Criza carbonului

Nu mai conteaza aburul emis de o centrala electrica pe carbuni. Problema e ceea ce nu poti vedea: gazele cu efect de sera, in special CO2. Acest tip de centrale genereaza un sfert dintre emisiile de CO2 ale omenirii.

Pentru a solutiona problema incalzirii globale, primul pas sunt calculele.

Eseu de Bill McKibben

Iata cum stau lucrurile. Inainte de revolutia industriala, atmosfera Pamantului continea dioxid de carbon in proportie de aproximativ 280 de parti per milion (ppm). Era o proportie buna – “buna” in sensul de “cantitate cu care eram obisnuiti”. Civilizatia s-a dezvoltat intr-o lume al carei termostat a fost reglat la acel nivel.

A rezultat o temperatura globala medie de aproximativ 14°C, care a condus, la randul sau, la alegerea locurilor in care ne-am construit orasele, la plantele pe care am invatat sa le cultivam, la rezervele de apa de care am invatat sa depindem si chiar la succesiunea anotimpurilor, care, la latitudini mai inalte, ne regleaza calendarul psihologic. Odata ce am inceput sa ardem carbuni, gaze naturale si petrol pentru a ne alimenta viata cu suficient curent electric, acea cifra de 280 a inceput sa creasca.

La finele anilor 1950, cand am inceput sa facem masuratori, ea ajunsese deja la 315. Acum a ajuns la 380 si creste anual cam cu doua parti per milion. Nu pare foarte mult, dar, dupa cum s-a dovedit, caldura suplimentara retinuta de CO2, in jur de doi wati pe metru patrat, e suficienta pentru nici asta nu e usor. Pe de-o parte, pana de curand nu au existat date precise.

Acum am inceput sa avem o imagine mai clara – in ultimii cativa ani, o serie de rapoarte au sugerat ca 450 ppm de CO2 ar fi un prag pe care ar fi intelept sa nu-l depasim. Daca se trece de acest punct, in secolele urmatoare omenirea se va confrunta probabil cu topirea calotelor glaciare din Groenlanda si din vestul Antarcticii si, ulterior, cu o crestere uriasa a nivelului marilor.

Cifra de 450 ppm reprezinta totusi cea mai buna estimare (care nu tine seama de amestecul nociv intre alte gaze cu efect de sera mai putin notorii, precum metanul si protoxidul de azot). Dar aceasta cifra va functiona ca un fel de tinta pe care lumea sa o aiba in vedere.

O tinta mobila si rapida. Daca nivelul concentratiei de CO2 continua sa creasca anual cu doua ppm, mai avem doar trei decenii si jumatate. Asadar, calculele nu sunt prea complicate – ceea ce nu inseamna ca nu sunt de rau augur.

Pana acum, doar europenii si japonezii au inceput sa-si reduca emisiile de carbon si au probleme chiar si in indeplinirea modestelor lor obiective. In acelasi timp, emisiile de carbon ale Statelor Unite, un sfert din totalul mondial, continua sa creasca in mod constant – la inceputul acestui an, tara noastra a comunicat ONU ca, in 2020, vom produce cu 20 la suta mai mult carbon decat in anul 2000. China si India incep brusc sa produca si ele CO2 in cantitati uriase.

Calculand pe cap de locuitor (singura modalitate rationala de a judeca moralitatea situatiei), ele nu se apropie nici pe departe de cifrele americanilor, dar populatia lor e atat de numeroasa si cresterea economica atat de rapida, incat perspectiva scaderii emisiilor la nivel mondial devine mult mai ingrijoratoare. In momentul de fata, chinezii construiesc cam in fiecare saptamana o centrala electrica pe carbune. Asta inseamna foarte mult dioxid de carbon.

Toti cei implicati stiu cum ar arata, in linii mari, un acord care sa preintampine o catastrofa: reducerea rapida, sustinuta si drastica a emisiilor in tarile avansate din punct de vedere tehnologic, insotita de transferul de tehnologie pe scara larga spre China, India si restul tarilor in curs de dezvoltare, astfel incat sa-si poata alimenta economiile in expansiune fara a-si arde carbunele.

Toata lumea stie si care e marea intrebare: sunt oare posibile astfel de reduceri drastice? Avem vointa politica necesara pentru a le realiza? Prima intrebare – e oare posibil? – e de obicei abordata printr-o fixatie asupra unei tehnologii de ultima ora (hidrogenul! etanolul!), imaginandu- ne ca aceasta ne va rezolva problemele. Dar dimensiunile problemei fac necesare mai multe strategii. Cu trei ani in urma, o echipa de la Princeton a realizat una dintre cele mai bune evaluari ale posibilitatilor.

Stephen Pacala si Robert Socolow au publicat in revista Science un articol in care detaliau 15 “componente ale stabilizarii” – schimbari suficient de mari ca sa conteze cu adevarat si pentru care tehnologia era deja disponibila sau se contura la orizont.

Majoritatea dintre noi au auzit de cateva dintre ele: masini cu consum redus de carburant, locuinte mai bine construite, turbine eoliene sau biocombustibili, precum etanolul. Altele sunt mai noi si mai putin sigure: planuri pentru construirea unor centrale pe carbune care sa poata separa carbonul din gazele evacuate, astfel incat acesta sa poata fi “sechestrat” in subteran.

Aceste abordari au o trasatura comuna: sunt mai dificile decat simpla ardere a carbunelui. Ne obliga sa ne dam seama ca deja am profitat de combustibilul magic si ca urmatorul va fi mai costisitor si mai complicat de folosit. Pretul pentru tranzitia la nivel global va fi de ordinul miilor de miliarde de dolari.

Desigur, procesul va crea o multime de noi locuri de munca, iar la final s-ar putea sa ne alegem cu un sistem mult mai elegant. (Odata construita eoliana, vantul e gratuit; nu e nevoie sa-l pazesti de teroristi si nici sa intretii o ditamai armata pentru a controla tarile dinspre care bate vantul.) Si din moment ce acum irosim atat de multa energie, cateva dintre primele sarcini ar fi relativ usoare.

Daca am inlocui fiecare bec cu incandescenta care va arde in urmatorii zece ani cu unul fluorescent, am realiza deja un debut impresionant pentru una dintre cele 15 componente ale stabilizarii. Dar, in acelasi deceniu, ar trebui sa construim 400.000 de turbine eoliene mari – posibil, desigur, insa numai daca ne luam un angajament veritabil.

Ar trebui sa urmam exemplul Germaniei si al Japoniei si sa subventionam puternic panourile solare pentru acoperisuri; ar trebui sa determinam majoritatea fermierilor din intreaga lume sa-si are ogoarele mai putin, pentru a reface carbonul pierdut de pamanturi.

Ar trebui sa facem totul deodata. Avem nevoie de un angajament de a aplica tot ce stim deja sa facem la fiecare aspect al economiilor noastre si chiar al activitatilor noastre fundamentale. Desigur, nu toate raspunsurile sunt de natura tehnologica – poate ca nici macar majoritatea. Multe dintre caile catre stabilizare traverseaza chiar vietile noastre de zi cu zi si, in orice caz, vor necesita schimbari dificile.

De pilda, traficul aerian reprezinta una dintre sursele de emisii de dioxid de carbon care cresc cel mai repede in toata lumea; multi dintre noi respecta cu strictete recomandarile legate de mediu cand vine vorba de schimbarea becurilor si sunt bucurosi sa conduca masini hibride, dar chiar si pe aceia ii irita gandul ca nu pot calatori cu avionul prin tara sau prin lume.

Deja ne-am obisnuit sa comandam in fiecare seara mancare provenita din toate colturile lumii – conform unui studiu, in medie, fiecare imbucatura calatoreste aproape 2.500 de kilometrii inainte sa ajunga la buzele unui american, ceea ce inseamna ca a fost, practic, marinata in petrol.

Mergem singuri cu automobilul, deoarece e mai convenabil decat sa ne adaptam orarul la transportul in comun. Ne construim case din ce in ce mai mari, chiar daca numarul membrilor familiei noastre scade, si ne uitam la televizoare din ce in ce mai mari, si – ei bine, am spus destul. Trebuie sa vedem cum ne putem schimba aceste obiceiuri. Probabil ca singurul mod de a produce aceste schimbari e de a scumpi considerabil combustibilii fosili.

Toate schemele menite sa reduca emisiile de carbon – de pilda, negocierea cotelor de emisii – reprezinta modalitati de a scumpi progresiv carbunii, gazele naturale si petrolul, schimband astfel directia inertiei economice in ceea ce priveste energia.

Daca suma pe care o platesc americanii si altii pentru un litru de benzina ar reflecta macar partial costurile uriase suportate de mediu, am merge cu masini mici pana la gara, de unde am lua trenul, asemenea europenilor. Si, de cate ori ar fi posibil, am merge cu bicicleta.

Cea mai directa modalitate de a ridica pretul ar fi un impozit pe carbon. Dar nu e un lucru usor. Din moment ce toata lumea are nevoie de combustibil, ar fi un impozit regresiv – si trebuie vazut cum pot fi protejate paturile sarace. Si e necesara o atitudine suficient de matura fata de impozitare, pentru a inlocui impozitele pe lucruri care ne plac (un loc de munca) cu unele pe lucruri care nu ne plac (incalzirea globala).

S-ar putea sa cerem prea mult – dar daca asa stau lucrurile, atunci ce sansa mai avem sa ne asumam sarcina, internationala si mult mai dificila, de a-i convinge pe chinezi, pe indieni si pe altii ca ei sa renunte la un viitor alimentat cu carbune in favoarea unei solutii mai usor de controlat? Stim ca se poate – la inceputul acestui an, o comisie a ONU a estimat costul total al tranzitiei energetice la putin peste 0,1% din economia mondiala in fiecare dintre urmatorii 25 de ani.

E un pret mic. La urma urmei, incalzirea globala pune omenirea in fata celei mai mari incercari de pana acum. Suntem oare pregatiti sa ne schimbam in mod dramatic si pe termen lung, astfel incat sa oferim un viitor functional generatiilor urmatoare si diferitelor forme de viata? Daca da, noile tehnologii si deprinderi reprezinta o promisiune.

Dar asta numai daca actionam rapid si decisiv – si cu o maturitate pe care am manifestat-o rareori ca societate sau ca specie. Este momentul majoratului nostru si nu exista nici certitudini, nici garantii. Doar o sansa valabila pentru scurt timp, o deschidere care se ingusteaza cu fiecare clipa, dar prin care inca mai patrunde o raza de speranta.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*