Rosia Montana – Aur in suspensie

Imagine articol

De zece ani, cateva mii de locuitori din Rosia Montana traiesc in incertitudine si dezbinare pe un munte de aur si nici o posibila solutie nu ii va multumi pe toti.

Un indicator ruginit, asezat la rascruce de drumuri, imi arata ca mai sunt 5 km pana la Rosia Montana si la Muzeul Galeriilor Romane de acolo. Ma alatur localnicilor care asteapta resemnati, facand cu mana sa fie luati de o “ocazie”. Rareori cate un autobuz ia drumul spre comuna. E greu de imaginat ca soseaua plina de hartoape si rupta de lume duce spre locul in care se afla cel mai bogat zacamant de aur din spatiul european. Rosia Montana, sau Alburnus Maior, cum se numea in timpuri stravechi, a atras deopotriva colonistii romani din antichitate, inginerii reginei Maria Tereza, intreprinderile Republicii Socialiste Romania si investitorii straini de astazi.

Goana dupa aur isi pierde insa aerul romantic aici, in “vestul salbatic” romanesc, unde, sub chipul de o rara frumusete al Apusenilor, se dezvaluie povestea mai degraba trista a unei economii in ruina, cu infrastructura de mult neglijata, salarii mici si somaj crescut. In tot acest timp, statul roman se afla sub presiunea integrarii in Uniunea Europeana, care cere inchiderea minelor mancatoare de subventii, pina in 2007.

Sunt zece ani de cand o companie multinationala a sosit pe valea Rosiei cu promisiunea unei vieti mai bune. Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) doreste sa inlocuiasca mina aurifera de stat cu o imensa cariera de suprafata, ceea ce ar asigura cateva sute de locuri de munca pe o perioada de 20 de ani, cat sunt planificate sa dureze constructia si exploatarea minei.

De la o vreme, pe strazile accidentate ale comunei s-au ivit, printre basculante si excavatoare, simbolurile unei bunastari inca indepartate: jeepurile colorate conduse de tinerii locului, mai bine platiti decat au fost vreodata. Un tanar binevoitor de la volanul unui astfel de jeep imi face semn sa urc. In scurt timp, se ambaleaza, suparat pe opozitia cvasiunanima fata de proiectul minier: “Cei de la Gold au facut o gramada de lucruri pe degeaba. Ce interes au sa-si bata joc de oameni? De locuri de munca avem nevoie, plus ca ne dau foarte multi bani pe case. Toata Europa e cu ochii pe ei, nu-si pot permite sa faca prostii.”

De la localnicii din comuna pana la arheologii, parlamentarii si academicienii din Bucuresti, de la organizatii nonguvernamentale internationale si pana la Parlamentul Uniunii Europene, Rosia Montana provoaca de ani de zile dezbateri aprinse.

Rosia Montana si-a capatat renumele arheologic acum peste 200 de ani, cand aici s-au descoperit vestitele tablite cerate romane, marturii unice despre mineritul din imperiu, despre viata cotidiana in provincii si chiar despre dreptul roman. In zona a inceput, din martie 2001, un program intensiv de cercetare arheologica, finantat, asa cum cere legea, de companie, care a scos la lumina necropole, un mausoleu circular si, din galerii, un sistem hidraulic de extras apa din mina. RMGC nu a precupetit bani si efort, aducand la siturile din Rosia zeci de arheologi, dar conducand sapaturile intr-un ritm pe care criticii l-au considerat “heirupist”.

Certificatele de descarcare arheologica, fara de care nu se pot obtine aprobarile de exploatare, au fost obtinute in graba (pana in prezent s-a descarcat 80% din suprafata inclusa in proiect, iar sapaturile sunt proiectate sa se incheie pana la sfarsitul acestui an) si au devenit obiectul unor procese civile, iar justitia a decis anularea descarcarii pentru Masivul Carnic, ceea ce, deocamdata, blocheaza proiectul. Lupta a divizat radical lumea arheologica din Romania. Cei direct implicati aplauda investitia de 8 milioane USD a RMGC, un adevarat lux pentru aceasta disciplina-cenusareasa. Corina Bors, consultantul companiei pe teme de patrimoniu, afirma: “Inainte de aparitia acestui interes privat de dezvoltare, nimeni nu a dat importanta cercetarii arheologice in zona, cu exceptia descoperirilor intamplatoare, senzationale.” Intrebata daca nu ii pare rau, ca arheolog, sa vada toata acea zona distrusa, ea spune: “Mi-ar parea mai rau ca lucrurile sa ramana fix cum erau in 2000.”

Prof. Mircea Babes, seful catedrei de arheologie a Facultatii de Istorie de la Universitatea din Bucuresti si una din vocile cele mai autorizate ale opozitiei, se pronunta, dimpotriva, pentru stoparea neconditionata a proiectului, sustinand conservarea integrala a locului si crearea unui parc arheologic. “In spiritul modern al protectiei monumentelor intra si protectia peisajului” – spune profesorul, care vede in Rosia Montana un complex unic, sculptat de om “si pe dinauntru, si pe din afara”.

Ma intalnesc intr-un tarziu cu dr. Beatrice Cauuet, expert in arheologie miniera, sosita din Franta pentru a conduce sapaturile din subteran de la Rosia Montana, care imi arata situl in fotografiile de pe calculatorul personal. Arheologul francez crede ca Romania poate privi proiectul minier ca pe o posibilitate de a studia si conserva descoperirile facute: “Este responsabilitatea romanilor si a politicienilor din aceasta tara sa “forteze mana” companiei de a plati pentru patrimoniu, de a le da oamenilor ceva in schimbul a ceea ce va fi distrus” – spune ea, sugerand construirea unui muzeu sau chiar a unei reconstituiri a galeriilor importante. Afirmatiile dr. Cauuet ridica o intrebare dureroasa: Este patrimoniul un lux pe care romanii nu si-l pot permite? “Decizia daca va exista sau nu un proiect minier la Rosia Montana nu se poate baza insa pe pseudoconservarea patrimoniului – spune dr. Cauuet -, caci daca nimeni nu are mijloace de a studia acest patrimoniu, el de fapt nici nu exista.”

Pana acum, RMGC afirma ca a cumparat 42% din casele din zona impactata. Si alte familii ar fi vrut sa-si vanda proprietatile, dar nu au primit oferte. Achizitiile au fost sistate in 2004, iar de atunci toata lumea isi macina nervii intr-o asteptare nesigura. Pana nu de mult totusi localitatea era intr-o adevarata frenezie: pentru a obtine preturi mai bune (caci compensatiile trebuie sa le asigure un nivel de trai cel putin echivalent), oamenii isi pavoazau locuintele, plantau pomi fructiferi in gradina si se declarau hotarati sa se lase mai greu “cumparati” decat cei care vandusera deja. “Mie nu-mi trebuie sa plec de aici, ei sunt cei care au nevoie de aurul de sub casa mea. Daca vor sa vand, sa ma plateasca cat am nevoie ca sa-mi cumpar un apartament la Timisoara” – spunea tanti Rozica, dupa ce tocmai isi zugravise garajul.

Din septembrie 2000, o organizatie creata de o mana de localnici, “Alburnus Maior”, a concentrat in jurul ei intreaga opozitie fata de proiect. Majoritatea membrilor acestui ONG sunt mineri din familii care detineau cupse (drepturi individuale de minerit). Ei sperau sa-si recapete dreptul de care au fost vaduviti sub regimul comunist. Oponentii vorbesc despre stramutarea si distrugerea unei comunitati, despre mutilarea peisajului, despre poluare si riscul unui dezastru natural. “Noi incercam doar sa informam localnicii, ca sa-si poata decide soarta si apara interesele, exercitandu-si drepturile cetatenesti” – spune Stephanie Roth, o ziarista din Elvetia, care a devenit principala organizatoare si sufletul opozitiei din Rosia. In 2004, Stephanie a adus campaniei “Salvati Rosia Montana!”, un premiu international de mediu, care i-a sporit vizibilitatea si fondurile.

In fiecare din vizitele mele la Rosia am avut sentimentul neplacut al unui “razboi rece” care domnea in piata principala a comunei. Pe fundalul demoralizant al mutarilor, suspiciunea oamenilor – si de o parte, si de alta – se simtea la tot pasul, destramand cu fiecare zi comunitatea, chiar daca, oficial, actul de condamnare inca nu i-a fost semnat. In Rosia Montana traiesc insa moti, oameni vajnici – precum nenea Utu, membru al organizatiei “Alburnus Maior” -, al caror spirit nu se lasa infrint cu una-cu doua. “Sunt lucruri pe care nu le poti cumpara cu bani si mie nici prin gand nu-mi trece sa plec de aici. Noi existam pe pamanturile astea de 2000 de ani” – spune el. Vorbind cu nenea Utu, am senzatia ca astfel de oameni isi apara mai mult decat propria ograda – ei se considera intr-adevar urmasi si strajeri ai vechilor civilizatii care au lasat galeriile, necropolele si tablitele cerate.

Pe fondul lipsei de informatii precise si stiintifice, in jurul proiectului a inflorit o adevarata mitologie a dezastrului – materializata prin actiuni de protest dintre cele mai diverse: festivaluri de muzica in aer liber, marsuri prin tara, blocarea intrarii la Palatul Victoria. Implicarea activa a ONG-urilor si a opiniei publice intr-un astfel de caz este de bun augur intr-o tara fara o traditie a rezistentei civice in domeniul mediului. Grupul mic, dar galagios, de opozanti au stiut sa lanseze o campanie puternica, la scara nationala si chiar internationala, folosindu-se de mijloace moderne, precum internetul, si sa-si exercite drepturile civile, apeland la curtile de judecata.

“Alburnus Maior” a fost nevoita sa formuleze o solutie alternativa pentru bunastarea comunitatii. Membrii sai sustin ca mina de aur si istoria acesteia pot deveni o atractie turistica, mai ales ca frumusetea Muntilor Apuseni nu a fost exploatata comercial, iar extractia aurului poate fi continuata cu metode traditionale, fara cianura, intr-un fel de muzeu viu al meseriei. Agroturismul ar asigura o viata mai buna pentru localnici si in acelasi timp o continuitate spatiala si culturala. “Chiar daca pierdem, noi am castigat deja lupta cu RMGC pe plan moral” – spune presedintele asociatiei, Eugen David.

Saracia si somajul au facut ca multi locuitori ai comunei sa fie atrasi de compensatiile banesti, care, in cazul proprietatilor mai instarite, se ridica pana la 100.000 de euro. Oamenii s-au temut ca vor ramane fara locuri de munca in 2007, cand mina de stat, la care lucreaza peste 500 de muncitori, se va inchide.

Angajatii RMGC primesc salarii de doua-trei ori mai mari decit ar fi cele de la stat. Acestia vad proiectul ca pe singura alternativa pentru Rosia si locuitorii ei. Razvan Oprisa lucreaza ca sofer pentru RMGC. El nu exprima numai parerea lui atunci cand spune: “Multi tineri lucreaza pentru firma si toti speram ca proiectul va merge mai departe. Nu-i nimic altceva de facut aici, va trebui sa plecam daca nu va fi aprobat.” O alta tanara, Mariana, care lucreaza in birourile companiei, povesteste cu entuziasm despre schimbarile din viata ei: “Acum, ca am un salariu mai mare, am putut sa facem imprumut la banca si sa ne cumparam doua masini. Nu inteleg de ce se impotrivesc unii cand beneficiile sunt atat de clare. Tehnologia cu care se va lucra nu va pune in pericol mediul, care nici mie nu mi-ar placea sa fie afectat, ca doar traiesc aici.”

Gabriel Resources Ltd, cel mai important actionar in RMGC, a sosit in Romania in anul 1995, interesat initial de posibilitatea extragerii aurului din cantitati uriase de reziduuri (steril) ramase dupa ani de exploatare. O examinare mai detaliata a solului a aratat ca exista inca mult aur, care necesita insa o exploatare intensa de suprafata.

Asupra inceputurilor companiei planeaza o multime de suspiciuni, unele legate chiar de actul ei de nastere, un acord de asociere intre Gabriel Resources (condusa atunci de controversatul om de afaceri Frank Timis) si Regia Autonoma a Cuprului Deva, datat 4 septembrie 1995, cu o zi inainte ca regia sa publice un anunt de licitatie. Trei fosti directori ai regiei se afla, de altfel, sub urmarire penala la Parchetul General. In atentia parchetului se afla si Vasile Frank Timis, a carui imagine urmareste RMGC chiar la sapte ani dupa ce, potrivit actualei conduceri, a incetat orice fel de relatie intre Timis si companie.

“Pina acum, nimeni nu a dovedit ca ar fi ceva in neregula” – a declarat Alan R. Hill, presedintele companiilor Gabriel Resources si RMGC, curand dupa numirea lui din aceasta vara. Relaxat, pe terasa hotelului sau, Alan R. Hill vorbeste despre preocuparea noii conduceri de a da un chip nou intreprinderii: unul de companie implicata, cu responsabilitate civica si ecologica. Deocamdata, compania are o imagine proasta in randul populatiei, o presa proasta si aproape un deceniu de asteptare, timp in care a cheltuit 158 de milioane de dolari. De altfel, compania spune ca nu mai are fonduri decat pentru a duce proiectul pana la stadiul de aprobare/respingere.

“E traumatic. Deschiderea primei mine bazate pe un studiu de impact de mediu din Peru a durat doi ani si trei luni” – se plange Hill.

Conducerea – schimbata pentru a opta oara la varf de la crearea RMGC acum opt ani – admite ca “nu s-au facut unele lucruri care se puteau face”. Acum insa, dupa alinierea legislatiei romanesti de mediu la cea europeana, nu mai poate face decat un lucru: poate depune Studiul de evaluare a impactului asupra mediului, dupa indicatiile emise deja de ministerul de resort.

Studiul, care trebuie sa demonstreze ca proiectul indeplineste conditiile de mediu din Romania si din Uniunea Europeana, e asteptat in martie 2006. De indata ce va fi depus, Ministerul Mediului va organiza o dezbatere publica, urmata de un raport. Dezbaterea promite sa puna la incercare nu numai compania, ci si pe opozantii proiectului. De fapt, intreaga societate romaneasca isi va testa capacitatea de a-si rezolva lucid problemele. Participantii la dezbatere – printre ei si Ungaria, care a facut demersuri la Parlamentul European pentru monitorizarea stricta a eventualului proiect – vor completa fise riguros intocmite, in care isi vor nota observatiile pe rubrici, iar fiecare dintre acestea va fi analizata si semnata de un expert – explica oficialii din minister. Rezultatul scontat: sa cearna observatiile valide ale oponentilor de simplele isterii sau zvonuri.

Mai curand decat optiuni, cazul Rosia Montana ne ofera o dilema care trebuie rezolvata: Se poate lasa o companie multinationala sa aiba grija de viitorul pe termen lung al unei comunitati (si al mediului) chiar si atunci cand interesul comercial al companiei in zona va fi epuizat in mai putin de 20 de ani? Sau este mai intelept sa li se dea localnicilor posibilitatea de a exploata resursele naturale si sa li se incurajeze spiritul de initiativa?

Oricare ar fi decizia, la capatul a zece ani de asteptari si zbatere, raspunderea romanilor nu se opreste aici. Multi dintre sustinatorii proiectului cred ca Europa va sta cu ochii pe RMGC si astfel se absolva de orice responsabilitate. Directivele de mediu, preluate de la UE cuvant cu cuvant, nu sunt insa suficiente. E nevoie ca opozitia, guvernul si opinia publica sa ia o decizie in cunostinta de cauza si, daca va fi cazul, sa monitorizeze atent derularea proiectului, sa traga la raspundere compania in caz ca promisiunile sunt incalcate si sa vegheze impreuna ca orice profit smuls pamantului sa se faca si in interesul comunitatii.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*