Geosemne – Marele dezghet

Imagine articol

“Daca nu avem, nu ne trebuie” – spune Daniel Fagre in timp ce ne incarcam rucsacii. Suntem inarmati cu coltari, pioleti, coarda, receptoare GPS si spray de ursi, care sa alunge grizzly si pornim incarcati catre Ghetarul Sperry, din Parcul National al Ghetarilor, Montana.

Sunt insotit de Fagre si de alti doi cercetatori stiintifici de la Programul de cercetare a schimbarilor globale al Serviciului Geologic al SUA. Ei fac ceea ce au facut de zece ani: masoara nivelul de topire a legendarilor ghetari din parc.

Pana acum, rezultatele sunt pur si simplu ingrijoratoare. Cand presedintele Taft a creat Parcul National al Ghetarilor, in 1910, se estima ca acesta gazduieste in jur de 150 de ghetari. De-atunci, numarul lor a scazut la mai putin de 30, iar cei mai multi dintre acestia si-au micsorat suprafata cu doua treimi.

Fagre prezice ca, in 30 de ani, cei mai multi, daca nu toti ghetarii parcului vor disparea. “Lucrurile care se petrec in mod normal la scara geologica se intampla acum intr-o viata de om – spune Fagre. Este ca si cum ai privi cum se topeste Statuia Libertatii.”

Savantii care supravegheaza sanatatea planetei gasesc dovezi incontestabile ca Pamantul se incalzeste, chiar rapid in anumite cazuri. Cei mai multi cred ca activitatile umane, in special arderea combustibililor fosili si rezultatul, ridicarea in atmosfera a gazelor cu efect de sera, au influentat aceasta tendinta de incalzire.

In ultima decada, cercetatorii au inregistrat medii anuale record ale temperaturilor la sol si au observat semne ale schimbarii pe toata planeta: in repartitia ghetii, in nivelul de salinitate si in temperaturile oceanelor.

“Acest ghetar era candva mai aproape” – spune Fagre, cu ochelarii aburiti din cauza efortului, in timp ce ne cataram pe o portiune abrupta. El glumeste doar pe jumatate. O dara pe pamant marcheaza faptul ca din 1901 Ghetarul Sperry s-a micsorat, de la mai mult de 325 de hectare la 120 de hectare. “Nici asta nu mai e de actualitate – spune Fagre, oprindu-se pentru a-si trage sufletul. Acum are mai putin de 100 de hectare.”

Pretutindeni pe Pamant, gheata se modifica. Faimoasele zapezi de pe Kilimanjaro s-au topit, din 1912, mai mult de 80%. Ghetarii din Garhwal Himalaya, din India, se retrag atat de repede, incat cercetatorii cred ca majoritatea ghetarilor din estul si centrul masivului Himalaya ar putea disparea, teoretic, pana in 2035.

Calota polara s-a subtiat semnificativ in ultimii 50 de ani, iar intinderea ei s-a micsorat cu circa 10% in ultimii 30 de ani. Citirile repetate efectuate de NASA cu altimetrul laser arata ca marginile stratului de gheata al Groenlandei se restrang. Primavara, dezghetul apei dulci se produce acum, in emisfera nordica, cu 9 zile mai devreme decat in urma cu 150 de ani, iar inghetul din toamna cu 10 zile mai tarziu.

Dezghetarea permafrostului a determinat lasarea solului cu aproape 5 metri in unele parti din Alaska. Din Oceanul Arctic pana in Peru, din Elvetia si pana la ghetarii ecuatoriali din Irian Jaya, Indonezia, campuri masive de gheata, ghetari gigantici si banchiza dispar rapid.

Cand temperaturile cresc iar gheata se topeste, si mai multa apa se scurge in ocean din ghetari si din calotele glaciare, iar apa oceanului se incalzeste si creste in volum. Aceasta combinatie de efecte a jucat un rol important in cresterea nivelului mediu al oceanului planetar cu 10 pana la 20 cm in ultima suta de ani, conform Comisiei Interguvernamentale privind Schimbarile de Clima (IPCC).

Cercetatorii au indicat faptul ca nivelul marilor a crescut si a scazut substantial in istoria de 4,6 miliarde de ani a Pamantului. Dar actuala rata de crestere gobala a nivelului marii s-a indepartat de rata medie a ultimilor 2.000-3.000 de ani si creste si mai rapid, cu circa 2,4 mm pe an. O continuare sau o accelerare a acestei tendinte are capacitatea de a produce schimbari izbitoare in regiunile de coasta din intreaga lume.

Plimbandu-se cu masina in jurul Golfului Louisiana, Windell Curole poate vedea viitorul, iar acesta se prezinta destul de “ud”. In sudul Louisianei, coastele se scufunda literalmente, cu aproximativ un metru la o suta de ani, un proces numit tasare. Scufundarea coastelor, combinata cu ridicarea nivelului oceanului, produce efecte puternice.

E ca si cum ai lua cresterea globala a nivelului marilor si ai da-o pe repede inainte. Curole, din a saptea generatie Cajun, seful Districtului South Lafourche Levee, strabate cu camionul sau digul de pamant, nepavat, care separa civilizatia de zona inundata, terenul uscat de orizontul mlastinos.

Cu accentul sau francez, el indica locurile unde aceste mlastini, smarcuri si sate pescaresti prevestesc o lume mai calda: casa partial scufundata a prietenei sale din liceu, cimitirul cu apa clipocind pe criptele albe, fosta tabara de vanatoare a bunicului sau, acum inundata intre cioturi de stejar ca niste schelete. “Traim intr-un loc care nu e nici al uscatului, nici al apei” – spune Curole, in varsta de 52 de ani.

Ridicarea nivelului marii, scufundarea pamantului, erodarea coastelor si furtunile temperamentale sunt aspecte obisnuite din viata lui Curole. Chiar si furtunile relativ mici din ultimele doua decenii au coplesit sistemul de diguri, terasamente si statii de pompare, de care Curole se ocupa si pe care le-a modernizat in anii '90, ca sa previna revarsarea neinduratoare a Golfului Mexic.

“Probabil ca am ordonat mai multe evacuari decat oricine altcineva in aceasta tara” – spune Curole. Tendinta actuala se manifesta, in mod logic, nu numai pe coastele Louisianei, ci si in restul lumii. Niciodata pana acum n-au mai trait atati oameni atat de aproape de coasta: mai mult de 100 de milioane de indivizi din lumea-ntreaga traiesc pe teritorii pana la un metru sub nivelul principal al marii.

Vulnerabila la ridicarea nivelului marii, Tuvalu, o tara mica din Pacificul de Sud, a inceput deja sa intocmeasca planuri de evacuare. Megaorasele in care populatiile umane s-au concentrat in apropierea campiilor de coasta sau in deltele raurilor – Shanghai, Bangkok, Jakarta, Tokio sau New York – sunt expuse riscului.

Impacturile economice si umanitare prevazute asupra tarilor din regiunile joase, dens populate si foarte sarace, precum Bangladeshul, sunt potential catastrofale. Scenariile sunt suparatoare chiar si in tari bogate, ca Olanda, care are deja jumatate din teritoriu sub sau la nivelul marii.

Ridicarea nivelului marii produce o cascada de efecte. Bruce Douglas, specialist in zona costiera, care lucreaza la Universitatea Internationala Florida, a calculat ca fiecarui centimetru de crestere a nivelului apei ii poate corespunde o retragere de un metru pe orizontala a tarmului nisipos al plajelor, datorita eroziunii.

Mai mult, atunci cand apele sarate se infiltreaza in straturile de apa freatica dulce, ele ameninta sursele de apa potabila si culturile agricole. In Delta Nilului, unde se afla o mare parte a culturilor agricole ale Egiptului, eroziunea extinsa si infiltrarea apei sarate ar putea fi dezastruoase – de vreme ce tara are putine alte terenuri arabile.

In unele locuri, minunile ingineriei agraveaza efectele ridicarii nivelului marii intr-o lume incalzita. Sistemul de canale si de terasamente de-a lungul Fluviului Mississippi opreste efectiv procesul natural milenar de refacere a deltei fluviului cu bogate depozite de sedimente. In anii 1930, companiile de petrol si de gaze naturale au inceput sa dragheze canale de transport si de explorare, distrugand barierele de noroi care ajutau la imprastierea valurilor fluxului.

Forarea a indepartat vaste cantitati din lichidul subteran, favorizand, sugereaza studiile, cresterea ratei de scufundare a terenului. In prezent, Louisiana pierde anual circa 65 de kilometri patrati de terenuri mlastinoase, iar statul duce o campanie pentru obtinerea de fonduri federale, care sa contribuie la inlocuirea sedimentelor aduse din amonte, vitale pentru delta.

Proiecte locale de acest tip s-ar putea totusi sa nu insemne mare lucru pe termen lung, in functie si de cursul schimbarilor in alte parti ale planetei. O parte din Ghetarul de Self Larsen, din Antarctica, s-a desprins la inceputul anului 2002.

Desi gheata plutitoare, prin topirea sa, nu modifica nivelul oceanului (nu mai mult decat se intampla cu apa dintr-un pahar cand cuburile de gheata din ea se topesc), cercetatorii sunt ingrijorati de faptul ca aceasta desprindere ar putea prefigura prabusirea altor ghetari de self din Antarctica si cresterea cantitatii de gheata ajunse de pe continent in mare.

Daca s-ar rupe calota vest-antarctica – ceea ce oamenii de stiinta considera foarte putin probabil in acest secol -, ea contine suficienta gheata pentru a ridica nivelul marii cu aproape 6 m.

Chiar si fara un astfel de eveniment major, IPCC a prevazut in raportul sau din 2001 ca nivelul marii se va ridica peste tot intre 10 si 90 cm pana la sfarsitul acestui secol. Apogeul acestei previziuni – ridicarea nivelului marii cu aproape un metru – ar fi “un dezastru total”, in opinia lui Douglas.

Jos, in balta, toate acele predictii ii dau lui Windell Curole fiori. “Noi suntem cobaii – spune el, supraveghind lumea lui acvatica de pe o pozitie relativ avantajoasa, cu inaltimea de 3,5 metri. Nu cred ca cineva de aici, constient de problema ridicarii nivelului marii, poate adopta politica strutului.” Asta si pentru ca in curand nu va mai ramane cine stie ce nisip.

Ridicarea nivelului marii nu este singura schimbare prin care trec oceanele Pamantului. Experimentul circulatiei oceanului planetar, derulat pe parcursul a zece ani, inceput in 1990, i-a ajutat pe cercetatori sa inteleaga mai bine ceea ce se numeste acum centura circulatoare a oceanului.

Oceanele functioneaza, in esenta, similar circulatiei sangvine a omului. Asa cum arterele transporta sangele oxigenat de la inima catre extremitati si venele il returneaza pentru a fi reoxigenat, tot asa oceanele asigura circulatia vitala pentru planeta.

Propulsati mai ales de catre vanturile predominante si de diferentele de densitate a apei, care se schimba in functie de temperatura si salinitatea marina, curentii oceanici sunt esentiali in racirea, incalzirea si umidificarea suprafetelor terestre ale Pamantului – si in transferul caldurii de la ecuator catre poli.

Motorul care antreneaza centura oceanica este circulatia termosalina actionata de densitate (“termo” pentru caldura si “salin” pentru sare). Apa calda si sarata curge din nordul Atlanticului tropical catre pol, prin curentii de suprafata, precum Golfstromul.

Apa sarata pierde caldura in aer, in timp ce este transportata catre extremitatile Atlanticului de Nord. Temperatura scazuta si continutul ridicat de sare, impreuna, maresc densitatea apei, care se duce catre adanc. Apa de la suprafata o inlocuieste, iar apele reci de adancime sunt impinse catre Atlanticul de Sud, Oceanul Indian si Oceanul Pacific, amestecandu-se pana la urma din nou cu ape calde si ridicandu-se iar la suprafata.

Schimbarile de temperatura si salinitate ale apei, in functie de cat sunt de drastice, pot avea efecte considerabile asupra centurii circulatoare a curentilor. Temperatura oceanelor este in crestere in toate bazinele oceanice si la adancimi mult mai mari decat se credea initial, spun cercetatorii de la Administratia Nationala pentru Ocean si Atmosfera (NOAA).

Robert Gagosian, presedintele si directorul Institutului Oceanografic Woods Hole, este de parere ca oceanele detin cheia potentialelor schimbari dramatice ale climatului Pamantului. El avertizeaza ca modificari prea mari ale temperaturii si salinitatii oceanului pot perturba intr-atat circulatia termosalina nord-atlantica, incat sa incetineasca sau chiar sa opreasca centura curentilor – ceea ce ar provoca drastice schimbari climatice, intr-un interval de timp scurt de un deceniu.

Viitoarea intrerupere a circulatiei termosaline ramane, chiar si indepartata, o posibilitate ingrijoratoare. Legatura intre modificarea chimiei atmosferei si modificarea oceanelor este de necontestat, spune Nicholas Bates, investigator principal la statia Bermuda Atlantic Timeseries Study, care monitorizeaza temperatura, compozitia chimica si salinitatea apelor de adancime in Marea Sargaselor, la sud-est de Triunghiul Bermudelor.

Oceanele sunt depozite, altfel spus, centre de absorbtie, importante pentru dioxidul de carbon si preiau in jur de o treime din CO2 generat de activitatile umane. Datele obtinute de programele de monitorizare din Bermude arata ca nivelurile de CO2 de la suprafata oceanului si nivelurile de CO2 atmosferic cresc cu aceeasi rata.

Dar la niveluri mai adanci, Bates a observat cresteri chiar mai mari. La adancimi intre 250 si 450 de metri, nivelul de CO2 creste de aproape doua ori mai rapid decat in apele de suprafata. “Nu reprezinta o teorie; este un fapt observabil stiintific – spune Bates. Si nu ar trebui sa se intample decat daca ceva fundamental s-a modificat in aceasta parte a oceanului.”

In timp ce cercetatori ca Bates monitorizeaza schimbarile din ocean, altii evalueaza nivelul de CO2 din atmosfera. In Vestmannaeyjar, Islanda, un angajat la far deschide o valiza mare, argintie, care arata exact ca una dintr-un film cu James Bond, desface o varga telescopica atasabila, de 4,5 metri, si actioneaza un comutator, activand un computer care controleaza mai multe motoare, supape si robinete.

Doua recipiente de 2,5 litri din valiza vor fi umplute cu aer din mediul ambiant. In Africa de Nord, la Assekrem, un calugar algerian procedeaza la fel. Peste tot in lume, astfel de colectori monitorizeaza invelisul de gaze care compune atmosfera noastra si care permite vietii, asa cum o stim noi, sa continue.

Cand colectarea saptamanala este incheiata, toate recipientele sunt trimise la Boulder, Colorado. Acolo, Pieter Tans, cercetator al atmosferei nascut in Olanda, care lucreaza la Laboratorul de Monitorizare si Diagnosticare a Climei al NOAA, supravegheaza o gramada de instrumente extrem de sensibile, care testeaza compozitia chimica a aerului din recipiente.

In acest fel, Tans contribuie la evaluarea starii atmosferei Pamintului. Dupa toate calculele, aceasta s-a modificat considerabil in ultimii 150 de ani. Umbland prin diverse laboratoare pline cu butelii umplute cu amestecuri standardizate de gaze, manometre de presiune si cromatografe pentru gaze, Tans ofera o scurta istorie a monitorizarii atmosferei.

La sfarsitul anilor 1950, un cercetator, pe nume Charles Keeling, a inceput sa masoare nivelul de CO2 din atmosfera, la 4.169 de metri inaltime, pe Mauna Loa, din Hawaii. Primul lucru care i-a atras atentia lui Keeling a fost modul in care nivelul de CO2 a crescut si a scazut cu anotimpurile.

Aceasta avea sens, de vreme ce, in timpul primaverii si al verii, plantele iau CO2 in procesul de fotosinteza si degaja in atmosfera oxigen. Toamna si iarna, plantele elibereaza cantitati mai mari de CO2 prin respiratie si descompunere. Curba lui Keeling de variatie ciclica a continutului de CO2 a devenit celebra, pentru ca ofera o reprezentare vizuala a “respiratiei” Pamantului.

Altceva legat de felul in care respira planeta i-a atras insa atentia lui Keeling. El a observat ca nivelul de CO2 nu numai ca fluctueaza periodic, dar si creste an dupa an. Nivelul de CO2 a crescut de la aproximativ 315 parti per milion (ppm), de la prima citire a lui Keeling, in 1958, la peste 375 ppm, in prezent.

O prima sursa indiscutabila a acestei cresteri este arderea masiva de catre oameni a combustibililor fosili pe baza de carbon, in fabrici, locuinte si masini. Tans imi arata un grafic cu nivelurile a trei gaze responsabile pentru efectul de sera – CO2, metanul si protoxidul de azot – de la anul 1.000 si pana in prezent.

Impreuna, cele trei gaze ajuta la mentinerea Pamantului – care altminteri ar fi o piatra rece si inospitaliera ce se invarte pe orbita -, dirijindu-i temperatura prin complicatul dans dintre radiatiile de caldura emise de catre Pamant in spatiu (racind planeta) si absorbtia radiatiei din spatiu in atmosfera (blocata in apropierea suprafetei terestre, incalzind astfel planeta).

Tans si multi alti oameni de stiinta cred ca gazele care produc efectul de sera stau la baza schimbarii climei. “Aceste gaze sunt motorul modificarii climei” – spune Tans, impungand in final graficul cu aratatorul. Cele trei linii de pe grafic urmaresc traiectorii aproape identice: aproape de zero pana la jumatatea anilor 1800, apoi toate o iau in sus, intr-o maniera si mai agresiva dupa 1950.

“Asta este ceea ce am facut – spune Tans, indicand maximele paralelelor. Am modificat semnificativ concentratia acestor trei gaze in atmosfera. Cunoastem proprietatile lor radiative – spune el. Nu-mi inchipui ca aceasta crestere nu va avea un efect major asupra climatului.”

Exact cat de mare ar putea fi acest efect asupra sanatatii planetei si a sistemului respirator va continua sa fie un subiect de serioasa dezbatere stiintifica si politica – mai ales daca liniile de pe grafic isi continua traiectoria ascendenta.

Eugene Brower, eschimos inupiat si presedinte al Barrow Whaling Captains' Association, nu are nevoie de complicate masuratori la miime ale concentratiei de CO2 sau de aparate de masurare pe termen lung a nivelului marii, ca sa-i spuna ca lumea lui se schimba.

“Se intampla chiar acum” – spune Brower, in varsta de 56 de ani, conducand in jurul casei sale din Barrow, Alaska – cel mai nordic oras al Statelor Unite – intr-o zi de sfarsit de august.

Ma duce, cu camionul sau de pompier-sef, la pivnitele stramosesti de gheata ale familiei sale, sarguincios sapate in stratul de permafrost, ca sa-mi arate ca la baza pivnitei rezervele sale de muktuk – piele si grasime de balena – au inceput de curand sa se strice, deoarece apa care se topeste picura pe depozitele sale de hrana.

Urmatoarea noastra oprire este pe plaja erodata, unde am privit in departare, peste intinderea de apa. “Normal, acum trebuiau sa apara gheturile” – spune Brower, scrutand, cu ochii ingustati, orizontul albastru.

Ne continuam turul. Barrow arata ca o comunitate de coasta sub asediu. Adunatura subreda de case lovite de intemperii, insirata de-a lungul drumului cu pietris de la malul marii, sta in picioare pentru ca diguri lungi de kilometri, din pietris si noroi – care te impiedica sa vezi balenele gri migratoare – o feresc de izbiturile valurilor furtunilor. Buldozere galbene si gredere patruleaza coasta ca niste santinele.

Idiomul inupiat are cuvinte care descriu multe feluri de gheata. Pigaluyak este gheata de mare, nesarata, veche de mai multi ani. Ivuniq este creasta formata prin coliziune. Sarri este cuvantul pentru banchiza, tuvaqtaq denumeste gheata lipita de fundul apei, iar ramasitele de gheata de la tarm sunt tuvaq.

Pentru Brower, acestea erau cuvinte de larga circulatie intre vanatori, care trebuie sa cunoasca si sa urmareasca indiciile de pe gheata care ii conduc catre (Erignathus barbatus), morse si (Balaena mysticetus).

Totusi, nu exista cuvinte care sa descrie cat de mult si cat de repede se schimba gheata. Cercetatorii au prezis cu multa vreme in urma ca cele mai vizibile impacturi ale incalzirii globale vor aparea mai intai la latitudini inalte: cresterea temperaturii aerului si a marii, topirea timpurie a zapezii, inghetul tarziu, reducerea ghetii din mare, dezghetarea permafrostului, eroziunea suplimentara, cresterea intensitatii furtunilor.

Acum, toate aceste impacturi au fost evidentiate in Alaska. “Modificarile observate aici reprezinta un prim sistem de alarma pentru restul planetei” – spune Amanda Lynch, o cercetatoare australiana, principal investigator intr-un proiect derulat in cooperare cu locuitorii din Barrow, pentru a-i ajuta pe acestia sa includa date stiintifice in managementul decizional privind infrastructura amenintata a orasului.

Inainte de a parasi tinutul arctic, m-am dus singur la Point Barrow. Aici, la capatul Alaskai, baraci de vanatoare cramponate de sol puncteaza bucatica de uscat care marcheaza linia despartitoare dintre Chukchi si Marile Beaufort.

Langa o baraca, cineva infipsese in nisip trei pari de lemn de pluta, de 2,5 metri lungime, iar in virful lor a incrucisat fanoane de balena, pe care acestea le folosesc pentru a filtra din apa de mare planctonul cu care se hranesc. Oasele acestea semanau, in mod curios, cu frunzele de palmier.

Asa ca acolo, pe coasta de nord a Alaskai, se gaseau trei frunze de palmier improvizate. Poate ca ele nu reprezinta decat o gluma inupiata subtila, dar aceste “frunze” arctice par o enigmatica metafora pentru viitorul Pamantului.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*