Unde ducem gunoiul?

Prima statie de sortare a gunoiului la groapa reusea sa recupereze, la cateva luni de la deschidere, 10-15 la suta din deseuri. Administratorii sperau sa ajunga sa valorifice 25% cand statia avea sa functioneze la capacitate maxima.

Deseurile inseamna bani, pe care romanii ii arunca, fara sa stea pe ganduri, la ghena. Legislatia europeana si legile pietei libere au inceput sa zguduie insa temeliile unui sistem de gestionare pagubos, schitand un viitor pentru reciclare si la noi in tara.

Text: Domnica Macri

E sambata dimineata si gunoiul trebuia dus inca de ieri. Intind un sac pe jos in mijlocul bucatariei si, cu un efort de vointa, rastorn galeata.

Mirosul imi face rau si trebuie sa deschid fereastra: caldura, amplificata de sacul de plastic, a grabit descompunerea. Alaturi, insirate langa galeata, stau sticle si PET-uri, pe care le aruncam separat. Nu spre a fi colectate, ci ca sa nu infundam toboganul de la ghena.

Acum, inaintea ochilor mei se afla tot ceea ce familia mea de trei persoane a aruncat pe parcursul unei zile. Nu am un cantar langa mine, caci nu imi propun sa lansez un studio stiintific. Vreau doar sa vad ce arunc.

Cel putin jumatate din gunoiul meu – in care domina pungile de plastic – poate fi reciclat. Iar cealalta jumatate, cu cateva mici exceptii, ar putea fi folosita pentru compost, ingrasamantul natural obtinut prin macerarea resturilor organice. Dar nu am ce face. In cartierul meu de blocuri si case din Bucuresti nu exista un loc unde sa pot arunca sticle sau pungi, separat. Nu am gradina, ca sa-mi produc singura compostul, si nimeni nu colecteaza resturi organice.

Bag totul la loc, intr-un nou sac de plastic, ies pe corridor si ii dau drumul pe tobogan, asa cum am mai facut de mii de ori, ascultand cum coboara cinci etaje si aterizeaza cu o bufnitura in tomberon.

De data asta, stiu insa ca am aruncat bani. Stiu acest lucru pentru ca ultima luna mi-am petrecut-o vizitand gropi de gunoi, firme de salubritate si instalatii de reciclare, incercand sa inteleg care este circuitul resturilor de care ne despartim zilnic fara remuscari. Am ales sa ma ocup doar de deseurile asa-numite “municipale”, lasand deoparte masa colosala a deseurilor industriale (71%), pentru ca doar in ceea ce le priveste suntem implicati personal, direct si deliberat. Si de la ele poate incepe revizuirea drastica a mentalitatilor.

Este o dimineata cetoasa si ma aflu la garajul companiei de salubritate care opereaza in cartierul meu, urmatorul pas pe urmele deseurilor pe care le-am lasat la ghena blocului. Dupa cereri si aprobari, il astept pe seful de tura sa ma trimita in misiune cu baietii de la gunoi. Asist la revizia gunoierelor, la alimentarea cu benzina si, in sfarsit, dupa o impartire anevoioasa a echipelor, sunt repartizata in masina lui Cosmin, un sofer profesionist proaspat angajat, care si-a luat si sotia cu el in tura, ca sa vada ce-i face barbatul pe teren.

“Greu e pana te obisnuiesti cu mirosul” – spune veteranul echipei, Gheorghe, care e gunoier de patru ani, dar marturiseste ca si acum mai gaseste cate un container care il da gata. Pentru ca e sambata, nu vom sta pe teren toate cele opt ore, ci vom incarca o singura data masina de doua tone, apoi o vom descarca la groapa. Cei doi operatori lucreaza ca robotii, tarand dupa ei zeci si zeci de tomberoane. Masina, un Mercedes, face restul.

Soferul se strecoara expert cu spatele pe aleile inguste, iar cand chiar nu are loc, Gheorghe si Nicu se opintesc, salta cate o masina parcata in drum si o muta mai la margine. Merg si eu de la o scara la alta, privind cum continutul zemuind al tomberoanelor sparte e inghitit de rotativa gunoierei si amestecat.

Coletele de carton si sticlele, adunate de multe ori separat, ajung tot acolo. Pe oamenii de serviciu de la scari ii intreb daca nu s-au gandit sa adune si sa vanda PET-urile (recipiente de polietilen tereftalat) sau cartoanele, dar primesc mereu acelasi raspuns usor uimit: nu.

Dupa doua ore de invartit impreuna cu cojile de pepeni si celelalte resturi mai mult sau mai putin ambalate ale bucurestenilor, o cantitate apreciabila de PET si hartie va ajunge de nerecunoscut. La groapa orasului, in mijlocul unui spectacol halucinant, cu grupuri de cautatori prin gunoaie si pasari negre care se reped la mormanele descarcate din zeci de basculante sub indrumarea aspra a unui supraveghetor ras in cap si tatuat, privesc in oglinda retrovizoare masa amorfa de resturi.

Oamenii scormonesc cu carligele lor metalice un minut sau doua, ca sa se asigure ca nu au scapat ceva cu adevarat pretios. Culeg fara entuziasm cate o sticla sau o cutie de bere. Restul sunt sub demnitatea lor. Prea mizerabile. De nerecuperat.

In medie, fiecare dintre noi pune zilnic la lada de gunoi 900 de grame de deseuri la oras si 400 de grame la tara. Administratia aminteste mereu ca productia de 398 kg de deseuri/roman/ an e mai mica decat a altor europeni. Doar ca alti europeni si-au dat deja seama ca, daca nu isi schimba comportamentul, gunoaiele o sa-i ingroape si, de ani buni, daca nu de decenii, au adoptat o atitudine responsabila.

In Romania, consumul si cantitatea de gunoi pe cap de locuitor sunt in crestere. Din 7.025.256 de tone de deseuri urbane produse in 2005, doar 2% au fost valorificate in vreun fel, restul fiind eliminate – prin depozitare. Cu alte cuvinte, depunerea resturilor noastre menajere in gropi, in proximitatea oraselor, cu riscul de a otravi apele freatice si aerul, a fost considerata o forma de eliminare a lor.

Legislatia europeana de mediu, transpusa aproape integral in legile romanesti, forteaza acum autoritatile sa schimbe aceasta stare de lucruri. Noile obligatii de a recicla o treime din deseurile provenite din ambalaje (procentul urmand sa creasca treptat pana la doua treimi in 2013), de a organiza colectarea selectiva a deseurilor, de a recupera metanul din gropile de gunoi si de a capta si epura levigatul – zeama toxica produsa de depozitele de deseuri – au generat un system incipient de gestionare a acestor resturi.

Am incercat sa descopar daca si cum functioneaza acest sistem, urmarind drumul gunoiului, cu toate variantele sale: reciclare, achizitionare de la colectori privati, colectare separata, sortare la groapa, solutii economice alternative, proiecte civice. Am gasit multi oameni pusi pe fapte si o multitudine de solutii pentru o problema care parea ca nu are niciuna.

A recicla inseamna a reutiliza un material la fabricarea de produse noi. Daca pentru metale (otel, aluminiu) exista aproape 20 de intreprinderi reciclatoare, iar hartia se retopeste in 11 instalatii, ultimul racnet in materie de reciclare este plasticul. “Capacitatile” de prelucrare au “inflorit”, unele cu ajutorul fondurilor nerambursabile, astfel incat inca din 2005 erau inregistrate 20 pentru PET si 48 pentru polietilena. Acum ele tipa dupa materie prima.

“De cand lucram noi, sa vedeti ce curat e in oras. Nu mai vezi un PET pe strada!” – se lauda Mirel Niculae, din Oltenita, care a deschis, impreuna cu tatal, fratele si sotia, o afacere de familie care promite sa prospere. Intr-o curte plina cu gatere ruginite, rebuturi de cherestea, rumegus si fiare vechi, trei oameni incarca intr-o remorca PET-uri albastre si verzi. Numai din oras si din imprejurimi, firma colecteaza cam 12 tone de PET pe luna, ramanand cu un profit brut de 10-20 de bani la kilogram.

Furnizorii sunt oameni amarati, cam o suta de “abonati” permanenti si altii care vin ocazional cu saci uriasi de rafie, pentru care incaseaza 30-40 de lei. Unii dintre acesti scormonitori prin gunoaie reusesc sa incaseze (ajutati de familie) 100 de lei pe zi, dar asta pe timp de vara, caci iarna consumul produselor ambalate in PET-uri scade drastic si nici cautarea nu e prea usoara.

Daca alte tipuri de deseuri (carton, hartie, lemn, folie) sunt mai usor de procurat angro, din curtile fabricilor sau ale marilor magazine, recipientele de plastic din care ne bem zilnic apa si sucurile sunt singurele deseuri care se obtin exclusiv post consum. La nici 100 de metri de mormanele de PET-uri se afla firma de reciclare, o hala industriala in care troneaza doua linii de productie.

Ma ridic pe varfuri ca sa-mi arunc ochii in cuvele in care PET-urile sunt tocate si spalate cu apa calda si detergent, devenind fulgi curati, ca niste cristale, pentru a servi mai departe la fabricarea de mase plastice. Folia de polietilena (PEE), impartita pe sorturi, e spalata, tratata termic si tocata, devenind granule colorate. Masinariile computerizate – acum oprite ca sa li se schimbe cutitele, care se tocesc la fiecare 24 de ore – au fost achizitionate cu peste 4 milioane de euro in 2005, dupa ce piata se umpluse de mici instalatii de tocare, pentru a diversifica si imbunatati produsul.

Concurenta este insa mai curand la gasirea de materie prima, decat la plasarea produselor, inghitite imediat si de piata interna, si de cea externa. Activitatea de reciclare a PET-urilor a beneficiat si de o asa-numita “subventie”, destul de fluctuanta, din Fondul de Mediu.

“Ne-au afectat enorm suspendarea si apoi reducerea subventiei, de la 95 de bani la 20 de bani pe kilogram” – afirma directorul de marketing Robert Popescu. El spune ca afacerea ramane una pe muchie de cutit, in special din cauza materiei prime foarte murdare, care genereaza pierderi de 30% in fluxul de productie.

De la tomberoane si pana la draperiile luxoase din hoteluri sau la halatele antimicrobiene ale medicilor din spitale, toate se pot produce din plastice reciclate, economisind materie prima, o parte din procesul de fabricare si salvand sutele de hectare de teren care se umplu, ireversibil, de gunoi.

In Romania, depozitele municipale ocupa aproape 800 de hectare, dar cum o parte dintre ele se vor inchide, pentru ca nu sunt conforme cu normele europene, alte zeci de hectare de depozite noi, ecologice, se vor adauga in peisaj. Principiul care pune in miscare tot sistemul de recuperare a deseurilor este acela ca poluatorul plateste. Legea ii obliga, asadar, pe cei care pun pe piata ambalaje de orice tip sa se ocupe si de valorificarea lor. Pentru 2007, cota negociata cu Uniunea Europeana a fost de 34%, din care cel putin 28% prin reciclare, ea urmand sa creasca treptat pana la 60% in 2013.

Un grup de firme multinationale, anticipand aceste obligatii, au creat inca din 2003 o organizatie care sa aplice si in Romania sistemul Der Grüne Punkt, adica sa preia de la firme raspunderea colectarii si reciclarii deseurilor. Ca sa nu plateasca la Fondul de Mediu o amenda de 1 leu pe kilogramul de ambalaj scos pe piata si ca sa se dovedeasca responsabile fata de mediu, firmele prefera sa-si indeplineasca norma de “maculatura, sticle si borcane” stabilita de lege, platind la Eco-Rom Ambalaje sau la alta organizatie similara o taxa mult mai mica si doar pe cantitatea valorificata.

“Noi oferim o solutie cu 70 pana la 90 la suta mai ieftina” – explica Lorita Constantinescu, director de comunicare la Eco- Rom Ambalaje, care include acum in sistemul sa 850 de companii. Ea are la randul sau contracte cu firmele de salubritate si de colectare, ca sa adune – contra unei prime de colectare – hartie, carton, PET, folie, sticla, lemn si metal cat sa acopere cotele clientilor sai.

Si cum mai multe astfel de organizatii se ingrijesc ca Romania sa-si poata indeplini cota europeana de reciclare si sa evite niste amenzi usturatoare, problema deseurilor din ambalaje pare rezolvata. Doar ca, dupa cum se plange Lorita Constantinescu, “e foarte greu de realizat obiectivul, deoarece nu pentru toate materialele exista suficiente capacitati de reciclare. Pentru sticla, de exemplu, exista o singura uzina care recicleaza. Iar ca sa trimiti deseurile in strainatate, te costa.”

Alte organizatii preiau raspunderea pentru recuperarea de deseuri de echipamente electrice si electronice (DEEE) – o obligatie noua pentru Romania. Sistemul de-abia face primii pasi si, dupa raportarile pe trimestrele unu si doi (nici 600 de tone), este putin probabil sa reuseasca sa indeplineasca obiectivele de 4 kg de deseuri electronice pe cap de locuitor. Desi campanile de reduceri de preturi au adus multe echipamente vechi la magazine, recuperatorii se plang ca metoda e prea costisitoare.

Centrul de colectare DEEE de la Obor, desi pus la punct pana la ultimul detaliu, inclusiv drapele nationale la intrare, e facut mai curand sa-i izgoneasca pe cetateni.

“Nu depui nimic daca nu arati cu buletinul ca domiciliezi in Sectorul 2. Ce, vine fiecare sa depuna aici? Aici nu e groapa de gunoi!” – imi explica, nu fara oarecare mandrie, responsabila, aratand ca ea, sau mai curand sefii ei, nu au inteles ca interesul e de a aduna cat mai multe lampi, telefoane, imprimante sau aparate de radio – chiar si in conditii de anonimat. Chiar si colectate, DEEE-urile nu isi afla insa locul in sistem: capacitatile de reciclare a unor astfel de echipamente complexe sunt inca in proiect in Romania.

“La noi e nevoie de 100 de ani pana sa se invete” – imi spune o locatara cu o galeata in mana, aratand spre resturile aruncate in jurul ghenei celei noi. O ingraditura de sarma acoperita si cocheta contine containere si tomberoane noi, frumos etichetate, pentru noua categorii de deseuri, inclusiv electrice si electronice. Si totusi prin containerele pentru resturi menajere zac colete de carton, iar prin pungile de gunoi se zaresc amestecate PET-uri.

Platforma, instalata pe cheltuiala companiei de salubritate, face parte dintr-un proiect-pilot de succes, care se extinde acum in tot orasul. Ma invart o vreme prin jurul platformei privind locatarii care vin, fiecare cu cheia lui, sa arunce gunoiul. Alaturi, in parculetul amenajat pe locul fostei ghene comunale, o bunica venita cu cei doi nepoti imi povesteste ce probleme erau inainte, cum mirosea gunoiul si atragea animale si oameni care scormoneau. Spune ca acum s-a obisnuit sa stranga si acasa hartia si plasticul separat si ca e foarte multumita.

Multumita e si firma de salubritate, desi managerul de sucursala, Dan Ceausescu, sociolog prin formatie, spune ca mentalitatile create in 60 de ani de convietuire la bloc se schimba foarte greu. Totusi compania sa reuseste sa valorifice cam 5% din deseuri, chiar inainte sa extinda sistemul de colectare selectiva.

“Castig o data prima de colectare din sistemul Der Grüne Punkt, apoi castig ca nu mai duc deseurile la rampa, unde ar trebui sa platesc 10 euro pe tona depozitata, apoi castig ca le vand reciclatorilor.” Insa gunoiul contine materiale recuperabile in proportie de 70% si, daca adaugi materia biodegradabila, chiar de 90%. In aceste cifre, Dan Ceausescu a vazut perspectivele investitiei masive facute cu infrastructura de colectare, cu masinile specializate si cu o campanie de informare si educare.

Daniela Florea, director al Serviciului de deseuri municipale la Ministerul Mediului, crede ca in final economia va regla fluxul si vor aparea tarife diferentiate – pentru gunoiul selectat si pentru cel pus de-a valma. “Eu personal as implica tot mai mult cetateanul – prin metode coercitive, cum s-a inceput si in Vest. Iar daca se colecteaza selectiv, cred ca se va putea reduce si taxa, dar toate instrumentele se afla in mainile autoritatilor locale” – spune ea.

Chiar daca colectarea selectiva a gunoiului face acum parte din strategia nationala, urmand sa fie implementata pana in 2017, un alt curent de opinie sustine ca ea nu mai este cea mai buna optiune.

Silviu Prigoana, un magnat al deseurilor, crede mai curand ca material biodegradabila trebuie sa fie colectata separat si biodegradata (aerob, pentru obtinerea de compost, sau anaerob, cu recuperarea valorosului gaz metan), iar restul deseurilor pot fi sortate direct la groapa de gunoi.

Un fel de pionier pentru aceasta directie este statia de sortare instalata de compania sa de salubritate impreuna cu administrat ia de la Glina. Frumos colorata si moderna, linia cerne gunoiul si il trece prin fata unor femei care il sorteaza manual: PET-uri, folie, aluminiu, hartie si carton.

O banda magnetica culege putinul metal care mai ajunge in ziua de azi la gunoi: cutii de conserve si spray-uri. Inchise intr-o sala si urmarite de supervizor pe un ecran si prin geamuri termopan, angajatele, majoritatea locuitoare din comuna Glina, petrec opt ore facand pe banda rulanta ceea ce au facut de cand se stiu: scormonesc prin gunoaiele altora, recuperand cam 10-15 procente. Minute in sir nu imi pot desprinde ochii de pe derularea mizerabila de resturi ramase dupa sortare si constat ca o mare parte dintre PET-uri si pungi nu au mai putut fi recuperate.

Pe o alta banda, gunoiul mic, care a fost cernut de tamburul-sita, pleaca direct la groapa, cu tot cu capace de bere, baterii si alte valori marunte. “Nu reusim sa luam un pret bun pe PET-uri pentru ca sunt murdare” – spune administratorul statiei, Emilian Dobrescu. Asta nu inseamna ca, asa naclaite, PET-urile, pungile si cartoanele balotate nu isi gasesc cumparatori.

“Am avut un chinez care voia 100 de tone de PET ca sa le incarce pe vapor, sa faca din ele adidasi sau stiu eu ce sa faca. N-am avut de unde sa-i dau” – isi aminteste el. Tot la Glina am descoperit si alte moduri de a stoarce bani din gunoaie. Facem a doua vizita aici in cea mai calda zi a verii, la amiaza, cand curentii ascendenti generati de canicula ridica pungi de plastic deasupra gropii, invartindu-le obsedant, ca pe un stol de zmeie fara fir.

Il gasim pe Michael Dombrovschi pe un stivuitor, lucrand in plin soare cu capul gol. Tatal lui Michael, patronul firmei care administreaza groapa de gunoi, si-a chemat fiul din Australia sa se ocupe de afacere. Mereu ocupat si incruntat, tanarul absolvent de ASE ne prezinta acum ultima sa achizitie, centrala de recuperare a metanului. Puturi de 50 cm diametru forate in vechea groapa Glina, acum astupata, permit captarea metanului, care se produce inca zeci de ani intr-un astfel de depozit si care contribuie drastic la incalzirea globala.

Michael porneste instalatia si utilizeaza computerul cu aceeasi dexteritate cu care manipula mai devreme stivuitorul. Constat asta cu voce tare: “Pot sa fac singur toate operatiile din groapa, de la cea mai simpla pana la cea mai complexa. Daca nu te pricepi, n-ai cum sa le spui oamenilor ce sa faca” – imi explica el. Cand va functiona la capacitate maxima, statia va putea produce 10 MW de electricitate numai din arderea metanului generat de gunoaie. Destul cat sa acopere nevoile firmei (inclusiv statia de sortare) si sa mai livreze si in retea – spune managerul.

Deocamdata, gazul este ars la 2.000 de grade, generand dioxid de carbon si apa.

Flacara se aprinde cu un zgomot scurt, dar temperatura din jurul cosului metallic se pierde in cele 42 de grade din atmosfera. Doar umbra valului de caldura joaca pe betonul incins.

O curte unde mana nemteasca se vede de la intrare: stivele de materiale sunt aranjate ordonat, pe sortimente, iar centrul incintei e dominat de un morman urias de cauciuc.

Firma germana are o reteta de combustibil alternativ din deseuri (folie, carpe, cauciuc, hartie si lemn, in proportii fixe, “care nu pot fi dezvaluite”), pentru cuptoarele de ciment. Testul a decurs bine, iar acum fac productie pentru o fabrica de ciment, “Livram un combustibil cu aceeasi putere calorica si doar la jumatate din pretul pacurii sau al motorinei…” – spune cu mandrie Ionel Turcasu, directorul punctului de lucru de la Tg. Jiu.

Privesc la movilita prafosa si de culoare incerta din colt: e produsul finit, lipsit de prestanta, dar cu siguranta rentabil. In fond, materia prima o reprezinta deseurile, iar daca pe unele dintre ele le cumpara (carton, folie, hartie), pentru altele (cauciuc si textile) firma este platita sa le colecteze, prin sistemul Der Grüne Punkt. Firma colecteaza de fapt toate tipurile de deseuri si ceea ce nu poate valorifica toaca pentru combustibil.

E adevarat, deseuri menajere sunt doar circa 60 de tone lunar (si acelea vin gratuit, caci firma de salubritate a incasat deja prima de colectare si scapa si de taxa de la groapa). Restul provine de la companii generatoare de deseuri, disperate sa scape de ele: “A venit garda de mediu peste ei si ma suna sa facem contract. Tot judetul ma suna. Nici nu trebuie sa ne zbatem. Sistemul actual ne ajuta foarte mult.”

Experimentele reusite in valorificarea deseurilor spun unul si acelasi lucru: in principiu, sistemul ar putea functiona. Companiile si-au inteles obligatiile, legile sunt votate, doar ca toate astea nu au ajuns inca la cetatean. In randul administratiei, al colectorilor si al populatiei in general, domneste un sentiment de deznadejde.

Peisajul romanesc a fost transformat dramatic in groapa comunala ca urmare a modificarii structurii consumului din ultimii 15 ani si a faptului ca serviciile de salubritate acopera doar 60% din teritoriul tarii si colecteaza doar 80% din totalul deseurilor generate. Pana la urma, banii care se pierd aruncand la groapa tot felul de materiale viabile par neinsemnati in comparatie cu ceea ce pierdem prin imagine: o tara mizerabila, poluata de sticle goale si pungi din creierul muntilor si pana pe fundul lacurilor, o lada de gunoi de 20 de milioane de hectare.

“Eu cred ca lipsa de preocupare a cetateanului pentru reciclare provine din lipsa de educatie, de cultura, corelata poate si cu oferta precara din partea statului si a firmelor care activeaza in domeniu, menite sa asigure infrastructura si sa popularizeze buna gestionare a deseurilor” – spune Lucia Dumitrescu, doctor in chimie, care conduce un curs postuniversitar de management al deseurilor la Universitatea din Brasov.

E adevarat, firmele care conduc campanii de educare in scoli si gradinite au fost uimite cat de receptivi sunt copiii si ce bine inteleg logica valorificarii deseurilor. Doar ca dureaza pana cand cei mici vor creste sau vor reusi sa-si educe si parintii. Pentru cei care cred ca in Romania nu pot exista disciplina si spirit civic exista insa Copacul de Hartie.

Recuperarea hartiei si a cartonului are istorie la noi in tara: cine a apucat regimul comunist tine minte cum ducea caietele vechi, legate cu sfoara, la depozitul din curtea scolii. Fabricile au produse traditionale din hartie reciclata: cartoane, hartie igienica – atat de traditionale, incat par sa fi uitat ca firmele moderne ar vrea, daca ar avea de unde, sa cumpere si papetarie reciclata de lux.

Desi vechi, conceptul “reciclarea hartiei” a capatat o dimensiune cu totul noua. Ma aflu la un centru de colectare de la marginea capitalei, printer stive de cartoane si munti de hartie tocata, pe care vantul o viscoleste, alba, la intrarea in hala. Petru Popescu, un proaspat absolvent de liceu, descarca o Dacie plina de maculatura si ia un bon.

Face munca voluntara pentru ca, odata pe luna, asociatia sa, Copacul de Hartie, sa incaseze niste bani din care va planta la toamna copacei. “Trei ani m-am chinuit sa lansez proiectul prin metode specifice unui ONG: scrii, trimiti la finantator, te califici, astepti banii” – imi povesteste, la o cafea, Claudia Catana, autoarea acestui concept. Plina de viata si intreprinzatoare, aceasta ardeleanca cu experienta in organizatiile nonguvernamentale a pariat riscant pe reactia opiniei publice.

“Pana la urma, am pornit proiectul pur si simplu, iar raspunsul a fost cu mult peste orice asteptari. Sunt constienta ca am inceput intr-o conjunctura favorabila, o vara cu 42 de grade, in care toata lumea vorbeste despre incalzirea globala.” Daca a ajutat-o sau nu canicula, cert este ca ideea generoasa “tu ne dai hartie, noi plantam copaci” s-a autopromovat spectaculos, fara efort, si este chiar pe cale sa depaseasca posibilitatile de gestionare ale Claudiei si prietenilor ei.

Cu cele doua masini imprumutate, ei colecteaza de la peste 200 de firme si chiar de la persoane private si duc la centre de colectare cam o jumatate de tona de hartie si carton pe zi. “Eu cred ca oamenii sunt construiti sa ajute. Daca le dai un mechanism suficient de simplu, abia asteapta sa se implice” – imi explica Fidelie Kalambayi, sociolog si colector voluntar de hartie pentru copaci.



1 Comment

  1. Buna ziua!

    Felicitari pentru articol! O astfel de calatorie pe la centre de colectare si reciclare, firme de salubritate si proiecte civice, este ceva ce imi doresc si eu sa fac, iar acest articol este foarte util pentru mine.

    Cred ca o astfel de experienta te ajuta sa intelegi dintr-o cu totul alta perspectiva, acest domeniu al reciclarii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*