Capat de drum

Imagine articol

Codul din Newfoundland a hranit lumea timp de secole. In anii 1990, pescuitul industrial deja distrusese rezervele de peste.

Pe coasta de sud-vest a insulei, o comunitate izolata se zbate sa supravietuiasca colapsului resurselor care o sustineau. Cum a inceput familia Vautier, cu generatii in urma, sa-si castige existenta pescuind cod in Newfoundland, scotand cu mana din undita fiecare peste lucios, alb-verzui, e o poveste care se pierde in negura istoriei.

Dar e limpede cum se va sfarsi totul. Ray Vautier incearca sa-si vanda barca si, cand va reusi, toata acea pricepere incredibila, transmisa din tata in fiu – abilitatea de a citi suprafata apei, de a cunoaste fiecare crevasa si fiecare proeminenta de pe fundul oceanului si, mai ales, de a simti pe unde se furiseaza pestii -, se va stinge in familia lui.

Vautier, in varsta de 45 de ani, s-a pregatit pentru asta cand si-a trimis fiul la colegiu in St. John’s, ca sa studieze tehnologia auto. Ce-l mai tine inca pe mare e numarul ambarcatiunilor pescaresti scoase la vanzare, pe masura ce pescarii din jurul Newfoundlandului abandoneaza industria, odinioara definitorie pentru provincie. Pana acum, nimeni nu i-a facut o oferta decenta pentru vasul sau, de 10,5 metri, cu coca din fibra de sticla si motor diesel, pe care Vautier l-a cumparat nou-nout in 2003, indeplinindu-si, in sfarsit, un vis pe care-l avusese inca din adolescenta, cand se apucase de pescuit.

“Intotdeauna mi-am dorit o barca noua, ceva solid, care sa nu ia apa – spune el. Se pare ca mi-am ales un moment nepotrivit ca s-o cumpar.” La numai cateva luni dupa ce isi luase barca, oficialitatile canadiene au declarat un moratoriu complet asupra pescuitului de cod, a doua oara in decurs de un deceniu, din cauza recoltarii excesive.

Pescuitul codului a redevenit legal in anul urmator, dar cum cotele de pescuit sunt atat de mici si aplicate cu strictete, Vautier a acceptat, in cele din urma, ca nu-si va putea castiga existenta la bordul ambarcatiunii pe care a botezat-o Visul Mult Asteptat. E racoare si se lasa ceata la ora 3 dimineata, in ziua de deschidere a sezonului de pescuit cod din 2006, o vreme foarte buna, dupa standardele unui pescar.

Vautier pleaca de acasa, tarandu-si picioarele pe cararea intunecata care strabate La Poile. Satul e ceea ce localnicii din Newfoundland numesc o comunitate pescareasca mica. Niciun drum nu ajunge aici; niciun automobil nu a trecut vreodata pe aici. De cand au inceput oamenii sa se aseze in zona, in secolul al XIX-lea, pescuitul a fost cam singura activitate economica.

Case ingrijite, de lemn, construite pe granitul descoperit, se ridica in terase deasupra unui port ferit, care se deschide in Golful La Poile, o frumoasa intindere de apa sarata, ca un fiord, care patrunde circa 16 kilometri in interiorul continentului. Satul este linistit, situat intr-un decor idilic, dar se stinge.

Tinerii, care nu-si mai pot castiga existenta pescuind, sunt siliti sa plece pentru a-si gasi de lucru. Mereu intalnesc oameni in La Poile care vad in scoala elementara un semn al sfarsitului: cu o generatie in urma, aici erau inscrisi cam 80 de copii; in ultimul an scolar au fost opt.

Ambarcatiunile altor catorva pescari din La Poile sunt deja plecate cand Vautier ajunge la cheiul bine luminat, unde i se alatura singurul membru al echipajului sau, Alvin Bond. La 38 de ani, Bond are deja la activ ani buni de cand lucreaza pe ambarcatiuni pescaresti, dar nu si o licenta comerciala proprie.

Reglementari recente nu-i mai permit tatalui sau, pe jumatate retras din activitate, sa-i transfere permisul lui, iar Bond nu are zecile de mii de dolari care i-ar trebui pentru a cumpara o licenta de la un alt pescar.

Dupa putin timp, Visul Mult Asteptat pufaie in intuneric prin golf, spre largul marii. In timp ce hula creste, Bond pregateste firul lung, pe care pescarii din La Poile il folosesc in mod traditional pentru a prinde peste. In interiorul catorva butoiase se afla aproximativ trei kilometri de fir greu, de care atarna 2.000 de carlige cu heringi. Firul se va scufunda pe fundul apei, unde traieste si se hraneste codul, iar dupa cateva ore pescarii vor ridica prada la bord.

Nu cu mult timp in urma – spune Bond -, pescarii puteau pune cat de multe carlige doreau, pe fire cat de lungi le permiteau ambarcatiunile. Acum, guvernul a limitat numarul de carlige la 2.000, pentru a impiedica pescuitul excesiv, reducand totodata sezonul de pescuit la cod la numai cateva saptamani pe an.

Bond crede ca, in zona de pescuit din apropiere de La Poile cel putin, pestele s-a refacut si ca administratorii de resort inventeaza aceasta criza. “Guvernul a angajat o multime de oameni de stiinta de cand rezervele de peste au scazut, iar ei stiu ca, dupa ce pescuitul va reincepe, multi vor fi concediati.”

Asemenea acuzatii facute cu fatisa rea-credinta sunt rare in La Poile, cel putin in dialogul cu cineva din afara comunitatii, dar fiecare pescar activ de aici cu care am vorbit considera ca a fost exagerata criza pescuitului, ca exista mult mai mult cod decat lasa guvernul sa se inteleaga.

“Eu nu vad nicio scadere a codului” – spune Peter Francis, un asa-numit pescar-martor, care e platit sa pescuiasca vreo cateva luni pe an pentru cercetatorii guvernamentali. El masoara si cantareste pestii, iar unora le scoate un os, otolitul, din urechea interna. Examinand straturile de crestere de pe acest os, un cercetator va stabili varsta pestelui. In sezon, Francis pescuieste si pe baza propriului sau permis comercial.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*