Blestemul aurului negru

Imagine articol

 

În Delta Nigerului se află unele dintre cele mai mari rezerve de petrol ale lumii, dar nigerienii sunt mai săraci ca niciodata, violenţele se înmulţesc iar pământul şi apa sunt poluate. Ce s-a întâmplat.

Text: Tom O’Neil
Foto: Ed Kashi

Petrolul întinează tot sudul Nigeriei. Se revarsă din conducte, otrăveşte solul şi apa. Pătează mâinile politicienilor şi ale generalilor, care-i deturnează profiturile. Corupe ambiţiile tinerilor, care ar face orice ca să-şi pună şi ei deoparte ceva din bogăţia lichidă – ar trage cu arma, ar sabota o conductă, ar răpi un străin.

Nigeria deţinea toate ingredientele unei poveşti de succes: o naţiune africană săracă, binecuvântată brusc cu o bogăţie uriaşă. Viziunea prosperităţii s-a ivit cu aceeaşi forţă ca petrolul care a ţâşnit pentru prima dată din pământul mlăştinos al Deltei Nigerului, în 1956. Piaţa mondială jinduia după ţiţeiul brut din deltă, un lichid „dulce“, cu conţinut scăzut de sulf, numit Bonny Light, uşor de rafinat în benzină şi motorină. Spre jumătatea anilor 1970, Nigeria s-a alăturat OPEC (Organizaţia }ărilor Exportatoare de Petrol), iar bugetul guvernului era doldora de petrodolari.

Totul părea posibil, dar totul a mers prost.

Mahalale înghesuite, năpădite de gunoaie, se întind pe kilometri în şir. Un fum negru, înecăcios, de la un abator în aer liber, se revarsă peste acoperişurile caselor. Străzile sunt ciuruite de gropi şi făgaşe vechi. Bande rău famate bântuie pe terenurile şcolilor. Vânzători ambulanţi şi cerşetori se năpustesc asupra maşinilor ţintuite la coadă la benzinării. Acesta este Port Harcourt, centrul petrolier al Nigeriei, capitala statului Rivers, aşezat chiar în buricul unor rezerve de petrol mai mari decât ale Statelor Unite şi Mexicului la un loc. În loc să strălucească, Port Harcourt putrezeşte.

Dincolo de oraş, în labirintul de pâraie, râuri şi canale de conductă care brăzdează delta – una dintre cele mai mari zone mlăştinoase ale lumii – există o lume stranie. Sate şi orăşele se agaţă de maluri, biete îngrămădiri de cocioabe cu pereţi de nămol şi barăci ruginite. Grupuri de copii flămânzi, pe jumătate goi, şi adulţi posaci fără nicio ocupaţie bat uliţele murdare. Nu există curent electric, apă curentă, medicamente, nu există şcoli. Năvoadele de pescuit atârnă uscate; canoele scobite din trunchiuri de copaci zac nefolosite pe malurile noroioase. Decenii de scurgeri de petrol şi de ploi acide produse de arderea gazelor şi defrişarea desişurilor de mangrove pentru a face loc conductelor au ucis peştii.

Nigeria a fost subminată chiar de marea ei speranţă – petrolul, care reprezintă 95 la sută din câştigul de pe urma exporturilor şi 80 la sută din venituri. În 1960, exporturile Nigeriei constau aproape numai din produse agricole, precum ulei de palmier şi cacao; la ora actuală, abia dacă mai contează ca articole comerciale, iar ţara africană cea mai populată, cu 130 de milioane de locuitori, a ajuns, de la autonomie alimentară, să importe mai mult decât produce. Pentru că rafinăriile sale au permanent defecţiuni, Nigeria cea bogată în petrol trebuie să importe şi cea mai mare parte din combustibil. Dar chiar şi aşa, benzinăriile sunt adesea închise, nefiind aprovizionate. Un raport recent al Naţiunilor Unite arată că, în ceea ce priveşte calitatea vieţii, Nigeria se situează mai jos decât toate celelalte mari naţiuni petroliere, de la Libia la Indonezia. Venitul său anual pe cap de locuitor, de 1.400 $, este mai mic decât cel al Senegalului, care exportă în principal peşte şi nuci. Banca Mondială clasifică Nigeria ca „un stat fragil“, copleşit de conflicte armate, epidemii şi eşecul guvernării.

Sentimentul de criză neîntreruptă s-a adâncit de anul trecut, când o grupare secretă de rebeli înarmaţi, cu cagule, acţionând sub numele de „Mişcarea pentru Emanciparea Deltei Nigerului“, sau MEND, şi-a intensificat atacurile asupra platformelor petroliere şi a benzinăriilor, majoritatea aparţinând Shell Nigeria. Militanţii din MEND şi din alte grupări au ucis soldaţi şi paznici, au răpit petrolişti străini, au aruncat în aer maşini la Warri, un oraş din deltă, în semn de protest faţă de vizita oficialilor chinezi din domeniul petrolului şi, pentru a arăta ce pot, au preluat controlul asupra unei instalaţii petroliere aflate la 64 de kilometri în larg, în Golful Guineei. Atacurile au întrerupt livrarea zilnică a peste 500.000 de barili de petrol, determinând ţara să recurgă la rezervele din larg, pentru a-şi recupera veniturile pierdute. Cu fiecare întrerupere, preţul zilnic al petrolului pe piaţa mondială a crescut. Conform Grupului Internaţional pentru Situaţii de Criză, de la Bruxelles, escaladarea violenţei într-o regiune care geme de oameni furioşi, frustraţi duce la o adevărată bombă cu ceas militantă.

Dintr-o potenţială naţiune-model, Nigeria a devenit o ţară periculoasă, dependentă de banii din petrol, cu oameni tot mai dispuşi să recurgă la corupţie, sabotaj şi crimă pentru a obţine o doză de bunăstare. Iar cea mai mare dezamăgire este că o jumătate de secol de extracţii petroliere în deltă nu i-a ajutat pe oameni s-o ducă mai bine. Dimpotrivă, ei sunt şi mai săraci, şi fără speranţă.

În fiecare zi, în zona Insulei Bonny, tancurile petroliere transoceanice se aliniază pe Canalul Cawthorne ca nişte uriaşe care alegorice la paradă. Fiecare aşteaptă să se încarce cu aproape un milion de barili din mult râvnitul Bonny Light, trăgând dintr-un terminal de export aflat în apropiere. Vasele se adună lângă această insulă, o barieră lungă de 24 de kilometri, încă de la jumătatea anilor 1500, când a început comerţul cu sclavi între Africa de Vest şi Lumea Nouă. Din cacofonia contemporană de zgomote – scheunatul taxiurilor-motociclete, chemările predicatorilor creştini de la tarabele pieţei, vibraţiile tobelor şi chitarelor din boxele audio de prin colibe – tonalităţi de furie şi mâhnire răsună ca un ecou al tragediei generate de exploatare.

„Nu e corect“ – mormăie Felix James Harry într-o casă de întruniri din satul Finima, în capătul vestic al insulei, în apropierea complexului de petrol şi gaze. „Abia dacă mai reuşim să prindem peşte. E foarte greu să supravieţuieşti.“ Harry, 30 de ani, tată a doi copii, ar fi trebuit să fie în canoea lui în această după-amiază, aruncându-şi năvoadele ca să prindă raci de râu şi sardele. Dar el stă într-un adăpost de ciment, neaerisit, împreună cu alţi şase pescari, niciunul nu prea având ce face.

Mica lor comunitate pescărească se aflase cândva de cealaltă parte a unui golfuleţ, unde acum se întrezăresc ameninţător petrolierele mari cât turnurile de catedrală şi unde superstructura unei uzine de lichefiere a gazelor naturale se înalţă mai sus decât arborii din pădure. Strămutarea aşezării Finima, la începutul anilor 1990, a afectat echilibrul economic al comunităţii. „Nu mai reuşim să ne întreţinem familiile“ – spune Harry.

Casele din noul sat sunt înghesuite, lăsând prea puţin loc pentru grădini. Ferestrele dau spre alte ziduri. În acest decor claustrofobic, oamenii vorbesc despre natură. „Pădurea în care se află uzina ne apăra de vântul de est – a spus Solomon David, conducătorul comunităţii. Acum, ploaia şi vântul ne distrug acoperişurile de paie la fiecare trei luni. Înainte rezistau de peste două ori mai mult.“ Alt pescar mi-a arătat cum construcţiile şi traficul naval tot mai ridicat au modificat tiparul local al valurilor, erodând ţărmul şi alungând peştele spre ape mai adânci. „Am avea nevoie de un motor de 55 de cai-putere ca să ajungem acolo.“ Niciunul dintre cei aflaţi în încăpere nu şi-ar putea permite un asemenea motor.

Casa de întruniri nu avea curent electric, dar un ceas de perete cu baterii, singurul element decorativ, arăta că încă o zi se scursese. Nevoiţi să renunţe la pescuit, tinerii satului speră că-şi vor găsi o slujbă în industria petrolieră. Dar ofertele sunt puţine. „Oamenii din afară ocupă toate posturile“ – spune Harry, făcând aluzie la membrii grupurilor etnice majoritare ale Nigeriei – igbo, yoruba, hausa şi fulani –, care constituie elita politică şi economică a ţării. „Avem oameni cu diplomă, dar nu au nimic de lucru.“

Nemulţumirea se adună ca praful în camera întunecoasă. Bernard Cosmos, un tânăr zdravăn, într-un tricou cu dungi, îi dă glas. „Am o diplomă de inginer petrochimic de la Universitatea Statului Rivers, din Port Harcourt. M-am adresat de multe ori marilor companii petroliere pentru un post bun. Mereu mi s-a spus nu. Mi se spune că pot lucra pe un câmp petrolifer ca muncitor necalificat, dar nu ca inginer. Şi nu am banii cu care să-mi plătesc o altă calificare.“

Isaac Asume Osuoka, directorul Acţiunii Sociale, Nigeria, crede că nepăsarea faţă de oamenii deltei provine din lipsa lor de relevanţă economică. „Cu toţi banii care vin, statul nu mai are nevoie de impozite de la oameni. În loc să fie o resursă de venituri pentru stat, oamenii devin nişte impedimente. Guvernul nu mai este stimulat să construiască şcoli sau spitale.“

„Atâta pot să spun – afirmă Osuoka. Nigeria era un loc mult mai bun fără petrol.“

O acuzaţie atât de dură ar atrage în mod sigur reacţii din partea guvernului şi a companiilor petroliere. Însă eforturile repetate de a obţine interviuri înregistrate cu autorităţile – directori de companii petroliere, guvernatorul statului Rivers, comandantul Forţelor Armate de Intervenţie, unitatea militară care asigură securitatea în deltă – au fost în zadar. Shell şi Total, o companie franceză, s-au oferit să-mi facă un tur de prezentare a unităţilor lor, dar la scurt timp după ce am sosit eu în deltă, o avalanşă neprevăzută de răpiri vizându-i pe muncitorii petrolişti străini, în special în jurul oraşului Port Harcourt, a determinat companiile multinaţionale să restricţioneze mişcările de personal. În mijlocul violenţelor, companiile petroliere s-au cufundat în tăcere.

În casa de întruniri din Finima, bărbaţii şi-au pierdut răbdarea şi, unul câte unul, s-au pierdut în amurg. Înainte să plece, Felix Harry a declarat că în final credinţa în Dumnezeu va răsplăti comunitatea.

Această credinţă trebuie să fie tare profundă pe Insula Bonny, judecând după şirul de anunţuri pentru întruniri şi slujbe religioase care se întinde de-a lungul drumurilor de pe insulă.

Creştinismul a găsit un teren fertil în deltă după ce misionarii protestanţi au sosit în forţă la jumătatea anilor 1800, iar acum este credinţa dominantă.

Harry a recitat Psalmul 90, înălţându-şi glasul spre laudă lui Dumnezeu: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea.“ Am ieşit. Afară, eşuate pe ţărm, se aflau bărcile de pescuit ale satului, câteva zeci. Numai o minune le-ar mai putea trimite din nou în larg.

În toată delta, oamenii speră că cineva va acorda atenţie problemelor regiunii şi va interveni. SUA şi Europa Occidentală, marii consumatori ai petrolului nigerian, urmăresc situaţia îndeaproape. Cum consulatul SUA din Lagos avertizează asupra unui posibil atac rebel pe Insula Bonny, diplomaţii fac presiuni pentru creşterea securităţii militare. Acţionarii companiilor petroliere întreabă de ce a devenit situaţia atât de periculoasă. Cine este de vină? Răspunsurile sunt la fel de complicate şi de mohorâte ca şi căile de apă din deltă.

Când a început blestemul petrolului, cu acea primă erupţie din satul Oloibiri, de pe malul unui pârâu, la 80 km vest de Port Harcourt, Nigeria încă era colonie britanică. La obţinerea independenţei, în 1960, puţini observatori se aşteptau ca Nigeria să se maturizeze, devenind un gigant al petrolului. Dar în deceniile următoare, companiile petroliere, conduse de cinci firme multinaţionale – Royal Dutch Shell, Total, Agip, din Italia, şi ExxonMobil şi Chevron, din SUA – au transformat o zonă de mlaştină, îndepărtată şi aproape inaccesibilă, într-o sălbăticie industrială. Amprenta lor: peste 7.000 de kilometri de conducte, 159 de câmpuri petrolifere şi 275 de staţii de reglare a fluxului, ale căror flăcări ard zi şi noapte, fiind vizibile de la kilometri distanţă.

Nimeni nu poate contesta succesul tehnologic al construirii unei infrastructuri de extragere a petrolului dintr-o pădure ecuatorială inundată de apă. Căldură sufocantă şi umiditate, desişuri de mangrove aproape de nepătruns, roiuri de insecte şi ploi torenţiale fac şi acum operaţiunile extrem de dificile. Dar stăpânirea mediului fizic s-a dovedit o nimica toată pe lângă interacţiunea cu mediul social şi cultural. Companiile petroliere au pătruns într-o regiune sfâşiată de rivalităţi etnice. Peste două duzini de grupuri etnice locuiesc în deltă. Printre acestea se numără ijaw, cel mai mare grup, şi igbo, itsekiri, ogoni, isoko şi urhobo. Aceste grupuri au o întreagă istorie de luptă pentru resursele deltei, de la sclavi până la uleiul de palmier – iar acum, la ţiţeiul brut. Companiile au tulburat un mediu fragil, care susţinea pescuitul şi cultivarea pământului. Inginerii şi antreprenorii care construiesc conducte printr-o mlaştină plină de mangrove sau fac drumuri pe terenuri mlăştinoase pot să distrugă locurile de depunere a icrelor sau să modifice cursul unei ape, ameninţând resursele de hrană ale unui sat.

Rapoarte recente ale Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Grupului Internaţional pentru Situaţii de Criză au identificat câteva dintre strategiile îndoielnice utilizate de companiile petroliere: mituirea conducătorilor de sate pentru a obţine drepturile de foraj; construirea unui drum sau dragarea unui canal fără un studiu adecvat de impact de mediu; blocarea ani de-a rândul a proceselor pentru despăgubiri în cazul periclitării resurselor sau al achiziţiilor de terenuri; desfăşurarea forţelor de securitate pentru a înăbuşi protestele în mod brutal; oprirea scurgerilor de petrol, dar fără curăţarea locurilor respective.

„După 50 de ani, companiile petroliere tot mai caută o cale prin care să poată conlucra cu succes cu comunităţile“ – spune Antony Goldman, consultant în probleme de risc, stabilit la Londra. Delta e plină de proiecte ratate, iniţiate de companii petroliere  şi de agenţii guvernamentale – rezervoare de apă fără pompe de operare, clinici fără medicamente, şcoli fără profesori sau manuale, iazuri piscicole fără peşti.

„Companiile nu s-au consultat cu sătenii – spune Michael Watts, directorul Programului pentru Studii Africane din cadrul Universităţii din California, Berkeley. Practic, au înmânat nişte bani gheaţă şefilor. Nu a fost deloc o metodă eficientă.“

Vara trecută, capriciosul preţ al petrolului a atins 78 de dolari pentru un baril, în parte şi din cauza unui atac asupra unei staţii de reglare a fluxului, aparţinând Shell. Preţurile ridicate compensează mai mult decât suficient pierderile de producţie generate de creşterea instabilităţii, ajutându-le pe Shell şi pe celelalte companii multinaţionale să obţină profituri-record în 2006. Între timp, şi mai multe câmpuri petrolifere continuă să se deschidă, multe dintre ele în largul mării, unde infrastructura, deşi mult mai costisitoare decât pe uscat, este mult mai bine protejată de sabotaje şi furt. Câmpurile submarine atrag şi ele noi investitori agresivi. China, India şi Coreea de Sud, toate avide de energie, au început să cumpere acţiuni în operaţiunile derulate în largul coastelor Nigeriei. „Celor mai multe companii occidentale din Nigeria li se va părea dificil să intre în competiţie, în special cu China“ – spune Goldman. Asta deoarece achiziţionarea de petrol de către chinezi este însoţită de angajamentul lor de a finanţa mari proiecte de infrastructură, cum ar fi refacerea unei linii de cale ferată.

Cea mai mare nouă investiţie petrolieră din deltă prinde formă de-a lungul Râului Nun, un afluent al Nigerului. Condus de Shell, Proiectul Gbaran pentru Petrol şi Gaze, prevăzut să intre în producţie în 2008, va cuprinde 15 noi câmpuri petrolifere şi gazifere, peste 300 de kilometri de conducte şi o uzină de colectare a gazului, de dimensiuni apreciabile. Noile drumuri încep deja să spintece pădurea. Grămezi de conducte lungi, negre, aşteaptă să fie îngropate. În apropierea unui mal al Râului Nun, soldaţi nigerieni mişună în spatele unui cerc de saci de nisip, cu o mitralieră de calibrul 60 îndreptată spre drum, păzind intrarea în şantierul uzinei de gaz. Macarale şi buldozere se târăsc printr-un spaţiu cât două malluri comerciale, defrişat. Din aer, trebuie să arate ca şi cum o bucată de piele a fost îndepărtată de pe faţa pădurii.

Activiştii grupurilor pentru drepturile omului fac presiuni asupra companiei Shell să înveţe din greşelile trecutului şi să abordeze acest proiect de mare importanţă, care afectează 90 de sate, ca pe o şansă de a lucra mai bine cu comunităţile. Michael Watts sfătuieşte ONG-urile cum să-i educe pe localnici cu privire la drepturile lor. „Dacă Shell îşi va derula afacerile aşa cum face de obicei, va fi un dezastru în materie de relaţii publice – spune Watts. Oamenii spun: «Uite, companiile astea petroliere câştigă miliarde scoţând chestia asta neagră din pământurile noastre. Ar trebui să aibă şi ele nişte responsabilităţi etice şi sociale.»“

O poveste semnificativă se desfăşoară la Oloibiri, unde o gură de sondă, aşa-numitul „pom de Crăciun“, se ridică pe un teren năpădit de buruieni. Nu a mai curs nimic din ea de ani de zile. O inscripţie decolorată consemnează datele: „Oloibiri. Puţul nr. 1. Forat în iunie 1956. Adâncime: 3.657 de metri.“ În apropiere, o placă datând din 2001 consfinţeşte o vizită prezidenţială şi aşezarea pietrei de fundaţie a Institutului de Cercetări pentru Petrol şi Gaze, Oloibiri, un muzeu şi o bibliotecă ce urmau a fi construite din fonduri guvernamentale. Piatra încă este acolo – dar nimic altceva. Câţiva tineri localnici păzesc acest loc, nu atât pentru a-l proteja, cât pentru a cere bani de la cei care vor să-l fotografieze.

În oraşul Oloibiri, a cărui populaţie a scăzut de la 10.000 la mai puţin de 1.000 de locuitori în ultimii 30 de ani, un drum de ţară trece printre case cioplite grosolan, unele acoperite cu paie, altele cu foi de tablă ruginită. O prăvălie mică oferă câteva banane şi igname. În interiorul singurei clădiri proaspăt vopsite, o casă cu două etaje, galbenă ca lămâia, Osobere Inengite, şeful tribului ijaw, îşi cere scuze pentru aspectul oraşului său: „Se zice că Oloibiri poate fi comparat cu Texasul – spune el. Vă întreb, în Texas au mai văzut oamenii, de 50 de ani încoace, o clipă de întuneric? Dar uitaţi-vă aici! Nu avem lumină, nu avem apă, nu avem mâncare, nu avem slujbe.“

Şeful avea un aer prosper. Purta o robă ornată cu negru şi violet, un colier masiv de coral şi un melon negru – ţinuta pentru ceremonia de încoronare a unui şef vecin, care urma să aibă loc în josul râului, în Nembe, ceva mai târziu, în ziua aceea. Precum cei mai mulţi dintre şefi, Inengite are o afacere – scoate nisip din râu pentru construcţia drumurilor. Întotdeauna îi pândeşte pe vizitatorii care vin la istorica Gură de sondă nr. 1 a Nigeriei. Vrea ca aceştia să plece din Oloibiri cu un mesaj pentru Shell, care deţine câmpurile petrolifere locale. „Spuneţi-le să ne ajute. Spuneţi-le să instruiască 50 de băieţi şi fete de la noi, ca să le dea de lucru“ – m-a rugat şeful. Apoi a suspinat: „Dacă nu am fi văzut niciodată petrol, ne-ar fi fost mult mai bine.“

 

Unde se duc toţi banii din petrol? Această întrebare se pune în fiecare sat şi oraş mare sau mic din Delta Nigerului. Vina se împarte, trecând de la companiile petroliere spre o ţintă mai mare, mai greu de definit: guvernul nigerian. De când a naţionalizat industria petrolieră, în 1971, guvernul a controlat bugetul energiei. Într-un aranjament cu capital mixt, statul, în numele Corporaţiei Naţionale Nigeriene a Petrolului, deţine între 55 şi 60 la sută din operaţiunile petroliere derulate pe uscat de companiile multinaţionale. Profitul adus de acest aranjament a crescut în dolari adevăraţi de la 250 de milioane pe an la peste 60 de miliarde în 2005. În acest timp, deşi guvernul a evoluat de la dictatură militară la democraţie (ultima încercare de guvernare civilă a început în 1999), nu s-a schimbat ceea ce un raport al Grupului Internaţional pentru Situaţii de Criză numeşte „cancerul corupţiei“. Un diplomat occidental citat în raport a fost chiar mai direct, făcând referire la „jefuirea instituţionalizată a averii naţionale“. Sumele implicate sunt năucitoare. Directorul Agenţiei Anticorupţie a Nigeriei estima că, în 2003, 70 la sută din veniturile obţinute din petrol, peste 14 miliarde de dolari, au fost furate sau irosite.

Pe hârtie există un mecanism pentru distribuirea relativ corectă a veniturilor din petrol. Guvernul federal reţine aproximativ jumătate şi cedează restul în fiecare lună, în diverse proporţii, guvernelor celor 36 de state. Principalii producători de petrol – Rivers, Delta, Bayelsa şi Akwa Ibom – primesc cea mai mare parte. În timpul acelei luni cât am fost eu în deltă, aceste patru state şi-au împărţit peste 650 de milioane de dolari. Însă nimic nu pare să se scurgă mai jos.

Articole din ziare şi procese judecate prezintă deturnări spectaculoase de fonduri de către militari sau persoane cu funcţii publice – cum ar fi fostul guvernator din Bayelsa, Diepreye Alamieyeseigha, în prezent închis –, care pitesc sute de milioane de dolari în conturi bancare din străinătate pentru a-şi cumpăra vile în SUA şi a-şi trimite copiii la şcoli particulare din Londra. Pentru cei 30 de milioane de locuitori ai deltei – dintre care cei mai mulţi se luptă pentru supravieţuire cu mai puţin de un dolar pe zi –, care văd aceşti bani intrând în statele lor fără ca vreo sumă semnificativă să ajungă la ei, au fost create condiţii pentru insurecţie.

Banii din petrolul Nigeriei nu vor continua să vină la nesfârşit – poate încă vreo 40 de ani – spun experţii. Gazele naturale reprezintă o alternativă. Rezervele Nigeriei sunt estimate la peste 5.210 miliarde de metri cubi, adică încă 240 de ani de producţie, la nivelul actual. Între timp – spune Antony Goldman – „guvernul urmează un plan simplu pentru extracţia de ţiţei: «Trebuie să scoatem tot ce putem, acum, imediat.»“

Isaac Osuoka îşi aminteşte când a văzut prima dată peşte congelat. Era spre sfârşitul anilor ’70, iar el avea cinci ani. Un negustor ambulant a făcut senzaţie intrând în oraşul lui, Oeliabi (acum Akinima), din deltă, cu o cutie de carton cu ceea ce el numea peşte de gheaţă. „Nu mai avusesem niciodată peşte adus din afară – a spus Osuoka, în prezent locuind în Port Harcourt. Noi habar nu aveam ce era peştele congelat. Se zvonea că peştele ăsta era păstrat la morgă.“

Peştele congelat a fost un vestitor al schimbărilor care aveau să traumatizeze comunitatea lui Osuoka. „În copilărie, puteam să mă duc la râu sau în mlaştină cu o undiţă şi un năvod şi să vin acasă cu destul peşte pentru a-mi hrăni familia – îşi aminteşte el. De obicei, ne mai rămânea şi ca să vindem, făcând rost de bani pentru a merge la şcoală.“ Această abundenţă nu avea să supravieţuiască apariţiei petrolului. Scurgerile din conducte şi sonde, ca şi construirea de drumuri şi canale, au distrus mlaştinile. „Gradul şi ritmul de degradare – avertizează raportul ONU – împing delta către un dezastru ecologic.“

În 1996, Osuoka a contribuit la înfiinţarea Acţiunii pentru Drepturile Mediului, un grup de militanţi care ajută comunităţile să-şi apere resursele şi să-şi cunoască drepturile legale, astfel încât să nu aibă aceeaşi soartă ca Oeliabi. „Vedem că distrugerea mediului se produce adesea pe tăcute, iar efectele apar abia după ani de zile – spune Osuoka. Astăzi nu mai există în comunitatea mea nici măcar o persoană care ar putea fi numită «pescar». Depindem aproape în totalitate de peştele congelat.“ Pe tarabele din piaţă, macroul sau corbul-de-mare, de obicei din import, costă aproape un dolar bucata, preţ pe care cei mai mulţi săteni nu şi-l permit.

Cele mai bune studii ecologice asupra deltei au fost efectuate cu cel puţin 30 de ani în urmă – spune Jimmy Adegoke, cercetător de origine nigeriană de la Universitatea din Missouri. Pentru a umple acest gol, el şi o echipă de cercetători au derulat un studiu asupra deltei, în teren şi pe baza imaginilor din satelit. Ei au descoperit că între 1986 şi 2003 au dispărut de pe coastă peste 20.000 de hectare de mangrove, în principal datorită defrişării terenului şi dragării canalelor, în căutare de petrol şi gaze. „Este o suprafaţă importantă, având în vedere cât de valoros este ecosistemul de mangrove“ – spune Adegoke, referindu-se la productivitatea ridicată a pădurilor din zona de coastă pentru populaţiile de peşti. „Cred că şi un pogon înseamnă prea mult. Practic, le răpeşti oamenilor mijloacele de subzistenţă.“

Companiile petroliere au operat ani de zile în deltă cu o supraveghere superficială a mediului. Nu a existat o agenţie federală de protecţie a mediului până în 1988, iar evaluările de impact asupra mediului au devenit obligatorii abia în 1992. Presiunea pe care o exercită guvernul în momentul de faţă este îndreptată spre oprirea arderilor de gaze. Câmpurile petrolifere din deltă conţin mari cantităţi de gaze naturale, pe care, în mod tradiţional, companiile au preferat să le ardă, mai degrabă decât să le depoziteze ori să le reinjecteze în pământ – măsuri mai costisitoare. Sute de flăcări au ars neîntrerupt timp de decenii, eliberând gaze ce produc efectul de seră şi provocând ploi acide. Comunităţile se plâng de acoperişuri ruginite, recolte distruse şi boli respiratorii. După ce mai întâi le-a cerut companiilor să oprească arderea gazelor până în anul 1984, guvernul a tot continuat să amâne termenul-limită. Shell, principalul vinovat, a anunţat recent că, în ciuda faptului că a înregistrat progrese considerabile, nu va putea să respecte ultimul termen, 2008.

Pe uscat se produc scurgeri de petrol, care poluează pânza freatică şi distrug terenul agricol. Guvernul a depistat 6.817 scurgeri între 1976 şi 2001 – practic una pe zi, vreme de 25 de ani –, dar analiştii cred că numărul real ar putea fi de zece ori mai mare. Echipamentele vechi, întreţinute necorespunzător, provoacă multe dintre scurgeri, dar companiile dau vina pe sabotaje şi furturi, pretinzând că membrii comunităţilor destrămate provoacă în mod deliberat scurgerile, pentru a beneficia de banii acordaţi drept compensaţie.

Puţul nr. 13 de pe Câmpul Yorla, al companiei Shell, curgea de cinci zile când am ajuns eu acolo. Membri ai satului ogoni din apropiere, Kpean, se adunaseră în jurul unei guri de sondă înalte de un metru şi jumătate, care se ridica în mijlocul ierburilor. Fumul răbufnea din structura de fier. Petrolul şiroia din toate părţile acesteia, dând naştere unui lac care creştea mereu.

„Îi aşteptăm pe cei de la Shell, dar încă nu a venit nimeni – mi-a zis un sătean. În curând, petrolul se va scurge până în pârâul de colo şi ne va strica apa de băut.“

Shell şi Ogoniland au un trecut comun tragic. Primul protest de masă din Nigeria împotriva industriei petroliere a apărut în aceste teritorii tribale, aflate la sud-est de Port Harcourt. În 1990, charismaticul scriitor Ken Saro-Wiwa, revoltat de scurgerile de petrol din Ogoniland, a înfiinţat Mişcarea pentru Supravieţuirea Populaţiei Ogoni. Organizaţia cerea dreptul de a controla petrolul de pe teritoriile ogoni şi oprirea distrugerii mediului. Un sfert de milion de ogoni, aproape jumătate din populaţie, s-au alăturat, la începutul lui 1993, acestei cauze. Ulterior în acel an, invocând motive de securitate, Shell a oprit producţia celor 96 de puţuri ale sale din Ogoniland – deşi petrolul din sondele situate în afara acestei regiuni a continuat să curgă prin conductele de pe teritoriul ogoni.

Alarmat de suportul popular de care se bucura Saro-Wiwa, guvernul militar din Nigeria l-a învinuit de crimă, pe el şi pe alţi activişti, acuzându-i că au instigat mulţimea agitată să ucidă patru lideri ai unei facţiuni ogoni rivale. În procesul considerat de mulţi drept o înscenare – şi cu pretinsa complicitate a Shell – Saro-Wiwa şi alţi opt oameni au fost găsiţi vinovaţi şi spânzuraţi în 1995. Deşi comunitatea internaţională a reacţionat cu indignare, iar fiul lui Saro-Wiwa a dat în judecată compania Shell pentru abuz împotriva drepturilor omului (proces care continuă şi în prezent), situaţia nu s-a îmbunătăţit. De fapt, după cum mi-a spus Isaac Osuoka, „lucrurile au mers şi mai rău de când Ken a fost ucis.“

Până în ziua de astăzi, problemele de securitate şi negocierile tergiversate, adesea ostile, cu liderii comunităţilor, referitoare la taxele de acces şi plăţile compensatorii, întârzie reacţia companiei Shell faţă de scurgerile de petrol. Când am auzit că scurgerea de la Puţul nr. 13 se transformase într-un incendiu, m-am întors în Kpean. Fumul negru inunda cerul de deasupra palmierilor. De această dată, nu am mai reuşit să mă apropii de puţ – un grup de tineri ogoni furioşi mi-au blocat vehiculul.

„Pleacă de aici, albule! Lucrezi pentru Shell!“ – mi-a strigat unul dintre ei.

„Vrei să vezi ce e aici? Dă-ne 100.000 de naira!“ – a ţipat altul. Îmi cerea 800 de dolari.

După câteva zile,  l-am rugat pe Patrick Naagbanton, un jurnalist ogoni care participase la marşurile lui Saro-Wiwa, să-l convingă pe şeful satului să ne lase să ne apropiem. Naagbanton ne-a deschis drumul, înghiontind mulţimea ca să-şi facă loc spre puţ. O bilă de foc erupea din pământ. Flăcările duduiau. În acest infern, „pomul de Crăciun“ din fier se topea ca o fantoşă aruncată pe un rug funerar. Letam Nwinek, unul dintre săteni, ne-a tras departe de dogoarea flăcărilor. „Ne e teamă că, dacă focul intră pe conductă, toată comunitatea ar putea sări în aer – a spus el. Shell ne tot promite că va veni, dar au zis că au nevoie de mai multă spumă şi de echipamente speciale, pentru că focul a crescut foarte mare.“

Brusc, mulţimea a început să se risipească. Un bărbat îmbrăcat de oraş, cu cămaşă roz şi beretă neagră, a venit spre noi.

„Aţi face mai bine să plecaţi. Acum!“

Cel care ne evacua, Marvin Yobana, era preşedintele Consiliului pentru Tinerii ogoni. În timp ce el vorbea, cinci bărbaţi ne-au înconjurat cu o atitudine ameninţătoare.

„Yobana este ceea ce trece drept un lider ogoni în ziua de azi – ne-a spus Naagbanton în timp ce ne retrăgeam. E un gangster. Cred că negociază cu Shell ca să obţină un contract profitabil pentru curăţarea locului şi nu vrea să aibă jurnalişti prin preajmă.“ Aruncând o ultimă privire focului, Naagbanton a spus cu dezgust: „E şi el doar o parte din lupta animalică, parazitară, pentru  banii din petrol.“

Puţul nr. 13 avea să ardă încă două luni înainte ca o echipă Shell să vină să-l stingă.

„Ascultă cineva? – întrebase Ken Saro-Wiwa în ultimul său articol din ziar. Oamenilor din deltă trebuie să li se permită să participe la vânzarea profitabilă a ţiţeiului brut – scria el. Numai aşa se va putea evita cataclismul care se pregăteşte în deltă.“

Cataclismul s-a abătut asupra deltei. La ora când scriu aceste rânduri, 70 de activişti tocmai au atacat un convoi Shell în Canalul Cawthorne, luând ostatici 25 de muncitori. Rebelii au ucis nouă soldaţi nigerieni într-un schimb de focuri din apropiere de Insula Brass, unde se află un mare terminal pentru export, vulnerabil. Între timp, la est de Port Harcourt, oameni înarmaţi au jefuit un complex rezidenţial al ExxonMobil şi au răpit patru muncitori petrolişti scoţieni, cerând câte zece milioane de dolari pentru eliberarea fiecăruia.

Numărul şi gravitatea atacurilor din deltă, conduse de grupuri de tineri care cer acces la bogăţia de ţiţei de pe teritoriile lor, continuă să crească. Această răbufnire a militantismului este emblematică pentru frustrarea tinerilor, pe întregul continent – spune Michael Watts, de la Universitatea din California. „În toată Africa există un număr uriaş de tineri alienaţi, neînregimentaţi politic, care au crezut că pot realiza ceva odată ce ţările lor au pornit pe calea independenţei şi democraţiei. Aceste speranţe au fost înăbuşite cu violenţă aproape pretutindeni. Tinerii sunt furioşi şi dispuşi să crească miza.“

În Delta Nigerului, escaladarea violenţelor a subminat stabilitatea financiară a ţării şi capacitatea acesteia de a furniza ţiţei brut lumii occidentale. Livrările făcute de  noile instalaţii din larg compensează o parte din ţiţeiul pierdut prin sabotaje, dar rebeli aparţinând MEND ameninţă să închidă totul. În ziua când consulatul SUA a avertizat asupra unui atac pe Insula Bonny, un purtător de cuvânt al MEND s-a lăudat în faţa presei: „Vom anula dintr-o singură mişcare exportul de petrol nigerian.“

Într-o noapte, târziu, într-un cartier întunecat din centrul oraşului Port Harcourt (care trecea printr-una dintre penele sale de curent obişnuite), un tânăr supărat, care a dorit să rămână anonim, şi-a explicat revolta. „Nigeria a făcut cea mai mare greşeală când a luat viaţa acelui om, Ken Saro-Wiwa. Nu va fi iertată. Când statul nigerian a reacţionat astfel, oamenii au început să gândească: «Trebuie să ne înarmăm, dacă nu vrem să murim». Violenţa naşte violenţă. Când cineva îşi pierde speranţa, e distrus şi spune: «Sau lupt, sau mă duc de pe lumea asta.»“

Acest tânăr nigerian, lector universitar, spune că timpul vorbelor a trecut. „Când situaţia din deltă ameninţă să se transforme într-un nou Orient Mijlociu, atunci va interveni, în sfârşit, şi lumea.“

Într-o altă noapte, în Port Harcourt, a izbucnit un schimb de focuri prelungit în apropierea complexului unde mă aflam. Salvele de AK-47, cărora le răspundeau detunăturile puştilor de vânătoare, m-au făcut să dau fuga să-mi baricadez uşa. Oameni înarmaţi au răpit patru expatriaţi din „Goodfellas“, un club de noapte din apropiere. (Acesta a fost incidentul care a determinat companiile petroliere să anuleze organizarea de vizite.) Un muncitor petrolist olandez cu contract la Shell, care câştigă 80.000 de dolari pe an ca supervizor la construirea conductelor, mi-a spus că trebuie să se deplaseze peste tot cu escortă armată. „Trebuie să ţii minte tot timpul că s-ar putea ca oamenii de acolo să te omoare“ – a zis el.

Cu fiecare atac al insurgenţilor, armata nigeriană pare să răspundă devastator. Într-o seară, o bandă de răpitori îmbrăcaţi în camuflajul armatei au venit cu barca într-un cartier de pe malul apei, numit Aker Base, la marginea oraşului Port Harcourt, au năvălit într-un bar şi l-au luat pe sus pe un constructor italian, angajat al Saipem, o companie de servicii petroliere. În timpul acţiunii de răpire, atacatorii au ucis un soldat. După numai câteva ore, trupe militare au năvălit în ghetou şi au ars totul în calea lor, cu excepţia unei bănci. Câteva zile mai târziu, locuitorii năuciţi colindau ca nişte stafii printre ruinele carbonizate; aproximativ 3.000 îşi pierduseră locuinţele.

O femeie cu mâinile încleştate pe telefonul ei mobil topit gemea: „Trebuie să le spun mamei, fraţilor şi surorilor mele ce s-a întâmplat. Nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să termin.“ În faţa unei biserici prăvălite, şeful satului implora mulţimea: „Să-l lăsăm pe Dumnezeu să lupte pentru această cauză!“ Un avocat angajat de sat a adus prea puţină alinare când a spus că Saipem se va întâlni cu comunitatea, „probabil într-o săptămână“, şi a cerut o listă cu tot ceea ce se pierduse. „Eu condamn guvernul“ – spunea Caroline Mathias, proprietara barului, privind fix un morman de sticle topite şi acoperişul de tablă prăvălit, unde se ridicase cândva localul ei. „Guvernul ar trebui să ne ajute. Îi implor! Nu suntem noi cei care l-au ucis pe acel soldat.“

Muncitorul italian a fost eliberat la cinci zile după raidul din Aker Base. În luna aceea au fost răpiţi 18 cetăţeni străini; toţi au fost eliberaţi după ce, se pare, au fost plătite recompense serioase.

Nimeni nu ştie sigur câţi oameni din deltă au pus mâna pe armă ca să lupte pentru drepturile lor. Estimările variază de la câteva sute până la câteva mii. Sigur este că, de fiecare dată când armata reacţionează, luând măsuri extreme, acest număr creşte.

Rebelii par netemători, ca atunci când aproximativ o sută de membri şi suporteri ai MEND s-au adunat în mod făţiş la morga din oraşul Warri, pentru funeraliile a nouă militanţi ucişi într-o ambuscadă pe apă de forţele militare nigeriene. După aceea, liderii MEND au invitat presa să însoţească ambarcaţiunile care duceau sicriele spre sate, pentru înmormântare. Pe drum, bărbaţii de pe pontoane îşi agitau armele şi steaguri albe fluturau din colibe. Bărbaţii purtau ostentativ pe braţ banderole alb cu roşu. Banderolele şi steagurile erau simboluri ale lui Egbesu, zeul ijaw al războiului. Luptătorii poartă aceste banderole pentru a se proteja împotriva morţii, cu convingerea că, dacă au depus un jurământ de credinţă faţă de Egbesu, niciun obiect metalic – nici glonţ, nici macetă – nu-i poate vătăma. Ceva mai departe, o tabără a rebelilor era aşezată sfidător pe un mal al râului, cu acoperişurile albastre ale barăcilor perfect vizibile pentru elicopterele companiilor petroliere.

Nu se întrevede nicio soluţie pentru Delta Nigerului. Companiile petroliere se fac că plouă, disperate să asigure protecţia angajaţilor lor şi fluxul de petrol. Armata, care a primit ordin să răspundă forţei cu forţă, a mărit numărul de patrule în oraşe şi pe rutele acvatice. Militanţii îşi intensifică ofensiva letală de gherilă, sperând că o creştere a numărului de victime şi a preţului ţiţeiului va sili guvernul să negocieze. Alegerile naţionale din aprilie ar putea spori violenţa, în special dacă politicienii recurg la practicile angajării de bande de tineri care să le aducă voturi sub ameninţarea cu arma.

Optimismul este la fel de rar întâlnit ca un petic de cer albastru în aburul deltei. „Cu toţii am fost siguri că vom fi binecuvântaţi odată cu venirea aurului negru şi că vom trăi la fel de bine ca oamenii din alte părţi ale lumii“ – mi-a spus Patrick Amaopusanibo, un afacerist la pensie care acum are o fermă în apropierea satului Oloama. Trebuia să vorbească tare, ca să acopere „zgomotul negru“, şuieratul şi duduitul unei flăcări de gaz din apropierea câmpului său de manioc. „Dar nu avem nimic. Mă simt înşelat.“

În unele părţi ale Deltei Nigerului, petrolul încă pare un miracol. Într-un sat de pescari dărăpănat, Oweikorogba, pe Râul Nun, unde familii de zece persoane dorm în câte o singură cămăruţă, sub acoperişuri de paie, găurite, speranţa s-a materializat în urmă cu un an sub forma prospectorilor chinezi. Aceştia au plecat fără să găsească petrol, dar oamenii din Oweikorogba vor să-i vadă întorcându-se, încrezători că până la urmă vor găsi oala cu comoara. Şi dacă un străin îi avertizează pe aceşti săteni că petrolul  e un blestem în Nigeria, ei îl privesc şi spun: „Vrem să fie petrol aici. Asta va face ca totul să meargă mai bine.“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*