Criza globala a pescuitului

Imagine articol

Oceanele au necazuri in adancul albastru. Din extremitatile nordice ale Marii Groenlandei pana la vartejurile Cercului Antarctic, ne golim marile de peste.

 

Text: Fen Montaigne

 

Din 1900 incoace, este posibil ca multe specii sa fi scazut cu aproape 90%, iar situatia se inrautateste. Navoadele de pescuit curata recifele. Supertraulere aspira crevetii. Natiunile iau legile in deradere.

Criza se face simtita pe masa goala a unei familii din Senegal, in numarul tot mai mic de elevi ai unei scoli primare dintr-un sat de pe tarmul marii, in meniurile restaurantelor si in plutirea lipsita de vlaga a capturilor nedorite, prinse neintentionat si aruncate peste bord cu usoara indiferenta.

In urmatoarele doua povesti vom examina pierderile nete, raportate la veniturile modeste. In primul rand, amploarea si profunzimea problemei, asa cum au fost reduse doar la masacrul maiestuoaselor exemplare de ton-cu-inotatoare-albastra. Apoi, strangularea lenta a unui sat de pescari din Newfoundland, o poveste-avertisment in

care disparitia codului a dus la diminuarea mijloacelor de subzistenta si a unui mod de viata, transmise din generatie in generatie. Din fericire, exista si exemple incurajatoare, cum ar fi o rezervatie marina din Noua Zeelanda, infiintata datorita incapatanarii unui biolog, care insista ca e nevoie de o noua etica asupra oceanului – una care sa ne ceara sa percepem oceanul nu ca pe o marfa, ci ca pe o comunitate in care avem cu totii o miza in joc.

Nu exista peste mai magnific care sa inoate in oceanele lumii decat tonul-cu-inotatoare-albastra-urias, care poate creste pana la 3,65 m lungime, 680 kg si poate trai 30 de ani. In ciuda marimii sale, e o faptura foarte hidrodinamica, capabila sa strabata apele cu 40 de kilometri pe ora si sa se scufunde la adancimi de aproape un kilometru.

Spre deosebire de majoritatea celorlalti pesti, are un sistem circulator cu sange cald, care-i permite sa colinde din Arctica pana la tropice. Mai are un atribut extraordinar, care s-ar putea dovedi fatal pentru el: carnea untoasa de pe abdomen, completata din belsug cu straturi de grasime, e considerata a fi cel mai bun sushi din lume.

In ultimul deceniu, o armada high-tech, adesea ghidata de avioane de recunoastere, a urmarit uriasul-cu-inotatoare-albastra dintr-un capat al Mediteranei in altul, prinzand anual in navoade zeci de mii de asemenea pesti, multi dintre ei in mod ilegal. Tonul-cu-inotatoare-albastra e ingrasat in larg, in custi marine, inainte de a fi impuscat si transat pentru pietele de sushi si carne din Japonia, America si Europa.

Atat de mult urias-cu-inotatoare-albastra a fost scos din Mediterana, incat populatia e in pericol de colaps. Intre timp, autoritatile din Europa si Africa de Nord au facut prea putin pentru a opri macelul.

 

 

„Ma tem foarte mult ca s-ar putea sa fie prea tarziu“ – a spus Sergi Tudela, biolog marin spaniol din cadrul World Wildlife Fund, care a condus batalia pentru restrictionarea pescuitului de ton-cu-inotatoare-albastra. „Am intiparita in minte o imagine vie. Este vorba despre migratia multor bizoni in Vestul american, la inceputul secolului al XIX-lea.

 Acelasi lucru s-a petrecut si cu tonul-cu-inotatoare-albastra din Mediterana, o migratie a unui numar urias de animale. Asistam la acelasi fenomen pe care l-am vazut la bizonul american, de data asta intamplandu-se tonului-cu-inotatoare-albastra-urias. Suntem martorii acestuia chiar acum, chiar sub ochii nostri.

 “ Decimarea uriasului-cu-inotatoare-albastra este emblematica pentru tot ce e gresit in pescuitul global la ora actuala: imensa putere de ucidere a noilor tehnologii de pescuit, reteaua confuza de companii internationale care obtin profituri enorme de pe urma acestui comert, neglijenta cu care se gestioneaza si se aplica regulile pescuitului, precum si indiferenta consumatorilor fata de soarta pestilor pe care decid sa-i cumpere.

 

Oceanele lumii au ramas o umbra a ceea ce erau odinioara. Biologii marini au pareri diferite asupra dimensiunilor acestui declin. Unii sustin ca populatiile multor pesti oceanici mari au scazut cu 80 sau 90%, in timp ce altii spun ca declinul nu este chiar atat de mare. Cu totii sunt insa de acord ca, in cele mai multe zone, prea multe ambarcatiuni haituiesc prea putin peste.

 

Specii cautate, precum codul, au inregistrat scaderi ametitoare, din Marea Nordului pana pe Georges Bank, in largul New Englandului. in Mediterana, 12 specii de rechini au disparut ca interes comercial, iar pestii-spada de aici, care ar trebui sa creasca pana la grosimea unui stalp de telefon, sunt prinsi acum de mici si mancati cand nu depasesc marimea unei bate de baseball. Cum multe ape din emisfera nordica au fost secatuite de peste, flotele comerciale au pornit spre sud, exploatand excesiv zone care au avut candva peste din abundenta.


In largul Africii de Vest, flote fara reglementari clare, atat autohtone, cat si straine, distrug rezervele piscicole din apele productive ale platformei continentale, lipsindu-i pe cei care practica pescuitul de subzistenta in Senegal, Ghana, Guineea, Angola si in alte tari de principala sursa de proteine pentru familiile lor.

In Asia, atat de multe ambarcatiuni au pescuit in apele Golfului Thailandei si in Marea Java, incat rezervele sunt aproape epuizate. „Oceanele sufera din multe motive, dar cel care le eclipseaza pe toate celelalte este pescuitul – a spus Joshua S. Reichert, din cadrul Pew Charitable Trusts. Si daca nu controlam in vreun fel exploatarea resurselor marine si a pestelui, vom pierde mult din fauna ramasa in mari.“

 

 

„Crud`“ ar putea parea o acuzatie dura la adresa stravechii profesii a pescuitului – si categoric nu se aplica tuturor celor care o practica , dar cum altfel i-am putea descrie pe pescarii de rechini ai lumii, care ucid zeci de milioane de rechini pe an, multora taindu-li-se pe viu inotatoarele, pentru supa din aripioare de rechin, lasandu-i apoi sa cada pe fundul oceanului si sa moara.

Cum altfel se poate caracteriza numarul incalculabil de pesti si alte creaturi marine scoase in plasele de pescuit, lasate sa se sufoce si aruncate apoi peste bord, deoarece sunt o captura inutila? Sau pescuitul cu fire lungi, pe care kilometri de carlige cu momeala atrag – si ineaca – specii precum careta-fals si albatrosul-comun? Ingaduim aceste pierderi pentru ca pestii traiesc intr-o lume pe care noi nu o putem vedea?

Daca uriasul-cu-inotatoare-albastra ar trai pe uscat, marimea, viteza si migratiile sale de proportii epice i-ar asigura un statut legendar, iar turistii s-ar inghesui sa-l fotografieze in parcurile naturale. Dar pentru ca traieste in mare, maretia lui – comparabila cu cea a unui leu – se situeaza in buna masura dincolo de puterea noastra de intelegere. Una dintre ironiile – si tragediile – vanarii tonului-cu-inotatoare-albastra din Mediterana e ca insusi actul procrearii lasa acum acest peste la discretia flotelor de pescuit.

Primavara si vara, cand apele se incalzesc, bancuri intregi de ton-cu-inotatoare-albastra se ridica la suprafata pentru a-si depune icrele. Spintecand valurile, plutind pe o parte si expunandu-si flancurile argintii impunatoare ale corpului, femele masive expulzeaza fiecare zeci de milioane de icre, in timp ce masculii secreta nori de lapti. Din vazduh, intr-o zi linistita, aceasta frenezie a reproducerii – sclipirile pestilor, marea calma, pelicula de icre si spermatozoizi – poate fi vazuta de la kilometri intregi distanta de catre avioanele de recunoastere, care cheama flotele de pescuit.

 

 

Intr-o dimineata calda de iulie, in apele de culoarea safirului din vestul insulei spaniole Ibiza, sase ambarcatiuni de pescuit cu navoade-punga, de la trei companii concurente, cautau ton-cu- inotatoare-albastra-urias.

Ambarcatiunile cu navoade-punga – numite astfel dupa forma conica, asemanatoare unei pungi, a plasei care se inchide pe fundul marii si apoi e trasa la suprafata – erau ghidate de trei avioane de recunoastere, care spintecau cerul in zigzag, ca niste vulturi.

 

In centrul actiunii se afla Txema Galaz Ugalde, un biolog marin, scufundator si pescar basc, care contribuie la derularea activitatii Ecolofish, una dintre cele 69 de ferme de ingrasare a tonului care s-au raspandit peste tot in Mediterana.

Ecolofish e o companie mica, detinand cinci ambarcatiuni cu navoade-punga. Principalul sau rival in acea dimineata era baronul tonului din Mediterana, Francisco Fuentes, de la Ricardo Fuentes si Fiii, ale carui operatiuni la scara industriala au inghitit rezervele de ton-cu-inotatoare-albastra-urias.

 

Ma aflam cu Galaz pe La Viveta Segunda – un vas de sustinere lung de 22 m, facand parte din flota pentru scufundari si remorchere ce tractau custi, care venea in urma ambarcatiunilor cu navoade. Pe la ora 11 a.m., avioanele de recunoastere au reperat un banc, determinand ambarcatiunile sa dea buzna cu 19 noduri pe ora. Miza era mare. Chiar si un banc mic, de 200 de exemplare, de ton-cu-inotatoare-albastra poate aduce, daca este ingrasat, peste o jumatate de milion de dolari pe piata japoneza. Galaz privea prin binoclu cum o ambarcatiune cu navoade a Ecolofish a ajuns prima la bancul de pesti si a inceput sa-l inconjoare cu o plasa lunga de 1,6 km.

Atat de mult ton-cu-inotatoare-albastra-urias a fost scos din Mediterana, incat rezervele sunt acum in pericol de epuizare.

 

„Pescuieste! – a strigat Galaz. Arunca plasa!“

Nu a fost chiar o victorie clara. Inainte ca ambarcatiunea Ecolofish sa poata inchide cercul, o alta, a companiei Fuentes, a tasnit in fata si s-a oprit chiar langa plasa care se desfasura. Conform uneia dintre putinele reguli care exista in lumea, deschisa tuturor, a pescuitului de ton-cu-inotatoare-albastra in Mediterana, aceasta atingere simbolica dadea ambarcatiunii concurente dreptul de a imparti prada pe din doua.

In urmatoarele cateva ore, Galaz si scufundatorii lui au transferat pestii – 163 de exemplare de ton-cu-inotatoare-albastra, avand in medie 136 kg – din navodul-punga in cusca submarina, un tarc mare, de aproximativ 48 m in diametru, cu un cadru robust de plastic care sustinea o plasa grea, cu ochiuri dese. Cand tarcul, deja plin ochi cu o mie de exemplare prinse cu o zi inainte, a fost aliniat cu navodul-punga, Galaz m-a invitat in apa.

 

Inotand printre pesti, m-am simtit fascinat, dar si tulburat. Uriasul-cu-inotatoare-albastra e – dupa cum a spus Galaz – „ca o racheta pregatita pentru viteza si putere“. Spatele pestilor era cenusiu ca o nava de razboi, avand deasupra o linie zimtata, de mici aripioare dorsale galbene. Partile lor laterale aveau aspect de otel si crom laminat; unii aveau fulgerarea albastra a unei linii electrice. Pestii mai mari, cantarind peste 226 kg, aveau cel putin 2,5 m lungime.

 

Dupa ce au dezlegat portile mari de plasa ale tarcului, Galaz si scufundatorii lui au inceput sa mane bancul de pesti. Desprinzandu-se de pe traiectoria lor circulara, pestii intrau vajaind in custi, ca niste torpile.

Prada stransa de Ecolofish facea parte din cota anuala legala de 32.000 t, pentru apele Mediteranei si estul Atlanticului. in realitate insa cantitatea se apropie de 50.000-60.000 t. Gruparea insarcinata cu gestionarea rezervelor de ton-cu-inotatoare-albastra, Comisia Internationala pentru Conservarea Tonului din Atlantic (ICCAT), a recunoscut ca flota incalcase in mod vizibil aceste cote.

 

 

Oamenii de stiinta estimeaza ca, daca pescuitul continua in ritmul actual, rezervele se indreapta rapid spre epuizare. Dar, in pofida avertismentelor puternice ale propriilor sai biologi, ICCAT – cu 43 de state-membre – a refuzat sa reduca semnificativ cotele in noiembrie anul trecut, in urma obiectiilor formulate de delegatiile din SUA, Canada si alte cateva natiuni. Pentru ca tonul-cu-inotatoare-albastra migreaza uneori strabatand Atlanticul, oamenii de stiinta americani si pescarii acestui peste care se multumesc cu cote mici, pescuite in largul coastelor lor, au lansat de mult apelul de a se reduce substantial cantitatile prinse in Mediterana.

„Mediterana e in punctul in care, daca tonul-cu-inotatoare-albastra nu s-a epuizat cu adevarat, acesta este aproape epuizat“ – a declarat William T. Hogarth, presedintele recent numit al ICCAT, care este si director al Serviciului National de Pescuit Marin al SUA. „Am fost realmente dezamagit – cand vine vorba despre tonul-cu-inotatoare-albastra, stiinta pare sa fie data la o parte. Concluzia a fost ca, in calitate de presedinte, am fost sortit sa scriu actul de deces al unuia dintre cei mai magnifici pesti care inoata in ocean.“

 

Povestea tonului-cu-inotatoare-albastra-urias a inceput cu o abundenta incalculabila, el patrunzand prin Stramtoarea Gibraltar in fiecare primavara si raspandindu-se in Mediterana pentru a-si depune icrele. De-a lungul mileniilor, pescarii au pus la punct o metoda de a-si intinde plasele dinspre tarm, pentru a intercepta pestii si a-i dirija ca printr-o palnie catre incintele unde erau macelariti.

Pe la jumatatea anilor 1800, o suta de capcane pentru ton – cunoscute sub numele de tonnara in Italia si almadraba in Spania – recoltau anual pana la 15.000 t de ton-cu-inotatoare-albastra. Pescuitul era rational, intretinand mii de lucratori, impreuna cu familiile lor.

 

La ora actuala, in afara de vreo 12, toate aceste capcane de pescuit au fost inchise, in primul rand din cauza lipsei de peste, dar si din cauza popularii litoralului si a poluarii.

Una dintre putinele care au mai ramas este celebra tonnara intemeiata de arabi in secolul al IX-lea pe Insula Favignana, in largul Siciliei. In 1864, pescarii din Favignana au prins o cantitate record de 14.020 de exemplare, cu o greutate medie de 192 kg.

Anul trecut, atat de putini pesti au fost prinsi – aproximativ 100, cu o greutate medie de 29 kg – incat Favignana a organizat o singura mattanza, un procedeu prin care pestii sunt dirijati catre o incinta din plase si ridicati la suprafata de pescarii care ii omoara cu cangi. Un semn al decaderii tonnara din Favignana este ca aceasta e condusa de o directoare de marketing din Roma, Chiara Zarlocco, al carei plan de viitor este sa-i imbrace pe pescari in costume istorice, ca si cum ar reconstitui mattanza.

 

Necazurile mari ale tonului-cu-inotatoare-albastra-de-Atlantic au inceput la mijlocul anilor 1990. La vremea respectiva, rezervele de ton-rosu-sudic care alaturi de tonul-cu-inotatoare-albastra-de-Pacific si tonul-cu-inotatoare-albastra-de-Atlantic formeaza cele trei specii de ton-albastru ale lumii, toate pretuite pentru sushi – fusesera pescuite pana la 6-12% din volumul lor initial, in Pacificul de Sud si in Oceanul Indian. Cum japonezii cautau surse noi, s-au orientat catre Mediterana, unde rezervele de ton-cu-inotatoare-albastra inca erau abundente.

 

 

In 1996, croatii, care perfectionasera tehnici de ingrasare a tonului-rosu-sudic in Australia, au infiintat prima ferma de ton mediteraneeana, in Adriatica. Procedeul e simplu. Tonul-albastru proaspat prins e transferat in custi subacvatice din apropierea tarmului, unde – timp de luni sau chiar ani de zile – e hranit cu pesti bogati in grasimi, cum ar fi ansoa sau sardele, pentru a da carnii continutul mare de grasime, atat de pretuit in Japonia.

 

Perspectiva de a asigura provizii constante – si extrem de profitabile – de ton-cu-inotatoare-albastra-gras din Mediterana a declansat un sir de evenimente care s-au dovedit a fi dezastruoase. Flota din Mediterana si-a triplat eforturile de pescuit, flotila dedicata tonului-albastru totalizand acum 1.700 de vase, intre care 314 ambarcatiuni cu navoade-punga. Complicand problema, aparitia fermelor de ton a facut dificil pentru UE si guvernele nationale sa impuna cote.

Tonul-albastru e prins cu plasele in mare, transferat in custi tot in mare, ingrasat in larg, ucis in larg si congelat rapid pe vasele japoneze. Dupa cum mi-a spus Masanori Miyahara, de la Agentia pentru Pescuit a Japoniei, fost presedinte al ICCAT, „e un soi de cutie fermecata din care dispare tot ce pui“.

Raspandirea fermelor de ton inseamna ca tonul-albastru e acum anihilat in toate stadiile sale de dezvoltare. In Croatia, de pilda, industria se bazeaza aproape integral pe ingrasarea exemplarelor tinere timp de doi sau trei ani, ceea ce inseamna ca pestii sunt ucisi inainte de a se reproduce. In alte parti, in locuri cum ar fi Insulele Baleare, femele masive, capabile sa produca 40 de milioane de icre, sunt ucise. In numai zece ani, populatiile de ton-albastru au fost diminuate rapid.

 

„Ceea ce se intampla acum seamana putin cu ceea ce s-a petrecut cu codul“ – mi-a spus Jean-Marc Fromentin, biolog marin si expert in tonul-albastru, in cadrul IFREMER, Institutul Francez de Cercetari pentru Exploatarea Marilor. „Nu vezi imediat diminuarea populatiei, fiindca exista o acumulare uriasa de biomasa. Dar e ca si cum ai avea un cont in banca, din care scoti mereu mult mai mult decat depui.“

 

In centrul activitatii de pescuit se afla Francisco Fuentes si compania sa, cu sediul in Cartagena, Ricardo Fuentes si Fiii, care, conform expertilor din domeniu, controleaza 60% din afacerile cu ferme de ton-cu-inotatoare-albastra-urias din Mediterana, generand venituri de peste 220 de milioane de dolari pe an, conform unor surse din aceasta industrie. (Un purtator de cuvant al companiei Fuentes a declarat ca veniturile ar reprezenta cam jumatate din aceasta suma.) In parteneriat cu gigantii japonezi Mitsui, Mitsubishi si Maruha, Grupul Fuentes – cu ajutorul UE si al filialelor spaniole – a cumparat custile subacvatice, remorcherele si ambarcatiunile de sustinere necesare operatiunilor de ingrasare la scara mare.

 

 

De asemenea, Fuentes si Fiii a infiintat parteneriate cu companii franceze si spaniole, care detineau 20 de ambarcatiuni cu navoade-punga – vase in valoare de cinci milioane de dolari, dotate cu sonare performante si navoade care pot incercui 3.000 de exemplare adulte de ton-cu-inotatoare-albastra.

 

In frunte cu Grupul Fuentes si partenerii sai, flota pentru ton-albastru a vizat metodic pestii in teritoriile de reproducere din apropierea Europei, apoi si-a indreptat atentia catre zone neatinse. Cea mai bogata dintre aceste rezerve de facto era Golful Sidra, din Libia. „Acela era acvariul de ton al Mediteranei“ – isi amintea Roberto Mielgo Bregazzi, consultant pentru fermele de ton, care in urma cu sase ani a vizitat Golful Sidra pentru prima data. „Nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Marimea medie a exemplarelor de ton-albastru era de 272 kg. Era unul dintre ultimele paradisuri ale tonului.“

 

Mielgo Bregazzi, un spaniol spilcuit si elegant, fost scufundator profesionist, care conduce Tehnologii Performante pentru Fermele de Ton, a fost intr-o misiune de demascare a pescuitului INN – ilegal, neraportat si neregulamentar – de ton-albastru. Atragand o retea larga de surse din interior si preluand informatii din presa, el a redactat ample rapoarte, prezentand detalii asupra afacerilor INN cu ton-albastru.

Folosind date secrete, cum ar fi capacitatea si bilantul vaselor-frigider japoneze, el a demonstrat ca flota pentru ton mediteraneean isi dubleaza aproape cota sa anuala legala. Mielgo Bregazzi mi-a spus ca Ricardo Fuentes si Fiii, impreuna cu un partener francez, au lucrat cu o companie libiana, Ras el Hillal, pentru a prinde urias-cu-inotatoare-albastra in apele libaneze. Mielgo Bregazzi spunea ca Seif al Islam Qaddafi, fiul liderului libanez Muammar Qaddafi, are un interes financiar in Ras el Hillal si a castigat milioane de dolari de pe urma pescuitului de ton-albastru.

Mielgo Bregazzi a calculat ca, in ultimii patru ani, flotele pentru ton-albastru au prins in navoade peste 10.000 de tone de peste, anual, in apele libaneze. Partial, aceasta captura e legala, in limitele stabilite pentru ambarcatiunile libiene, spaniole si franceze, insa o mare parte din cantitate pare sa fie prinsa in mod ilegal.

 

David Martinez Cañabate, director adjunct al Grupului Fuentes, mi-a spus ca aceasta companie nu are „absolut“ nicio legatura cu familia Qaddafi si ca tot tonul-cu-inotatoare-albastra pe care il prinde, il cumpara sau il tine in ferme e prins legal si inregistrat in acte, conform cerintelor ICCAT si ale autoritatilor spaniole. El recunoaste ca tonul-albastru a fost pescuit in exces, in principal de companii care nu tin tonul in ferme, ci il vand la scurt timp dupa ce l-au prins in plase.

De asemenea, flote din alte tari prind ton-albastru fara a avea o cota ICCAT si il tin ilegal in ferme – a spus Martinez. El sustinea ca multe din informatiile lui Mielgo Bregazzi sunt „incorecte sau, si mai grav, rau intentionate“ si ca Grupul Fuentes a sustinut masuri mai stricte de conservare a mediului.

 

 

„Noi suntem mai interesati decat oricine de viitorul tonului – a declarat Martinez. Noi traim de pe urma acestei resurse.“

De fapt, tonul libian si alte specii de ton-albastru mediteraneean au inundat intr-o asemenea masura piata, incat companiile japoneze au stocat 20.000 de tone in congelatoare gigantice. Suprasaturarea pietei a injumatatit preturile obtinute de pescari in ultimii cativa ani, pana la intre 6,6 si 8,8 dolari pentru un kilogram. Totusi valoarea tonului-albastru prins anual in Libia, apoi ingrasat timp de cateva luni, este de aproximativ 400 de milioane de dolari pe piata japoneza.

 

„Astia macelaresc totul – a spus Mielgo Bregazzi. Pestilor nu le ramane nicio sansa.“

 

Amploarea incalcarii regulilor de catre flotele care pescuiesc ton-albastru a devenit evidenta in timpul unei vizite pe insula italiana Lampedusa, la sud de Sicilia. Pentru a acorda o pasuire tonului in toiul sezonului de depunere a icrelor, regulile UE si ICCAT interzic avioanelor de recunoastere sa zboare in iunie. Regula este adesea ignorata.

Am zburat intr-o dimineata de iunie cu Eduardo Domaniewicz, un pilot argentiniano-american care depista tonul pentru ambarcatiunile cu navoade-punga franceze si italiene inca din 2003. Cu noi era si partenerul lui Domaniewicz, Alfonso Consiglio. Cei doi scrutau apele dintre Lampedusa si Tunisia, dar nu erau singurii: alte trei avioane de recunoastere colindau ilegal in cautarea prazii, semnaland prezenta tonului celor circa 20 de ambarcatiuni cu navoade-punga din apele de dedesubt.

 

Domaniewicz avea un sentiment ambiguu. Ii placea sa zboare si era bine platit. Considera ca zborurile sale din iunie erau legale, pentru ca Italia nu a acceptat niciodata interdictia. Dar, dupa trei ani de depistari pentru flota de pescuit ton-albastru, se saturase de pescuitul necontrolat. Chiar inainte de sosirea mea pe Lampedusa, vazuse doua flote cu navoade-punga cum prinsesera 378.000 kg de ton-albastru, impartindu-si mai bine de doua milioane de dolari.

„Nu exista cale de scapare pentru pesti – totul este high-tech“ – a spus Domaniewicz. Vorbind despre pescarii francezi care foloseau navoade-punga, pentru care lucrase in Libia, spunea: „Eu sunt un iubitor de mediu si nu am suportat felul in care pescuiau, fara sa le pese de cote. I-am vazut pe oamenii aia luand tot ce puteau. Prind tot ce vor. Vad doar bani in mare. Nu se gandesc la ce va mai fi acolo peste zece ani.“

Alfonso Consiglio, a carui familie detine o flota de ambarcatiuni de pescuit cu navoade-punga, e si el indecis. „Pretul e mic, pentru ca se prinde tot mai mult ton – a spus el. Singura mea arma e sa prind si mai mult peste. E un cerc vicios.“

Cum poate fi intrerupt acest cerc perpetuu al pescuitului excesiv? Cum pot fi impiedicate flotele lumii sa comita aceasta sinucidere ecologica si economica, secatuind oceanul de ton-cu-inotatoare-albastra, rechini, cod, cod-eglefin, bibani-de-mare, merluze, pesti-pargo, pesti-imparat, pesti-grenadier, sturioni, cambule, lavraci, calcani si alte specii?

 

 

Expertii sunt de acord ca, in primul rand, oceanele lumii ar trebui gestionate ca niste ecosisteme, nu doar ca niste simple camari, din care industria piscicola poate lua proteine dupa bunul plac. In al doilea rand, consiliile de administratie care supervizeaza pescuitul, cum ar fi ICCAT, de mult dominate de interesele pescuitului comercial, trebuie sa imparta puterea cu oamenii de stiinta si ecologii.

 

In viitor, guvernele trebuie sa reduca din cele patru milioane de vase de pescuit ale lumii – aproape dublu fata de cat ar fi nevoie pentru a pescui in ocean pe principii rationale – si sa taie din cele 25 de miliarde de dolari estimate ca subventii guvernamentale, acordate anual industriei piscicole.

In plus, agentiile de pescuit vor trebui sa impuna cote mai dure si sa le aplice strict. Pentru uriasul-cu-inotatoare-albastra din Mediterana, acest lucru ar putea insemna intreruperea pescuitului in timpul sezonului de depunere a icrelor si cresterea substantiala a greutatii minime admise pentru pestii prinsi.

 

ICCAT a esuat de curand in incercarea de a diminua semnificativ cotele sau de a inchide pescuitul la apogeul depunerii icrelor, desi, intr-adevar, a reusit sa creasca greutatea minima a capturilor la 30 kg pentru cele mai multe zone si a interzis folosirea avioanelor de recunoas tere. Dar fara inspectii si impunerea riguroasa a prevederilor, noile reguli ale comisiei, la fel ca si cele vechi, vor insemna prea putin.

Un alt pas crucial, atat in Mediterana, cat si in intreaga lume, ar fi infiintarea unor zone marine, de mari dimensiuni, protejate. Importante sunt si campaniile derulate de grupuri precum Consiliul Administrativ al Marinei, care lucreaza cu consumatorii si cu gigantii din comertul in detaliu, pentru a promova comercializarea pestilor prinsi pe principiile dezvoltarii durabile.

 

Vestile de pe frontul pescuitului nu sunt intru totul sumbre. Intr-adevar, acolo unde exista o administrare sanatoasa a pescuitului, populatiile piscicole – si industria piscicola – sunt sanatoase.

Un prim exemplu este Alaska, unde rezervele de somon-de-Pacific si merlang-nordic sunt abundente. Si pescuitul de cod din Islanda este infloritor, pentru ca si practicile sale respecta o regula cruciala a conservarii: limitarea numarului de ambarcatiuni care pot urmari pestii. Dar toata lumea e de acord ca reforma fundamentala, care trebuie sa le preceada pe toate celelalte, nu este o schimbare de regulamente, ci o schimbare de mentalitati.

Lumea trebuie sa inceapa sa perceapa fapturile care populeaza marile la fel cum priveste animalele salbatice de pe uscat. Numai atunci cand pestii vor fi vazuti ca niste fapturi salbatice care merita protejate, numai atunci cand tonul-albastru din Mediterana va fi considerat la fel de magnific ca si ursul grizzly din Alaska sau ca leopardul din Africa, numai atunci se va pune capat secatuirii oceanelor lumii.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*