Cernobîl: după 20 de ani

Foto: Gerd Ludwig

Cu 20 de ani în urmă, aici, în camera de comandă a reactorului numărul 4, operatorii au comis o serie de erori fatale. Explozia care a urmat afectează încă teritorii şi vieţi.

Afară ninge, iar în lumina palidă a dimineţii de primăvară obiectele împrăştiate pe podeaua unei grădiniţe abandonate vorbesc despre vremurile cînd copiii din Pripiat nu-şi pierduseră încă inocenţa. Sandale mucegăite şi pantofi de balet pentru picioruşe… Fotografii ale lui Lenin copil sau tînăr conducător – echivalentul sovietic al pozelor cu fotbalişti. În camera de alături, păpuşi în diverse stadii de îmbrăcare sau dezmembrate zac în pătuţurile de metal, în care dormeau cîndva copii. În fine, pe peretele şcolii generale, fotografii ale copiilor – la orele de sport, căţărîndu-se pe spaliere, mergînd pe bîrnă…

În această lună se împlinesc douăzeci de ani de cînd viaţa Pripiatului s-a sfîrşit brusc. Înainte de zorii zilei de 26 aprilie 1986, la mai puţin de 3 kilometri spre sud de ceea ce pe atunci era un oraş de 50.000 de locuitori, reactorul numărul 4 al Centralei Electrice Nucleare Cernobîl a explodat. În deflagraţie şi în incendiul care a urmat, 30 de oameni au murit sau au fost expuşi unor doze letale de radiaţii. Ruinele au mai ars încă 10 zile, contaminînd zeci de mii de kilometri pătraţi din nordul Ucrainei, sudul Belarusului şi  regiunea rusă Briansk. A fost cel mai grav accident nuclear petrecut vreodată.
Particulele căzute pe sol au eliberat de 400 de ori mai multă radioactivitate decît la Hiroshima, trimiţînd peste o treime de milion de oameni în pribegie şi provocînd o explozie de cancer tiroidian în regiune. În decursul anilor, daunele economice – costurile medicale şi de decontaminare, compensaţiile, pierderile de productivitate – s-au ridicat la sute de miliarde de dolari. Şi cum, în urma accidentului, au început să iasă la iveală gafele şi secretomania guvernului, Cernobîlul a grăbit chiar şi dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Astăzi, rămăşiţele puternic radioactive ale reactorului 4 continuă să ardă mocnit în interiorul aşa-numitului “sarcofag”, o criptă părăginită din beton şi oţel, ridicată în pripă după accident şi care acum ameninţă să se prăbuşească. Sînt pe cale să înceapă lucrările pentru o nouă structură boltită, de mărimea unui stadion, care va fi aşezată deasupra sarcofagului, izolîndu-l etanş. Odată cu terminarea ei, reactorul distrus va dispărea din faţa ochilor. Din minţile localnicilor nu va dispărea însă niciodată, deoarece aici catastrofa continuă să se deruleze cu încetinitorul.
Estimările iniţiale, care apreciau că zeci sau sute de mii de oameni vor muri din cauza Cernobîlului, s-au dovedit exagerate. Încetul cu încetul însă impactul genetic de acum 20 de ani îşi face simţită prezenţa. Nimeni nu poate aprecia cu certitudine efectul final, însă un raport credibil a estimat, anul trecut, că tăvălugul cancerului lansat de Cernobîl va costa 4.000 de vieţi. Aleksei Okeanov, de la Universitatea Internaţională de Mediu Saharov, din Minsk, Belarus, care studiază efectele accidentului asupra sănătăţii, îl numeşte “un incendiu care nu poate fi stins într-o viaţă de om.”
Şi totuşi moştenirea cea mai perfidă a Cernobîlului ar putea fi suferinţele psihologice ale celor izgoniţi din casele lor de norul radioactiv sau ale celor cîtorva milioane care continuă să trăiască pe un teren contaminat. “Efectele psihologice au fost devastatoare – spune Mihail Malko, un fizician din Minsk. Multe femei au avut sentimentul că vor da naştere unor copii bolnavi sau unor copii fără nici un viitor. Mulţi oameni au sentimentul că vor muri din cauza Cernobîlului.”

Olesia Şovkoşitnaia nu ştie dacă Cernobîlul e de vină pentru migrenele ei cumplite şi pentru faptul că – spune ea – “uneori uit totul”. Păstrează însă amintiri frumoase de cînd a copilărit în Pripiat, un oraş ridicat în anii ’70 pentru personalul centralei de la Cernobîl. “A fost fantastic. Era un oraş cu o atmosferă caldă, cu multă verdeaţă şi trandafiri” – spune ea. Avem în faţă un castron de găluşte cu cireşe, numite vareniki, la Kiev, la circa 100 de kilometri sud de Cernobîl, unde locuieşte Olesia acum. “Făceam sport: eu jucam handbal, înotam, jucam şah. Făceam muzică. Eram la cor. Am avut o copilărie fericită.”
Viaţa aceea a luat sfîrşit pe cînd Olesia avea 10 ani. În acea noapte de aprilie, la ora 1:23, tehnicienii au fost neglijenţi în timpul unei verificări de rutină la reactorul patru. Miezul de grafit al reactorului, de concepţie sovietică, are o instabilitate inerentă şi, în cîteva secunde, reacţia nucleară în lanţ a scăpat de sub control. Apa de răcire a reactorului s-a transformat într-un abur care a aruncat în aer barele de combustibil. Reactoarele occidentale sînt închise în nişte buncăre de oţel şi beton, dar acesta era prea puţin protejat în faţa unei explozii. Deflagraţia a spulberat acoperişul, împrăştiind măruntaiele reactorului în jurul clădirii şi declanşînd un teribil incendiu în ceea ce rămăsese din miezul de grafit.
Dimineaţa, la cîteva ore după accident, mama Olesiei, tehniciană la centrală, s-a prezentat la lucru ca de obicei. Olesia s-a dus la şcoală. “Era cald în ziua aia, parcă era vară” – îşi aminteşte ea. La şcoală, “oamenii şuşoteau. Am fost închişi înăuntru. Nu puteam înţelege de ce.” După ore, copiilor li s-a spus să meargă direct la casele lor şi să nu mai stea pe afară, la joacă.
Mama Olesiei s-a întors după-amiază şi a închis ferestrele. Un angajat al primăriei a venit cu pastile cu iod, un medicament profilactic împotriva radioactivităţii iodului 131. Mama i-a mai dat Olesiei să bea un gît de votcă, despre care în ţările sovietice se credea cu tărie că protejează împotriva radiaţiilor. Tatăl ei, inginer, s-a întors în acea zi de la Moscova, unde-şi luase examenul de doctorat. În mod ironic, teza lui avea ca subiect şansele de producere a unei catastrofe într-o centrală electrică nucleară. În drum spre casă – i-a povestit el mai tîrziu Olesiei – văzuse copiii stropindu-se cu apa din bălţile formate acolo unde drumul fusese spălat cu furtunul. A încercat să-i convingă să intre în case. Se bălăceau pur şi simplu în radiaţii…
În dimineaţa următoare, oficialităţile au anunţat la radio că avusese loc un accident şi că oraşul va fi evacuat. În aceeaşi zi, 1.100 de autobuze din toată Ucraina s-au adunat în Pripiat. Pînă la 5 după-amiază, oraşul era gol.

Nouăsprezece ani mai tîrziu, în 2005, o mulţime rebegită de frig s-a adunat în miez de noapte la slujba de pomenire în Slavutici, oraş ridicat la sfîrşitul anilor ’80 pentru a înlocui Pripiatul. Aflat la 50 de kilometri distanţă, el i-a adăpostit pe muncitorii care au avut grijă de cele trei reactoare rămase la Cernobîl pînă ce au fost închise pe rînd, ultimul în anul 2000. În piaţa centrală, săpate în marmură neagră, stau numele şi chipurile primelor victime ale dezastrului. Doi lucrători ai centralei, Valeri Kodemciuc şi Vladimir Şişenok, au fost ucişi de explozie şi incendiu. Ceilalţi, 22 de lucrători la centrală şi 6 pompieri, au fost expuşi la doze imense de radiaţii şi au murit în cîteva luni. În timp ce un preot ortodox ţine slujba, iar corul intonează Gospodi, Gospodi, Gospodi – Doamne, Doamne, Doamne -, membrii familiilor aşază solemn jerbe şi lumînări în dreptul numelor celor pe care i-au iubit.
În zilele de după explozie, mii de alţi muncitori, aşa-numiţii “lichidatori”, au fost aduşi la Cernobîl pentru a îmblînzi infernul radioactiv. Mineri din minele de cărbune au săpat sub miezul în fierbere, pentru a permite pomparea azotului lichid, menit să răcească combustibilul nuclear. Piloţi de elicopter au aruncat 5.000 de tone de plumb, nisip, argilă şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările. Soldaţi înarmaţi cu lopeţi  făceau curse contra cronometru pînă pe acoperiş, pentru a arunca bucăţile de grafit fumegînd înapoi în nucleu. Porecliţi, sarcastic, “bioroboţi”, mulţi dintre aceşti 3.400 de oameni, de un curaj  ireal, care au luat parte la operaţiune au încasat în doar cîteva secunde o doză de radiaţii cît pentru o viaţă întreagă.
Pe 6 mai, focul din interiorul reactorului sfîrtecat a fost, în fine, stins şi o armată de “lichidatori” au început să lucreze la construcţia sarcofagului şi la etanşarea deşeurilor radioactive în cele cîteva sute de depozite de lîngă Cernobîl. În acele prime zile, doctorii care-i monitorizau pe lichidatori vedeau cum le scădea numărul celulelor sanguine şi se temeau pentru sănătatea lor. Cei mai mulţi însă şi-au revenit.
Acum însă un nou val de afecţiuni i-ar putea lovi pe cei 240.000 de bărbaţi şi femei care au lucrat în prima linie a frontului împotriva dezastrului. Cataractele, o boală tipică pentru supravieţuitorii bombardamentelor atomice din Japonia, sînt în creştere. Mai îngrijorător, un studiu făcut pe lichidatorii ruşi pune pe seama accidentului cele 230 de decese “suplimentare”, din anii ’90 – provocate de boli de inimă, leucemie şi alte forme de cancer.
Legătura dintre Cernobîl şi bolile de inimă este controversată. Radiaţiile pot, într-adevăr, afecta vasele de sînge, însă unii cercetători cred că incidenţa mare a bolilor de inimă printre lichidatori este, mai degrabă, rezultatul consumului excesiv de alcool, fumatului, al stresului şi alimentaţiei deficitare. În schimb, creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer printre lichidatori era aşteptată de mult, iar cele cîteva cazuri apărute pînă acum ar putea fi doar începutul. Jacov Kenigsberg, preşedintele Comisiei Naţionale pentru Protecţie împotriva Radiaţiilor din Belarus, remarcă faptul că, pentru unele tipuri de cancer provocat de radiaţii, au trecut 20-25 de ani pînă ca acestea să se manifeste la supravieţuitorii bombardamentelor atomice. “Putem spune că sîntem de-abia la începutul drumului.”

Milioanele de oameni normali care au avut ghinionul să se afle în direcţia vîntului care bătea dinspre Cernobîl sînt, de asemenea, ameninţaţi. Explozia iniţială a făcut ca materialul radioactiv să fie pulverizat în amosferă la vest de reactor, cruţînd Pripiatul de o lovitură directă şi ucigînd, în schimb, o fîşie dintr-o pădure de pini, numită de-atunci “Pădurea Roşie”, din cauza straniilor ace roşii ale copacilor morţi. “Au avut mare, mare noroc cu vîntul” – spune Ronald Chesser, un ecolog de la Universitatea Texas Tech care studiază norul radioactiv, ca model pentru ceea ce s-ar putea întîmpla dacă o “bombă murdară” ar exploda într-un oraş american.
Apoi, pe măsură ce reactorul scăpat de sub control a continuat să ardă, vîntul a purtat norul spre nord. Cam 70% din radioactivitate a ajuns deasupra Belarusului, contaminînd aproape un sfert din ţară. Cu toate acestea, guvernanţii sovietici i-au lăsat pe oamenii de-acolo în necunoştinţă de cauză. În timp ce copiilor din Pripiat li se dădeau pastile cu iod la cîteva ore după explozie, autorităţile din Belarus nu începuseră distribuirea lor nici după o săptămînă. În tot acel timp, copiii au băut lapte cu iod 131 de la vacile care păscuseră iarba contaminată. Acest izotop puternic radioactiv, cu o durată de înjumătăţire scurtă, şi-a croit drumul pînă la glanda tiroidă, care are o afinitate deosebită pentru fixarea iodului.
Începînd cu anul 1990, Aleksei Okeanov şi alţi cercetători au putut observa consecinţele: o creştere puternică a numărului cazurilor de cancer tiroidian la copii. “Era absolut evident că se datora Cernobîlului, însă era greu de dovedit” – spune Okeanov. Înainte de Cernobîl, în Belarus se înregistrau 2-3 cazuri pe an la copiii mai mici de 15 ani. În 1995 au fost 90 de cazuri. Pînă acum, aproape 4.000 de copii şi adolescenţi din Belarus, Rusia şi Ucraina au fost diagnosticaţi cu acest tip de cancer, cea mai mare parte a lor provenind din Homiel, o regiune puternic contaminată din Belarus, aflată chiar la nord de Cernobîl. Şi, deşi cancerul tiroidian prezintă una dintre cele mai ridicate rate de vindecare dintre afecţiunile maligne, cel puţin 9 copii au murit atunci cînd tumorile s-au extins, iar supravieţuitorii vor fi dependenţi de tratament întreaga viaţă.
Acum, cînd de la accident s-a schimbat o generaţie, cancerul tiroidian este din nou rar întîlnit la copii. Însă incidenţa sa în rîndul adulţilor ar putea creşte. Okeanov spune că Registrul naţional de evidenţă a cancerului din Belarus arată, de asemenea, mai multe cazuri de cancer de colon şi vezică urinară în Homiel, deşi unii experţi cred că mai buna monitorizare de după accident ar putea explica, cel puţin parţial, această creştere.
Un raport de anul trecut al Forumului Cernobîl, un grup de experţi creat de Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte agenţii ale ONU, estimau că, dintre milioanele de oameni expuşi la norul radioactiv de la Cernobîl, aproape 4.000 vor muri în cele din urmă de leucemie sau alte forme de cancer provocate de radiaţii. }inînd cont însă de temerile medicilor din zilele de după accident, această cifră vine ca o uşurare.
Impactul Cernobîlului nu se termină însă odată cu decesele provocate de cancer. La început, “nu am anticipat deloc efectele psihologice” – spune Mihail Balonov, secretarul ştiinţific al Forumului Cernobîl. Considerîndu-se condamnaţi, unii supravieţuitori trăiesc cu frică, în timp ce alţii îşi duc viaţa de parcă nimic n-ar mai conta, mîncînd ciuperci şi fructe de pădure crescute pe solul contaminat, bînd în neştire şi trăind în promiscuitate.
Celor suferinzi li se adaugă sutele de mii de oameni dezrădăcinaţi, fie că au fost evacuaţi din zonele cele mai contaminate, fie că au plecat singuri. Olesia Şovkoşitnaia, evacuată din Pripiat pe cînd avea 10 ani, spune că viaţa de “copil de la Cernobîl” n-a fost deloc uşoară. “Am fost foarte deprimată după aceea” – spune ea. Familia ei a stat trei luni la nişte rude din estul Rusiei, pînă ce a primit un apartament spaţios la Kiev şi bani de mobilă.
Deloc surprinzător însă, noii lor vecini nu vedeau cu ochi buni valul de evacuaţi şi tratamentul preferenţial pe care aceştia îl primeau în calitate de victime oficiale ale Cernobîlului. “Unii ne urau de-a binelea” – spune Olesia. Spuneau că şi ei trăiesc într-o zonă contaminată, dar n-au primit nici o compensaţie. Chiar şi astăzi, Ucraina şi Belarus cheltuiesc cam 5% din bugetul lor naţional pentru Cernobîl, cea mai mare parte sub formă de bani lichizi, vacanţe plătite şi alte compensaţii acordate milioanelor de victime înregistrate.
Cei care au rămas pe loc trăiesc încă într-un peisaj contaminat. Radionucleele cu cea mai mare răspîndire de la Cernobîl, cesiu 137 şi stronţiu 90, vor rămîne în mediul înconjurător timp de decenii. Şcolile şi alte clădiri publice din Belarus sînt spălate cu regularitate de sus pînă jos. Ogoarele sînt fertilizate cu potasiu, pentru a limita preluarea cesiului de către plante, şi cu var, pentru a bloca stronţiul. Reglementări stricte stabilesc ce anume trebuie plantat pe fiecare sol (pe turbă, de pildă, doar cartofi, în schimb pe solurile argiloase, care blochează radionucleele, se poate semăna o gamă mai largă de soiuri). Terenurile cele mai contaminate – mai mult de o sută de mii de hectare – sînt încă necultivate, deşi guvernul belarus a început să ia măsuri pentru a le repune în circuit.

La 30 de kilometri de reactor, dincolo de o poartă şi de ghereta de pază, orice cultură agricolă dispare. Ogoarele fac loc unei păduri întunecoase, înmiresmate şi încă tulburătoare la această a patra vizită a mea din ultimii zece ani în zona de excludere – o porţiune de teren strict supravegheată, cam de două ori cît Luxemburgul. La prima mea vizită, în 1995, un cîine se fîţîia pe-acolo, în timp ce eu aşteptam ca paznicii să-mi verifice hîrtiile. Cînd l-am văzut, am fost cuprins de milă: o tumoare uriaşă îi deformase falca. După ce s-a mai apropiat însă, mi-am dat seama că teama mea de radiaţii îmi jucase o festă – tumoarea era, în realitate, o bucată de asfalt pe care cîinele o ţinea în gură…
În centrul acestei sălbăticii “accidentale”, se află sarcofagul – cenuşiu, malign, mai ruginit decît mi-l aminteam. Ridicat în 6 luni, el a fost proiectat să reziste cel mult 20 de ani. Una din grinzile care susţin acoperişul de tablă de oţel ondulată se sprijină precar de un perete serios avariat al camerei reactorului, în timp ce partea de vest a structurii s-a încovoiat cîţiva centimetri. Nici o îmbinare nu a fost sudată: muncitorii nu s-au putut apropia suficient. Oricare dintr-o multitudine de scenarii de groază – un cutremur, o tornadă, o cădere masivă de zăpadă – l-ar putea pune la pămînt. Sau şi mai rău: sarcofagul, ori adăpostul, cum mai este cunoscut, s-ar putea prăbuşi de la sine.
Acest adăpost fragil acoperă o cantitate estimată la 200 de tone de combustibil nuclear, o parte din el în miezul reactorului, iar altă parte într-o “lavă” de o radioactivitate nepămînteană, formată din barele de combustibil, beton şi metal care s-au topit laolaltă în acel infern şi s-au scurs apoi în labirintul de camere de sub reactor. În ruinele clădirii există uraniu şi plutoniu îmbogăţit cît pentru zeci de bombe atomice.
Însă ameninţarea iminentă este apa. Cu cîţiva ani în urmă, lucrătorii au măsurat peste 800 de metri pătraţi de fisuri şi găuri în sarcofag, care lăsau apa de ploaie şi zăpada topită să-i pătrundă în măruntaie. Apa slăbeşte şi mai mult structura şi se scurge în mediul înconjurător, purtînd cu ea contaminanţii radioactivi. Apa poate acţiona şi ca un moderator nuclear, o substanţă care facilitează o reacţie în lanţ. Chiar dacă riscul este considerat minim, o reluare a reacţiei în lanţ ar putea declanşa o nouă explozie a aburului, aruncînd în aer sarcofagul, proiectînd afară bucăţi de combustibil şi eliberînd în atmosferă tone de praf radioactiv fin.
În noaptea de 26 iunie 1990, după două săptămîni de ploi puternice, detectoarele dintr-o cameră plină cu lavă au înregistrat o creştere bruscă a emisiei de neutroni, un indiciu al iminenţei unei reacţii în lanţ. Patru zile mai tîrziu, un fizician de la un centru tehnic din oraşul Cernobîl, aflat la 16 kilometri distanţă, s-a precipitat înăuntru pentru a turna un absorbant de neutroni, nitrat de gadoliniu, peste lavă. Neutronii au revenit la normal.
De-a lungul anilor, asemenea acte de bravură au fost plătite scump. Centrul tehnic, condus de Academia de Ştiinţe a Ucrainei, este locuinţa “călăuzelor”, oameni de ştiinţă care lucrează în interiorul sarcofagului, expunîndu-se la mari doze de radiaţii atunci cînd monitorizează starea combustibilului din reactor. Lîngă intrare există o listă cu cîteva zeci de nume ale celor care au murit, mulţi din ei la numai 40-50 de ani, mulţi de cancer sau de boli de inimă. Recunosc numele lui Eduard Denisenko, pe care-l întîlnisem cu un deceniu în urmă, şi mi-l amintesc întrebîndu-se ce om în toate minţile ar vrea să lucreze la Cernobîl. “Dar dacă oamenii din Vest sau din Rusia nu vor să vină aici – se întreba el -, atunci cine? Dumnezeu? Dracu’?”

În ultimii doi ani, 90% din găuri au fost astupate şi un nou sistem de aspersoare pulverizează gadoliniu în sala centrală. Cea mai mare parte a apei de ploaie este pompată afară, însă o parte din ea este lăsată să băltească, pentru a colecta praful. Iulia Marusici, care lucrează la departamentul de informaţii al centralei nucleare, ne spune însă, fără pic de emoţie în glas: “Adăpostul a fost şi este riscant. Este o ameninţare pentru oamenii care lucrează aici, pentru locuitori şi pentru mediu.”
Marusici, o fumătoare înrăită, cu părul şaten vopsit în roşu închis, mă ia cu ea înăuntru ca să arunc o privire. Cu dozimetrele în buzunare şi feţele acoperite de măşti, trecem printr-o serie de coridoare pînă la un punct de pază, unde un inginer al uzinei îmi arată un grafic al radioactivităţii. La nivelul cel mai înalt înregistrat în sarcofag, de 3.400 de roentgeni/oră, radiaţiile ar furniza o doză mortală în doar cîteva minute.
Punctul cel mai îndepărtat în care Marusici mă poate duce este camera de comandă a reactorului 4 (paginile XX-XX). Aici e locul în care, acum 20 de ani, operatorii din schimbul de noapte au privit cu groază cum reacţia în lanţ scapă de sub control. Deşi faianţa de pe pereţi a căzut, lăsînd să se vadă ţevile şi mănunchiurile de fire şi cabluri, tablourile de comandă sînt intacte. Acum 5 ani, întreaga cameră a fost stropită cu o soluţie de decontaminare roz. Acolo unde reziduurile s-au închegat pe pereţi, ele seamănă tulburător cu nişte dîre de sînge.
Acest monument obsedant va fi, în cele din urmă, demolat. După 10 ani de negocieri complicate, se aşteaptă ca în acest an să înceapă lucrările la un nou sarcofag, realizat de Battelle Memorial Institute, Grupul Bechtel, Électricité de France şi Centrala Atomoelectrică Cernobîl. Mai lungă decît un teren de fotbal, mai înaltă decît Statuia Libertăţii şi costînd în jur de 800 de milioane de dolari, aşa-numita Noua Incintă de Siguranţă (NIS) este proiectată ca o gigantică boltă de oţel. Din motive de siguranţă, ea va fi construită la distanţă de sarcofag şi apoi amplasată pe locaţia ei. Va fi cea mai mare construcţie mobilă realizată vreodată.
Construcţia va dura, se estimează, 4-5 ani şi nu va fi deloc uşoară. După accident, combustibilul reactorului şi deşeurile radioactive au fost îngropate la întîmplare în jurul sarcofagului, acolo unde muncitorii vor trebui să sape pentru a construi fundaţia NIS. “Cine ştie ce-o să găsim acolo jos” – spune inginerul de proiect Fabien Sauvadet.
Odată ce NIS va fi amplasată, macarale comandate de la distanţă le vor permite inginerilor să dezmembreze cu grijă vechiul sarcofag. Însă reactorul distrus şi tonele sale de combustibil nuclear, mult prea radioactiv pentru a fi manipulat, chiar şi de la distanţă, vor rămîne deocamdată la locul lor.

În afara “zonei zero”, animalele sălbatice au pus din nou stăpînire pe sutele de kilometri pătraţi de terenuri abandonate din zona de excludere. Peste 100 de lupi cutreieră pădurile, berzele negre şi vulturii codalbi, specii periclitate, s-au cuibărit prin mlaştini, iar cîteva zeci de cai Przewalski, o rasă rară, care dispăruse cu decenii în urmă din habitatele naturale, se înmulţesc acum, după ce au fost lăsaţi în libertate aici, în 1998. Pinii iau din nou în stăpînire pînă şi Pădurea Roşie, chiar dacă în zonele unde radioactivitatea mai “bălteşte” sînt încă piperniciţi şi deformaţi, cu ace nefiresc de lungi sau de scurte şi cu mănunchiuri de lăstari în locuri în care în mod normal ar trebui să fie doar unul. Această pădure desfigurată de radiaţii este o anomalie. În general însă, ecologii sînt uimiţi să constate cît de rezistentă se poate dovedi natura în faţa adversităţii radioactivităţii.
La fel şi oamenii. Zona de excludere a fost evacuată după explozia de la Cernobîl. După cîteva luni însă, unii locuitori se mutau înapoi, sfidînd autorităţile ucrainene. Astăzi, 400 de oameni, cei mai mulţi bătrîni, trăiesc în satele cu case părăginite de lemn răspîndite prin regiune, iar guvernul s-a mai îmbunat, atît cît să le furnizeze electricitate şi linii de autobuz pînă în oraşele din apropiere, unde merg la cumpărături.
În satul Opacici, cu o populaţie de 19 oameni, un cocoş defilează ţanţoş cu găinile sale pe lîngă coliba dărăpănată a Annei şi a lui Vasili Ievtuşenko. Ea tocmai a împlinit 70 de ani; el are 66. Îmbrăcat cu pantaloni cenuşii şi cu o cămaşă în carouri, de tăietor de lemne, Vasili întreţine cea mai mare parte a conversaţiei. Stăm într-un colţ, sub o icoană pictată pe lemn cu Fecioara Maria, şi ne uităm la un album cu fotografii. “Asta e fiica noastră” – spune Vasili, iar apoi, arătînd cu degetul pe cealaltă pagină: “asta e vaca noastră”.
La o săptămînă după accident, Anna şi Vasili au fost evacuaţi într-un sat aflat la vreo 150 de kilometri depărtare. “Nu ne-a plăcut locul; vremea nu era bună” – spune Vasili. După doi ani, s-au întors în coliba lor din Opacici. “Avem tot ce ne trebuie” – spune Vasili, incluzînd şi votca făcută în casă.
Vasili îmi arată rezultatele analizelor de sînge pe care el şi Anna le-au făcut în 2004. Totul pare normal. “Dacă era ceva, am fi fost deja morţi” – spune el. Anna adaugă: “Oamenii mă întreabă cum de nu mi-e frică – spune ea cu un zîmbet care lasă să i se vadă gura plină de dinţi de aur. Eu le spun că asta e casa mea. Mă scol dis-de-dimineaţă. Am o grămadă de treburi de făcut. Asta-i tot.”
Dacă Opacici este relicva vie a unui coşmar nuclear, Pripiatul este mai degrabă precum ceasul găsit în ruinele Hiroshimei, cu limbile sale moarte încremenite în momentul exploziei. După ce trec de un punct de control cu poarta alb-roşie construită pentru a ţine la distanţă jefuitorii şi, mai ales, curioşii, mă plimb prin ceea ce a fost cîndva un oraş îngrijit. Şirurile de blocuri albe sau pastelate stau goale, cu ferestrele întunecate şi etajele inferioare năpădite de vegetaţie. Lîngă grădiniţa de copii şi sala de sport cu bazin de înot, acum gol şi plin de moloz, pe care Olesia şi le amintea din copilărie, se află o roată de bîlci, ruginită, cu scaunele galbene scîrţîind în bătaia vîntului. Fusese construită chiar pentru sărbătoarea de 1 Mai 1986…
Palatul Culturii “Energetik”, o sală imensă unde se ţineau concerte şi spectacole, domină piaţa pustie. Prin pavaj au crescut plopi. Muşchiul din crăpături face contorul Geiger-Müller să pîrîie. Cu toate că ploile au spălat unele porţiuni, numeroasele zone “fierbinţi” vor face ca această carapace neînsufleţită să rămînă radioactivă cel puţin o viaţă de om.
“Cel mai lugubru, atunci cînd stai aici, în centrul Pripiatului, nu este distrugerea betonului sau a oţelului – spune Ron Chesser. Sînt absenţa oamenilor, tăcerea.” Peste ani, radionucleele îşi vor epuiza perioadele de înjumătăţire, iar temerile supravieţuitorilor se vor estompa. Această singurătate nu cunoaşte însă leac.

Text: Richard Stone

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2006)



4 Comments

  1. O data cu intrarea in sistemul solar a cometei Elinin ,si cu intensificarea activitatzii solare,se vor agrava unele dezechilibre in placile (microplacile) tectonice….si asta incepand cu luna Septembrie 2011….deci mai avem cateva zile sa mai ”corectam” cate ceva….dar nu mai avem timp sa inchidem centralele nucleare (din pacate)…..si sunt peste 250 de astfel de centrale (fiecare cu trei sau patru reactoare) ,active pe Terra.
    Dupa catastrofa din Japonia se observa mai clar care este viitorul planetei noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*