pomenire în Slavutici, oraş ridicat la sfârşitul anilor ’80 pentru a înlocui Pripiatul. Aflat la 50 de kilometri distanţă, el i-a adăpostit pe muncitorii care au avut grijă de cele trei reactoare rămase la Cernobîl până ce au fost închise pe rând, ultimul în anul 2000. În piaţa centrală, săpate în marmură neagră, stau numele şi chipurile primelor victime ale dezastrului. Doi lucrători ai centralei, Valeri Kodemciuc şi Vladimir Şişenok, au fost ucişi de explozie şi incendiu. Ceilalţi, 22 de lucrători la centrală şi 6 pompieri, au fost expuşi la doze imense de radiaţii şi au murit în câteva luni. În timp ce un preot ortodox ţine slujba, iar corul intonează Gospodi, Gospodi, Gospodi – Doamne, Doamne, Doamne -, membrii familiilor aşază solemn jerbe şi lumânări în dreptul numelor celor pe care i-au iubit.

În zilele de după explozie, mii de alţi muncitori, aşa-numiţii „lichidatori”, au fost aduşi la Cernobîl pentru a îmblânzi infernul radioactiv. Mineri din minele de cărbune au săpat sub miezul în fierbere, pentru a permite pomparea azotului lichid, menit să răcească combustibilul nuclear. Piloţi de elicopter au aruncat 5.000 de tone de plumb, nisip, argilă şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările. Soldaţi înarmaţi cu lopeţi  făceau curse contra cronometru până pe acoperiş, pentru a arunca bucăţile de grafit fumegând înapoi în nucleu. Porecliţi, sarcastic, „bioroboţi”, mulţi dintre aceşti 3.400 de oameni, de un curaj  ireal, care au luat parte la operaţiune au încasat în doar câteva secunde o doză de radiaţii cât pentru o viaţă întreagă.

Pe 6 mai, focul din interiorul reactorului sfârtecat a fost, în fine, stins şi o armată de „lichidatori” au început să lucreze la construcţia sarcofagului şi la etanşarea deşeurilor radioactive în cele câteva sute de depozite de lângă Cernobîl. În acele prime zile, doctorii care-i monitorizau pe lichidatori vedeau cum le scădea numărul celulelor sanguine şi se temeau pentru sănătatea lor. Cei mai mulţi însă şi-au revenit.

Acum însă un nou val de afecţiuni i-ar putea lovi pe cei 240.000 de bărbaţi şi femei care au lucrat în prima linie a frontului împotriva dezastrului. Cataractele, o boală tipică pentru supravieţuitorii bombardamentelor atomice din Japonia, sunt în creştere. Mai îngrijorător, un studiu făcut pe lichidatorii ruşi pune pe seama accidentului cele 230 de decese „suplimentare”, din anii ’90 – provocate de boli de inimă, leucemie şi alte forme de cancer.

Legătura dintre Cernobîl şi bolile de inimă este controversată. Radiaţiile pot, într-adevăr, afecta vasele de sânge, însă unii cercetători cred că incidenţa mare a bolilor de inimă printre lichidatori este, mai degrabă, rezultatul consumului excesiv de alcool, fumatului, al stresului şi alimentaţiei deficitare. În schimb, creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer printre lichidatori era aşteptată de mult, iar cele câteva cazuri apărute pînă acum ar putea fi doar începutul. Jacov Kenigsberg, preşedintele Comisiei Naţionale pentru Protecţie împotriva Radiaţiilor din Belarus, remarcă faptul că, pentru unele tipuri de cancer provocat de radiaţii, au trecut 20-25 de ani pînă ca acestea să se manifeste la supravieţuitorii bombardamentelor atomice. „Putem spune că suntem de-abia la începutul drumului.”

Milioanele de oameni normali care au avut ghinionul să se afle în direcţia vîntului care bătea dinspre Cernobîl sunt, de asemenea, ameninţaţi. Explozia iniţială a făcut ca materialul radioactiv să fie pulverizat în amosferă la vest de reactor, cruţând Pripiatul de o lovitură directă şi ucigând, în schimb, o fâşie dintr-o pădure de pini, numită de-atunci „Pădurea Roşie”, din cauza straniilor ace roşii ale copacilor morţi.

„Au avut mare, mare noroc cu vântul” – spune Ronald Chesser, un ecolog de la Universitatea Texas Tech care studiază norul radioactiv, ca model pentru ceea ce s-ar putea întâmpla dacă o „bombă murdară” ar exploda într-un oraş american.

Apoi, pe măsură ce reactorul scăpat de sub control a continuat să ardă, vântul a purtat norul spre nord. Cam 70% din radioactivitate a ajuns deasupra Belarusului, contaminând aproape un sfert din ţară. Cu toate acestea, guvernanţii sovietici i-au lăsat pe oamenii de-acolo în necunoştinţă de cauză. În timp ce copiilor din Pripiat li se dădeau pastile cu iod la câteva ore după explozie, autorităţile din Belarus nu începuseră distribuirea lor nici după o săptămînă. În tot acel timp, copiii au băut lapte cu iod 131 de la vacile care păscuseră iarba contaminată. Acest izotop puternic radioactiv, cu o durată de înjumătăţire scurtă, şi-a croit drumul pînă la glanda tiroidă, care are o afinitate deosebită pentru fixarea iodului.

Începând cu anul 1990, Aleksei Okeanov şi alţi cercetători au putut observa consecinţele: o creştere puternică a numărului cazurilor de cancer tiroidian la copii. „Era absolut evident că se datora Cernobîlului, însă era greu de dovedit” – spune Okeanov. Înainte de Cernobîl, în Belarus se înregistrau 2-3 cazuri pe an la copiii mai mici de 15 ani. În 1995 au fost 90 de cazuri. Până acum, aproape 4.000 de copii şi adolescenţi din Belarus, Rusia şi Ucraina au fost diagnosticaţi cu acest tip de cancer, cea mai mare parte a lor provenind din Homiel, o regiune puternic contaminată din Belarus, aflată chiar la nord de Cernobîl. Şi, deşi cancerul tiroidian prezintă una dintre cele mai ridicate rate de vindecare dintre afecţiunile maligne, cel puţin 9 copii au murit atunci când tumorile s-au extins, iar supravieţuitorii vor fi dependenţi de tratament întreaga viaţă.

Acum, când de la accident s-a schimbat o generaţie, cancerul tiroidian este din nou rar întâlnit la copii. Însă incidenţa sa în rândul adulţilor ar putea creşte. Okeanov spune că Registrul naţional de evidenţă a cancerului din Belarus arată, de asemenea, mai multe cazuri de cancer de colon şi vezică urinară în Homiel, deşi unii experţi cred că mai buna monitorizare de după accident ar putea explica, cel puţin parţial, această creştere.

Un raport al Forumului Cernobîl, un grup de experţi creat de Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte agenţii ale ONU, estimau că, dintre milioanele de oameni expuşi la norul radioactiv de la Cernobîl, aproape 4.000 vor muri în cele din urmă de leucemie sau alte forme de cancer provocate de radiaţii. Ținînd cont însă de temerile medicilor din zilele de după accident, această cifră vine ca o uşurare.

Impactul Cernobîlului nu se termină însă odată cu decesele provocate de cancer. La început, „nu am anticipat deloc efectele psihologice” – spune Mihail Balonov, secretarul ştiinţific al Forumului Cernobîl. Considerîndu-se condamnaţi, unii supravieţuitori trăiesc cu frică, în timp ce alţii îşi duc viaţa de parcă nimic n-ar mai conta, mâncând ciuperci şi fructe de pădure crescute pe solul contaminat, bând în neştire şi trăind în promiscuitate.

Blocuri albe sau pastelate stau goale, cu ferestrele întunecate şi etajele inferioare năpădite de vegetaţie. Foto: 123rf
Foto: 123rf

Celor suferinzi li se adaugă sutele de mii de oameni dezrădăcinaţi, fie că au fost evacuaţi din zonele cele mai contaminate, fie că au plecat singuri. Olesia Şovkoşitnaia, evacuată din Pripiat pe când avea 10 ani, spune că viaţa de „copil de la Cernobîl” n-a fost deloc uşoară. „Am fost foarte deprimată după aceea” – spune ea. Familia ei a stat trei luni la nişte rude din estul Rusiei, până ce a primit un apartament spaţios la Kiev şi bani de mobilă.

Deloc surprinzător însă, noii lor vecini nu vedeau cu ochi buni valul de evacuaţi şi tratamentul preferenţial pe care aceştia îl primeau în calitate de victime oficiale ale Cernobîlului. „Unii ne urau de-a binelea” – spune Olesia. Spuneau că şi ei trăiesc într-o zonă contaminată, dar n-au primit nici o compensaţie. Chiar şi astăzi, Ucraina şi Belarus cheltuiesc cam 5% din bugetul lor naţional pentru Cernobîl, cea mai mare parte sub formă de bani lichizi, vacanţe plătite şi alte compensaţii acordate milioanelor de victime înregistrate.

Cei care au rămas pe loc trăiesc încă într-un peisaj contaminat. Radionucleele cu cea mai mare răspândire de la Cernobîl, cesiu 137 şi stronţiu 90, vor rămâne în mediul înconjurător timp de decenii. Şcolile şi alte clădiri publice din Belarus sunt spălate cu regularitate de sus până jos. Ogoarele sunt fertilizate cu potasiu, pentru a limita preluarea cesiului de către plante, şi cu var, pentru a bloca stronţiul. Reglementări stricte stabilesc ce anume trebuie plantat pe fiecare sol (pe turbă, de pildă, doar cartofi, în schimb pe solurile argiloase, care blochează radionucleele, se poate semăna o gamă mai largă de soiuri). Terenurile cele mai contaminate – mai mult de o sută de mii de hectare – sunt încă necultivate, deşi guvernul belarus a început să ia măsuri pentru a le repune în circuit.

La 30 de kilometri de reactor, dincolo de o poartă şi de ghereta de pază, orice cultură agricolă dispare. Ogoarele fac loc unei păduri întunecoase, înmiresmate şi încă tulburătoare la această a patra vizită a mea din ultimii zece ani în zona de excludere – o porţiune de teren strict supravegheată, cam de două ori cât Luxemburgul. La prima mea vizită, în 1995, un câine se fîţîia pe-acolo, în timp ce eu aşteptam ca paznicii să-mi verifice hârtiile. Când l-am văzut, am fost cuprins de milă: o tumoare uriaşă îi deformase falca. După ce s-a mai apropiat însă, mi-am dat seama că teama mea de radiaţii îmi jucase o festă – tumoarea era, în realitate, o bucată de asfalt pe care cîinele o ţinea în gură…

Sarcofagul acoperă o cantitate estimată la 200 de tone de combustibil nuclear, o parte din el în miezul reactorului, iar altă parte într-o „lavă” de o radioactivitate nepămînteană, formată din barele de combustibil, beton şi metal care s-au topit laolaltă în acel infern şi s-au scurs apoi în labirintul de camere de sub reactor. În ruinele clădirii există uraniu şi plutoniu îmbogăţit cât pentru zeci de bombe atomice.

Însă ameninţarea iminentă este apa. Cu câţiva ani în urmă, lucrătorii au măsurat peste 800 de metri pătraţi de fisuri şi găuri în sarcofag, care lăsau apa de ploaie şi zăpada topită să-i pătrundă în măruntaie. Apa slăbeşte şi mai mult structura şi se scurge în mediul înconjurător, purtînd cu ea contaminanţii radioactivi. Apa poate acţiona şi ca un moderator nuclear, o substanţă care facilitează o reacţie în lanţ. Chiar dacă riscul este considerat minim, o reluare a reacţiei în lanţ ar putea declanşa o nouă explozie a aburului, aruncând în aer sarcofagul, proiectând afară bucăţi de combustibil şi eliberând în atmosferă tone de praf radioactiv fin.

În noaptea de 26 iunie 1990, după două săptămîni de ploi puternice, detectoarele dintr-o cameră plină cu lavă au înregistrat o creştere bruscă a emisiei de neutroni, un indiciu al iminenţei unei reacţii în lanţ. Patru zile mai târziu, un fizician de la un centru tehnic din oraşul Cernobîl, aflat la 16 kilometri distanţă, s-a precipitat înăuntru pentru a turna un absorbant de neutroni, nitrat de gadoliniu, peste lavă. Neutronii au revenit la normal.

De-a lungul anilor, asemenea acte de bravură au fost plătite scump. Centrul tehnic, condus de Academia de Ştiinţe a Ucrainei, este locuinţa „călăuzelor”, oameni de ştiinţă care lucrează în interiorul sarcofagului, expunîndu-se la mari doze de radiaţii atunci cînd monitorizează starea combustibilului din reactor. Lângă intrare există o listă cu câteva zeci de nume ale celor care au murit, mulţi din ei la numai 40-50 de ani, mulţi de cancer sau de boli de inimă. Recunosc numele lui Eduard Denisenko, pe care-l întâlnisem cu un deceniu în urmă, şi mi-l amintesc întrebându-se ce om în toate minţile ar vrea să lucreze la Cernobîl. „Dar dacă oamenii din Vest sau din Rusia nu vor să vină aici – se întreba el -, atunci cine? Dumnezeu? Dracu’?”

90% din găuri au fost astupate şi un nou sistem de aspersoare pulverizează gadoliniu în sala centrală. Cea mai mare parte a apei de ploaie este pompată afară, însă o parte din ea este lăsată să băltească, pentru a colecta praful. Iulia Marusici, care lucrează la departamentul de informaţii al centralei nucleare, ne spune însă, fără pic de emoţie în glas: „Adăpostul a fost şi este riscant. Este o ameninţare pentru oamenii care lucrează aici, pentru locuitori şi pentru mediu.”

Marusici, o fumătoare înrăită, cu părul şaten vopsit în roşu închis, mă ia cu ea înăuntru ca să arunc o privire. Cu dozimetrele în buzunare şi feţele acoperite de măşti, trecem printr-o serie de coridoare până la un punct de pază, unde un inginer al uzinei îmi arată un grafic al radioactivităţii. La nivelul cel mai înalt înregistrat în sarcofag, de 3.400 de roentgeni/oră, radiaţiile ar furniza o doză mortală în doar câteva minute.

Punctul cel mai îndepărtat în care Marusici mă poate duce este camera de comandă a reactorului 4. Aici e locul în care operatorii din schimbul de noapte au privit cu groază cum reacţia în lanţ scapă de sub control. Deşi faianţa de pe pereţi a căzut, lăsând să se vadă ţevile şi mănunchiurile de fire şi cabluri, tablourile de comandă sunt intacte. Întreaga cameră a fost stropită cu o soluţie de decontaminare roz. Acolo unde reziduurile s-au închegat pe pereţi, ele seamănă tulburător cu nişte dâre de sânge.

Acest monument obsedant a fost, în cele din urmă, demolat. După 10 ani de negocieri complicate, un nou sarcofag, a fost realizat de Battelle Memorial Institute, Grupul Bechtel, Électricité de France şi Centrala Atomoelectrică Cernobîl. Mai lungă decât un teren de fotbal, mai înaltă decât Statuia Libertăţii şi costând în jur de 800 de milioane de dolari, aşa-numita Noua Incintă de Siguranţă (NIS) este proiectată ca o gigantică boltă de oţel. Din motive de siguranţă, ea a fost construită la distanţă de sarcofag şi apoi amplasată pe locaţia ei.

Clădiri abandonate. Foto: 123rf

În afara „zonei zero”, animalele sălbatice au pus din nou stăpânire pe sutele de kilometri pătraţi de terenuri abandonate din zona de excludere. Peste 100 de lupi cutreieră pădurile, berzele negre şi vulturii codalbi, specii periclitate, s-au cuibărit prin mlaştini, iar câteva zeci de cai Przewalski, o rasă rară, care dispăruse cu decenii în urmă din habitatele naturale, se înmulţesc acum, după ce au fost lăsaţi în libertate aici, în 1998.

Pinii iau din nou în stăpânire până şi Pădurea Roşie, chiar dacă în zonele unde radioactivitatea mai „bălteşte” sunt încă piperniciţi şi deformaţi, cu ace nefiresc de lungi sau de scurte şi cu mănunchiuri de lăstari în locuri în care în mod normal ar trebui să fie doar unul. Această pădure desfigurată de radiaţii este o anomalie. În general însă, ecologii sunt uimiţi să constate cât de rezistentă se poate dovedi natura în faţa adversităţii radioactivităţii.

La fel şi oamenii. Zona de excludere a fost evacuată după explozia de la Cernobîl. După câteva luni însă, unii locuitori se mutau înapoi, sfidând autorităţile ucrainene. Astăzi, 400 de oameni, cei mai mulţi bătrîni, trăiesc în satele cu case părăginite de lemn răspândite prin regiune, iar guvernul s-a mai îmbunat, atât cât să le furnizeze electricitate şi linii de autobuz până în oraşele din apropiere, unde merg la cumpărături.

În satul Opacici, cu o populaţie de 19 oameni, un cocoş defilează ţanţoş cu găinile sale pe lângă coliba dărăpănată a Annei şi a lui Vasili Ievtuşenko. Ea tocmai a împlinit 70 de ani; el are 66. Îmbrăcat cu pantaloni cenuşii şi cu o cămaşă în carouri, de tăietor de lemne, Vasili întreţine cea mai mare parte a conversaţiei. Stăm într-un colţ, sub o icoană pictată pe lemn cu Fecioara Maria, şi ne uităm la un album cu fotografii. „Asta e fiica noastră” – spune Vasili, iar apoi, arătând cu degetul pe cealaltă pagină: „asta e vaca noastră”.

La o săptămână după accident, Anna şi Vasili au fost evacuaţi într-un sat aflat la vreo 150 de kilometri depărtare. „Nu ne-a plăcut locul; vremea nu era bună” – spune Vasili. După doi ani, s-au întors în coliba lor din Opacici. „Avem tot ce ne trebuie” – spune Vasili, incluzând şi votca făcută în casă.

Vasili îmi arată rezultatele analizelor de sânge pe care el şi Anna le-au făcut în 2004. Totul pare normal.

„Dacă era ceva, am fi fost deja morţi” – spune el. Anna adaugă: „Oamenii mă întreabă cum de nu mi-e frică – spune ea cu un zîmbet care lasă să i se vadă gura plină de dinţi de aur. Eu le spun că asta e casa mea. Mă scol dis-de-dimineaţă. Am o grămadă de treburi de făcut. Asta-i tot.”

Roata de bâlci construită pentru sărbătoarea de 1 Mai 1986. Foto: 123rf

Dacă Opacici este relicva vie a unui coşmar nuclear, Pripiatul este mai degrabă precum ceasul găsit în ruinele Hiroshimei, cu limbile sale moarte încremenite în momentul exploziei. După ce trec de un punct de control cu poarta alb-roşie construită pentru a ţine la distanţă jefuitorii şi, mai ales, curioşii, mă plimb prin ceea ce a fost cândva un oraş îngrijit.

Şirurile de blocuri albe sau pastelate stau goale, cu ferestrele întunecate şi etajele inferioare năpădite de vegetaţie. Lângă grădiniţa de copii şi sala de sport cu bazin de înot, acum gol şi plin de moloz, pe care Olesia şi le amintea din copilărie, se află o roată de bâlci, ruginită, cu scaunele galbene scârţâind în bătaia vântului. Fusese construită chiar pentru sărbătoarea de 1 Mai 1986…

Masca de gaze din grădiniță amintește de primele zile de după explozie. Foto: 123rf

Palatul Culturii „Energetik”, o sală imensă unde se ţineau concerte şi spectacole, domină piaţa pustie. Prin pavaj au crescut plopi. Muşchiul din crăpături face contorul Geiger-Müller să pârâie. Cu toate că ploile au spălat unele porţiuni, numeroasele zone „fierbinţi” vor face ca această carapace neînsufleţită să rămână radioactivă cel puţin o viaţă de om.

„Cel mai lugubru, atunci când stai aici, în centrul Pripiatului, nu este distrugerea betonului sau a oţelului – spune Ron Chesser. Sunt absenţa oamenilor, tăcerea.” Peste ani, radionucleele îşi vor epuiza perioadele de înjumătăţire, iar temerile supravieţuitorilor se vor estompa. Această singurătate nu cunoaşte însă leac.

Citește și: Expediție la Cernobîl

Text: Richard Stone
Articol publicat în ediţia print a revistei National Geographic, aprilie 2006
Foto: 123rf

4 Comments

  1. O data cu intrarea in sistemul solar a cometei Elinin ,si cu intensificarea activitatzii solare,se vor agrava unele dezechilibre in placile (microplacile) tectonice….si asta incepand cu luna Septembrie 2011….deci mai avem cateva zile sa mai ”corectam” cate ceva….dar nu mai avem timp sa inchidem centralele nucleare (din pacate)…..si sunt peste 250 de astfel de centrale (fiecare cu trei sau patru reactoare) ,active pe Terra.
    Dupa catastrofa din Japonia se observa mai clar care este viitorul planetei noastre.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*