Gunoi high-tech

GROAPA DE GUNOI | Un fermier din zona rurala Taizhou, din China, pregateste pentru piata cartofi dulci, alaturi de placi de circuite arse pentru a putea extrage metalele. Regiunea este de multa vreme un urias spatiu de depozitare a deseurilor electronice, dar masurile drastice impuse de autoritati au redus comertul ilegal.

Componentele toxice ale produselor electronice aruncate la gunoi ajung pana la urma peste mari si tari.

Text: Chris Carroll

Iunie este sezonul umed in Ghana, dar aici, in Accra, capitala tarii, ploaia diminetii s-a oprit. Pe masura ce soarele incalzeste aerul umed, coloane de fum negru incep sa se ridice deasupra intinsei Piete Agbogbloshie.

Urmaresc una dintre ele pana la sursa, dincolo de vanzatorii de laptuci si banane, de dughenele cu anvelope uzate si de zgomotoasa piata de fiare vechi, unde barbati ghemuiti izbesc in alternatoare si blocuri-motoare uzate. In scurt timp, poteca noroioasa ajunge sa fie flancata de mormane inalte de trei metri, formate din televizoare stricate, carcase de computere golite de maruntaie si monitoare zdrobite.

Dincolo de ele, se intinde un camp de cenusa fina, punctat de licariri chihlimbarii si verzui -cioburile ascutite ale placilor cu circuite. Acum vad ca fumul nu se ridica dintr-un singur foc, ci din multe valvatai mai mici. Zeci de siluete neclare se misca prin ceata acida, unele intetind flacarile cu cate un bat, altele carand cu bratul cabluri multicolore de computer. Cei mai multi sunt copii.

Sufocandu-ma, imi trag camasa peste nas si ma apropii de un baiat de vreo 15 ani, a carui silueta plapanda e invaluita in fum. Karim spune ca se ingrijes te de asemenea focuri de doi ani. Scormoneste ganditor intr-unul, apoi jumatate de trup ii dispare cand se apleaca in valurile de funingine. Salta o incalcitura de cabluri de cupru de pe anvelopa veche, pe care o foloseste pe post de combustibil, si scufunda masa sfaraitoare intr-o baltoaca.

Cum izolatia ignifuga a ars – proces care a degajat o multime de substante toxice, inclusive cancerigene – e posibil ca acest cablu sa-i aduca un dolar de la vreun cumparator de vechituri.

Intr-o alta zi, la piata, pe o gramada similara de cenusa, amplasata deasupra unei vai pe care ploile o spala in Atlantic, Israel Mensah, un tanar incredibil de elegant, de aproximativ 20 de ani, isi potriveste ochelarii de marca si imi povesteste cum isi castiga existenta.

In fiecare zi, vanzatorii de fiare vechi aduc maldare de componente electronice uzate – de unde, nu stie. Mensah si partenerii sai – prieteni si rude, inclusiv doi baietandri desculti, care asculta vrajiti discutia noastra – cumpara cateva computere sau televizoare.

Desprind bridele de cupru din televizoare, imprastiind pe jos fragmente pline de plumb (o neurotoxina) si cadmiu (o substanta cancerigena care afecteaza plamanii si rinichii). Desfac partile ce pot fi revandute, cum ar fi driverele si cipurile de memorie. Apoi smulg cablurile si ard plasticul.

Mensah vinde cuprul dezmembrat dintr-o transa de vechituri ca sa cumpere alta. Pentru a face bani, esentiala e viteza, nu siguranta. “Gazul iti intra in nas si simti ceva in cap – spune el, izbindu-se cu pumnul in ceafa, pentru efect. Apoi ti se face rau la cap si la stomac.”

In apropiere, carcase de monitoare sparte plutesc in laguna. Maine, ploaia le va spala in ocean. oamenii au fost dintotdeauna priceputi in a produce gunoi. Arheologii viitorului vor observa ca, la sfarsitul secolului al XX-lea, un tip nou si nociv de resturi a explodat in peisaj: reziduurile digitale, numite deseuri electronice.

Cu mai bine de 40 de ani in urma, Gordon Moore, cofondatorul Intel, compania producatoare de cipuri pentru computer, a remarcat ca puterea de procesare a computerelor aproape se dubleaza la fiecare doi ani. Un corolar neformulat al “legii lui Moore” spune ca, in orice moment, toate echipamentele considerate ultimul racnet sunt, in acelasi timp, in pragul uzurii morale.

Chiar in acest moment, ingineri de software suprasaturat i de cofeina concep programe care, peste cativa ani, va vor suprasolicita si deruta actualul PC de mare putere. Potrivit estimarilor Agentiei SUA pentru Protectia Mediului (EPA), 30 pana la 40 de milioane de PC-uri vor fi gata pentru “disponibilizare” in urmatorii ani.

Computerele nu sunt nici pe departe singurele echipamente electronice pandite de uzura morala. Trecerea la emisia TV digitala de inalta definitie va fi finalizata pana in 2009, facand nefunctionale televizoare care astazi merg perfect, dar receptioneaza doar semnal analogic. Cum telespectatorii se pregatesc pentru aceasta trecere, aproximativ 25 de milioane de televizoare sunt scoase din serviciu in fiecare an.

Pe piata dispozitivelor mobile, sensibila la tendintele modei, 98 de milioane de telefoane celulare americane au primit ultimul apel in 2005. Daca toate sursele de deseuri electronice ar fi insumate,ar putea totaliza 45 de milioane de tone pe an, la nivel mondial, conform Programului pentru mediu al ONU.

Si ce se intampla cu toate aceste vechituri?

In Statele Unite, se estimeaza ca peste 70% dintre computerele si monitoarele aruncate, precum si mai bine de 80% dintre televizoare sfarsesc in gropile de gunoi, in ciuda unui numar tot mai mare de legi – formulate la nivel de state – ce interzic aruncarea echipamentelor electronice, din care se pot scurge in sol plumb, mercur, arsenic, cadmiu, beriliu si alte substante toxice.

Pe de alta parte, un volum cutremurator de echipamente electronice neutilizate stau depozitate. Chiar daca aceste echipamente uzate moral raman la nesfarsit depozitate in poduri sau in subsoluri, fara sa ajunga vreodata intr-o groapa de gunoi, si aceasta solutie are un impact indirect asupra mediului.

In afara de substante toxice, deseurile electronice contin cantitati semnificative de argint, aur si alte metale pretioase, care sunt conductori electrici extrem de eficienti. Teoretic, reciclarea aurului de pe placile de baza ale computerelor vechi e mult mai eficienta si mai putin agresiva pentru mediu decat extragerea lui din zacamant, adesea prin activitati miniere de suprafata, care pun in pericol padurile tropicale virgine.

La ora actuala, mai putin de 20% dintre deseurile electronice care intra in fluxul de gunoaie solide sunt colectate prin companiile care isi fac reclama ca agenti de reciclare. Totusi reciclarea, in sistemul actual, e mai putin benigna decat pare.

In timp ce unii agenti proceseaza materialele in idea de a reduce nivelul de poluare si riscurile la adresa sanatatii, multi altii le vand unor comercianti care le expediaza in tarile in care legislatia ecologica e slaba. Pentru oamenii din tarile sursa a acestor aranjamente, e o solutie comoda, de tipul “ceea ce nu se vede nu exista”.

Multe guverne, constiente ca deseurile electronice manevrate necorespunzator pericliteaza mediul si sanatatea, au incercat sa impuna reglementari internationale. Conventia de la Basel, din 1989, un acord incheiat intre 170 de natiuni, cere ca tarile dezvoltate sa informeze tarile in curs de dezvoltare cu privire la viitoarele transporturi de deseuri periculoase.

Grupari ecologiste si multe tari subdezvoltate au declarat ca termenii acestui acord sunt prea vagi si, in 1995, protestele au dus la formularea unui amendament, cunoscut sub numele de Interdictia de la Basel, care nu mai permite transporturi de deseuri periculoase catre tarile sarace.

Desi interdictia nu a produs inca efecte, Uniunea Europeana a introdus deja aceste cerinte in legislatie. De asemenea, UE cere producatorilor sa preia o parte din povara distrugerii deseurilor in conditii de siguranta.

Recent, o noua directiva a UE incurajeaza “designul ecologic” al produselor electronice, stabilind nivelurile permise de plumb, mercur, substante ignifuge si de alte natura. O alta directiva impune producatorilor sa construiasca infrastructura necesara pentru a colecta si recicla deseurile electronice – o strategie numita “recuperare”.

In ciuda acestor masuri, cantitati incalculabile de deseuri electronice inca se strecoara prin porturile europene, indreptandu-se spre tarile in curs de dezvoltare.

“Noi, cei din tarile dezvoltate, beneficiem de pe urma acestor dispozitive” – spune Jim Puckett, directorul Retelei de Actiune Basel (BAN), un grup care se opune acestor exporturi de deseuri periculoase. “Dar cand echipamentele noastre devin inutilizabile, externalizam costurile si raspunderile ecologice reale catre tarile in curs de dezvoltare.”

Asia este sursa unei bune parti a productiei mondiale high-tech – si tot aici se intorc de obicei dispozitivele, dupa ce sucomba. China, in special, e, de multa vreme, cimitirul produselor electronice ale lumii.

Inregistrand o crestere exploziva in sectorul sau de productie care alimenteaza cererea, China si-a transformat porturile in adevarate conducte pentru vechituri reciclabile de tot soiul: de otel, aluminiu, plastic si chiar de hartie. La jumatatea anilor 1980, si deseurile electronice incepusera deja sa curga in China, aducand cu ele profitabila promisiune a metalelor pretioase incrustate in placile de circuite.

Vandell Norwood, proprietarul companiei de reciclare Corona Visions, din San Antonio, Texas, isi aminteste perioada cand comerciantii de piese vechi din strainatate au inceput sa scotoceasca dupa produse electronice pentru a le trimite in China. In prezent, el se opune acestei practici, dar, la vremea respectiva, si el, si multi alti agenti de reciclare considerau ca e o situatie din care toata lumea avea doar de castigat.

“Spuneau ca toate chestiile astea urmau sa fie reciclate si reutilizate – isi aminteste Norwood cum il asigurau comerciantii. Parea un act responsabil fata de mediu. Si era profitabil, fiindca eram platit ca sa mi se ia chestiile alea de pe cap.” Cantitati uriase de deseuri electronice au fost exportate, iar profiturile s-au acumulat.

Orice iluzie de responsabilitate s-a spulberat in 2002, cand grupul lui Puckett, BAN, a difuzat un film documentar care prezenta realitatea reciclarii deseurilor electronice in China. Export de rau avea ca subiect orasul Guiyu, din provincial Guangdong, adiacenta Hong Kongului. Guiyu devenise groapa de gunoi a unor cantitati masive de deseuri electronice.

BAN a aratat cum mii de persoane – familii intregi, de la mic la mare – se angajau in practici periculoase: ardeau cabluri de computer ca sa recupereze cuprul, topeau placi cu circuite in oale, ca sa extraga plumbul si alte metale, sau scufundau placi de baza in acizi puternici, ca sa indeparteze aurul.

China interzisese in mod clar importul de deseuri electronice in 2000, dar asta nu stopase comertul.

Totusi, dupa publicitatea pe care filmul BAN a generat-o in lume, guvernul a extins lista de deseuri electronice interzise si a inceput sa preseze autoritatile locale sa aplice serios interdictia. Intr-o calatorie facuta recent in Taizhou, un oras din provincia Zhejiang, la sud de Shanghai, care era un alt centru de prelucrare a deseurilor electronice, am vazut dovezi atat ale aplicarii interdictiei, cat si ale limitelor ei.

Pana acum cativa ani, zona deluroasa de langa Taizhou era centrul unei uriase industrii ilicite care dezasambla produse electronice, rivalizand cu Guyiu. Dar in prezent autoritatile vamale din porturile apropiate, Haimen si Ningbo – adevarate centre de distributie pentru uriase cantitati de metal vechi -, incearca sa detecteze deseuri periculoase ilegale in transporturile care sosesc.

Importurile de vechituri high-tech de aici “au inceput in anii 1990 si au atins apogeul in 2003” – spune un profesor de liceu, ai carui elevi au testat mediul din jurul orasului Taizhou, cautand substante toxice provenite din deseurile electronice. El a cerut sa-si pastreze anonimatul, de teama reciclatorilor locali, furiosi ca afacerile lor au intrat in declin.

“Sunt in scadere din 2005, iar acum sunt greu de gasit.”

In prezent, recuperatorii opereaza din umbra. Dincolo de usa deschisa a unei case dintr-un sat de deal, stapanul casei, inarmat cu un cleste, smulge microcipuri si componente de metal de pe placa de baza a unui computer. Un cumparator va arde aceste piese pentru a recupera cuprul. Omul nu vrea sa-si dezvaluie numele.

“Afacerea asta e ilegala” – recunoaste el, oferindu-mi o tigara. In acelasi sat, mai multi barbati se ghemuiesc intr-un sopron, incalzind placi cu circuite deasupra unei flacari, pentru a extrage metalul de pe ele. In fata usii se afla un morman de placi de baza parlite.

Continuandu-mi drumul printre dealuri, vad oameni care dezmembreaza baterii, alternatoare si cabluri de inalta tensiune pentru a fi reciclate, in timp ce altii tarasc piese de aluminiu spre o veche topitorie. Dar nu am gasit unii care sa lucreze cu produse electronice.

In Taizhou, cel putin, afacerile cu deseuri electronice par sa fie pe duca. Totusi pentru unii e probabil prea tarziu; deja s-a declansat un anumit ciclu de instalare a bolilor sau dizabilitatilor.

Intr-un suvoi de studii lansate anul trecut, oamenii de stiinta chinezi au descries starea deplorabila a mediului din Guiyu, locul unde a fost realizat documentarul BAN. Aerul din apropierea anumitor unitati de recuperare de produse electronice contine cele mai ridicate cantitati de dioxina masurate la nivel mondial.

Solurile sunt saturate cu aceasta substanta chimica, probabil cancerigena, care poate perturba functiile endocrine si ale sistemului imunitar. Niveluri ridicate de substante ignifuge, numite PBDE – utilizate frecvent in produsele electronice si potential nocive pentru dezvoltarea intrauterina, chiar si in doze foarte mici -, au fost detectate in sangele lucratorilor din industria electronica.

China va reusi poate intr-o buna zi sa reduca importurile de deseuri electronice. Dar deseurile electronice curg precum apa. Transporturi care in urma cu cativa ani ar fi putut ajunge in porturile din provinciile Guangdong sau Zhejiang pot fi redirectionate usor spre zone mai prietenoase, precum Thailanda, Pakistanul sau altele.

“La nivel global, nu ajuta ca un loc precum China sau India sa impuna restrictii” – spune David N. Pellow, profesor la Universitatea din California, San Diego, care studiaza deseurile electronice din perspectiva justitiei sociale.

“Fluxul nu face altceva decat sa-si schimbe directia, adoptand traseul de scurgere care opune minima rezistenta.” este aproape imposibil sa masuram cate deseuri electronice sunt inca introduse ilegal in China, redirectionate spre alte parti ale Asiei sau – din ce in ce mai mult – aruncate in tari din vestul Africii, precum Ghana, Nigeria si Coasta de Fildes. La nivelul solului insa putem depista fire singulare din aceasta tapiserie toxica globala si le putem urmari pana la sursa.

In Accra, Mike Anane, un jurnalist local specializat pe probleme de mediu, ma duce in portul de pe malul marii. Garzile nu ne lasa sa trecem de poarta. Dar niste camionagii de la o benzinarie din apropiere ne indruma spre o unitate de expediere de pe aceeasi strada, unde – spun ei – sunt descarcate adesea computere.

Acolo, in curte, localnicii deschid un container venit din Germania. Pe platforma se revarsa pantofi, haine si genti. In mijlocul talmes-balmesului: niste computere Pentium 2 si 3 si niste monitoare obosite, cu carcase sparte si butoane lipsa, care stau toate in ploaie.

Un barbat ne aude punand intrebari. “Vreti computere? – intreaba el. Cate containere?” Langa port, intru intr-o cladire ca un garaj, cu o inscriptie deasupra usii: “Importatori de bunuri folosite din Marea Britanie.” Inauntru: alte PC-uri, televizoare si componente audio imbatranite. Dupa spusele administratorului, proprietarul unitatii importa saptamanal un container de 12 metri.

Echipamentele care inca functioneaza sunt vandute. Cele defecte sunt date pe o nimica toata celor care colecteaza metale.

In tot orasul, trotuarele sunt sufocate de magazine de produse electronice vechi. Intr-o suburbie, numita Darkuman, o dugheana slab luminata e intesata cu monitoare CRT, din fata pana in spate. Acestea sunt vestigiile lipsite de valoare din tarile bogate, extrem de dificil de distrus din cauza nivelurilor ridicate de plumb si alte substante toxice. Se pare ca nici aici nu le vrea nimeni.

Unele sunt alb-negru, cu ecrane minuscule. In curand, baietii le vor face bucati intr-o piata de vechituri. O eticheta cu pretul de pe un monitor poarta marca unui lant de magazine Goodwill, cu sediul in Frederick, Maryland, la 45 de minute de mers cu masina de casa mea.

Multi isi doneaza computerele vechi unor organizatii de caritate, crezand ca fac un lucru bun. Poate ca si eu am facut acelasi lucru.

Il intreb pe proprietarul magazinului de unde a luat monitoarele. Imi spune ca i le-a trimis fratele lui din Alexandria, Virginia. Nu vede niciun motiv pentru care sa nu-mi dea numarul de telefon al acestuia. Cand, in sfarsit, fratele lui, Baah, imi raspunde la telefoane, nu se dovedeste a fi un personaj dubios, care incearca sa evite presa, ci se ocupa de intretinere intr-un complex de apartamente si lucreaza 15 ore pe zi, reparand toalete si instalatii de iluminat.

Ca sa o scoata cumva la capat – imi spune el -, lucreaza noaptea si in weekenduri ca exportator de computere uzate in Ghana, prin intermediul fratelui sau. Un Pentium 3 aduce 150 de dolari in Accra, iar el cumpara uneori echipamentele pe mai putin de 10 dolari, de pe site-uri de internet care fac lichidare de stoc.

Sau cumpara computerele angro de la magazine de caritate (administratorii magazinului Goodwill al caror monitor a ajuns in final in Ghana au negat ca ar fi vandut vreodata cantitati mari de computere). Indiferent de sursa, marja profitului pentru un computer functional e substantiala.

Smecheria e urmatoarea: nimic nu functioneaza garantat, iar companiile intotdeauna incearca sa scape de vechituri. Monitoarele CRT, desi inutile, sunt adesea incluse in intelegere.

Baah nu are nici timpul, nici spatiul necesar pentru a-si despacheta si testa transporturile lunare. “Le duci acolo si jumatate nu functioneaza” – spune el dezgustat. Tot ce-ti ramane de facut – adauga el – e sa le vinzi celor care cumpara vechituri. “Ce fac ei cu ele, din acel moment, habar nu am.”

Mica afacere de export a lui Baah e doar o picatura minuscula in potopul de deseuri electronice care se revarsa din SUA si din restul tarilor dezvoltate. Pe termen lung, singura metoda de a-l impiedica sa inunde Accra, Taizhou sau o suta de alte locuri e sa-l canalizam intr-o directie noua, mai responsabila.

O companie din Tampa, Florida, numita Sisteme Creative de Reciclare, a inceput deja sa faca acest lucru. Cheia modelului de afaceri al companiei huruie intr-un capat al unui depozit – o masinarie de marimea unei cladiri, functionand cam ca o linie de montaj care merge invers.

“David” – acesta e numele pe care presedintele companiei, Jon Yob, l-a dat investitiei de peste trei milioane de dolari facute in masinile si tehnologiile instalate in 2006.Goliat e mormanul tot mai mare de vechituri electronice din SUA.

Astazi, dintii de otel ai masinariei clefaie componente audio si video. Sisteme de presiune in vid si filtre speciale capteaza praful rezultat din acest proces. “Aerul care iese e mai curat decat aerul din cladire” – striga pe deasupra zgomotului vicepresedintele Joe Yob (fratele lui Jon).

O banda rulanta transporta materialele din dezintegrator printr-o serie de statii de sortare: ecrane vibratoare cu diverse grade de finete, magneti, un dispozitiv care extrage sticla cu continut de plumb si un separator cu curent turbionar, asemanator unui magnet invers – spune Yob -, care propulseaza metalele neferoase, cum ar fi cuprul si aluminiul, intr-o cuva speciala, impreuna cu metalele pretioase, precum aurul, argintul si paladiul.

Cel mai valoros produs, placile cu circuite zdrobite, sunt expediate la o topitorie performanta din Belgia, specializata in reciclarea metalelor pretioase. Dupa spusele lui Yob, o cutie de o jumatate de metru patrat plina cu asa ceva poate sa valoreze pana la 10.000 de dolari.

In Europa, unde infrastructura de reciclare e mai dezvoltata, masinile de reciclare de marimea unei uzine, ca “David”, sunt relativ obisnuite. Pana acum, doar alte trei companii americane si-au mai procurat asemenea echipamente.

“David” poate face fata unei cantitati de aproximativ 70 de milioane de kilograme de produse electronice pe an. Nu ar fi nevoie de multe alte asemenea echipamente pentru a prelucra intreaga productie de gunoi high-tech a Statelor Unite. Dar in contextul politicilor actuale, kilogram dupa kilogram, inca e mai rentabil sa expediezi deseurile in strainatate decat sa le prelucrezi acasa, in conditii de siguranta.

“Economic vorbind, nu putem concura cu oamenii care procedeaza incorect si trimit deseurile in strainatate” – spune Joe Yob. Investitia Creative Recycling in “David” reprezinta deci o actiune riscanta – care si-ar putea merita banii daca EPA ar institui un process de certificare pentru reciclatori, definind standarde minime pentru aceasta industrie.

Ar fi dificil pentru companiile care se bazeaza in principal pe export sa atinga asemenea standarde. EPA ia in calcul optiuni de certificare. Pana la urma, e posibil ca exportul de deseuri electronice sa nu mai fie o afacere prea buna nici macar pentru tarile dezvoltate.

In 2006, Jeffrey Weidenhamer, un chimist de la Universitatea Ashland, din Ohio, a cumparat de la un magazine local niste bijuterii ieftine, produse in China, pentru a le analiza la cursul sau. Faptul ca bijuteriile contineau cantitati mari de plumb a fost ingrijorator, dar nu a surprins prea tare. O revelatie mai mare au constituit-o cantitatile de cupru si cositor in aliaj cu plumbul.

Dupa cum au sustinut Weidenhamer si colegul sau Michael Clement intr-o lucrare stiintifica publicata in iulie 2007, proportiile in care se gaseau aceste metale in unele mostre sugereaza ca sursa lor era sudura cu continut de plumb utilizata in producerea placilor cu circuite electronice.

“In prezent, SUA expediaza mari cantitati de materiale care contin plumb in China, iar China este cel mai mare centru de productie din lume – spune Weidenhamer. Nu este deloc surprinza tor ca cercul se inchide si acum primim inapoi produse contaminate.” Intr-o economie globala, ceea ce nu se vede poate parea ca nu exista, dar numai pentru o vreme.



1 Comment

  1. Un material foarte interesant , m-ar interesa detalii despre utilajul “David” precum si un proiect de managemet despre afacerea de reciclare si recuperare DEEE , costuri, bugete, organizarea productiei, etc.
    Va multumesc anticipat celor ce pot da informatii! Am de facut un proiect de management dar as dorii sa pornesc si o afacere pe acest domeniu

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*