Bunul nostru pamant

Un mozaic de toamna tarzie cu copaci, campuri cosite si lanuri de porumb defineste bazinul hidrografic Coon Creek, din Wisconsin. Candva devastate de eroziune, terenurile si apele de aici au devenit un model national pentru strategiile de conservare a solului din 1933.

Viitorul este in tarana de sub picioarele noastre. Desi omenirea asteapta tot mai mult de la sol, il distruge mai rapid ca niciodata.

Text: Charles C. Mann

Intr-o zi calduroasa de septembrie, fermieri din intregul stat se strang in jurul unor masinarii enorme. Combine, prese de balotat, pluguri, semanatori, discuitoare, nenumarate tipuri de tractoare – toate pot fi vazute la expozitia anuala Zilele Tehnologiei Agricole din Wisconsin.

Insa vedetele expozitiei sunt marile seceratori care se contureaza deasupra multimii. Poarta nume de bolizi de curse – Claas Jaguar 970, Krone BiG X 1000 – si sunt vopsite in culori vii ca focurile de artificii. Au 15 tone greutate si cauciucuri cat un stat de om. Cand am vizitat Zilele Tehnologiei Agricole din Wisconsin anul trecut, compania John Deere le permitea vizitatorilor sa testeze un tractor model 8530, o minunatie a electromecanicii, atat de sofisticat incat n-aveam nici cea mai vaga idee cum se conduce.

Nicio problema: tractorul merge singur, condus prin satelit. Am stat bine-mersi in cabina dotata cu aer conditionat, in timp ce sub picioarele mele rotile uriase calcau pamantul. Fermierii privesc fericiti masinariile care duduie prin lanurile de porumb. Pe termen lung insa ele i-ar putea lasa fara obiectul muncii.

Stratul superficial de sol din Vestul Mijlociu, unul dintre cele mai bune terenuri agricole din lume, e alcatuit din granule mari, eterogene, bine aerisite. Masinariile mari si grele, precum seceratorile, taseaza pamantul umed, transformandu-l intr-o masa uniforma, aproape impenetrabila – proces numit compactare.

Radacinile nu pot penetra pamantul compactat; apa nu se poate scurge in sol, ramanand la suprafata si provocand eroziune. Si intrucat compactarea se poate produce la adancime in sol, procesul de refacere poate dura decenii. Companiile de echipamente agricole, constiente de problema, isi doteaza masinariile cu pneuri uriase, pentru a distribui sarcina pe o arie cat mai mare.

Iar fermierii folosesc navigarea prin satelit pentru a limita accesul vehiculelor la rute bine stabilite, lasand neatins restul solului. Si totusi acest gen de compactare ramane o mare problema – cel putin in tarile cu fermieri care isi permit seceratori de 400.000 de dolari.

Din nefericire, compactarea e doar un element relativ neinsemnat in mozaicul de probleme interdependente ce afecteaza solurile de pe planeta. In tarile aflate in curs de dezvoltare, suprafete mult mai mari de teren arabil se pierd din pricina eroziunii si desertificarii provocate de om, afectand in mod direct vietile a 250 de milioane de oameni.

In primul – si inca cel mai cuprinzator – studiu al proastei gestionari a solului la nivel global, oamenii de stiinta de la Centrul International de Referinta si Informatii despre Sol (ISRIC), din Olanda, estimau in 1991 ca omenirea a degradat aproape 20 de milioane de kilometri patrati de teren. Specia noastra, cu alte cuvinte, distruge cu repeziciune o zona de marimea Statelor Unite si a Canadei la un loc.

Crizele alimentare de anul acesta, provocate partial de diminuarea cantitatii si a calitatii solului in lume, au dus la revolte in Asia, Africa si America Latina. Pana in 2030, cand copiii de azi vor fi la randul lor parinti, Pamantul va gazdui 8,3 miliarde de oameni; pentru a-i hrani, fermierii vor trebui sa cultive, potrivit Organizatiei pentru Alimentatie si Agricultura a ONU, cu aproape 30 la suta mai multe cereale decat acum.

Cunoscatorii in ale desertaciunii umane vor spune ca in timp ce omenirea isi sporeste pretentiile fata de pamant, il distruge totusi intr-un ritm fara precedent. „Ramanem, la propriu, fara pamant“ – spune David R. Montgomery, geolog la Universitatea din Washington, Seattle.

Jurnalistii spun adesea ca subiectele neatractive fac publicul sa le treaca total cu vederea. Si, vai, degradarea solului e un subiect total neatractiv. Cu toate acestea, mizele, si oportunitatile, n-ar putea fi mai mari – spune Rattan Lal, un cercetator de marca al solului, de la Universitatea de Stat din Ohio.

Cercetatorii si fermierii descopera ca pana si solurile devastate pot fi refacute. Rasplata – spune Lal – e sansa de a combate nu doar foametea, ci si deficitul de apa si chiar incalzirea globalaIntr-adevar, unii cercetatori cred ca incalzirea globala poate fi incetinita semnificativ prin folosirea de cantitati masive de carbon pentru refacerea solurilor distruse ale lumii.

„Stabilitatea politica, starea mediului, foamea si saracia au radacini comune – spune Lal. Pe termen lung, solutia pentru toate acestea este refacerea celei mai elementare resurse, solul.“ cand l-am intalnit pe zhang liubao in satul sau din China Centrala in toamna trecuta, acesta nivela cu o lopata terasele erodate ale fermei sale – ceva ce face dupa fiecare ploaie de mai bine de 40 de ani.

In anii 1960, Zhang fusese trimis in satul Dazhai, la 320 de kilometri spre est, pentru a invata Metoda Dazhai – un sistem agricol despre care conducatorii Chinei credeau ca va schimba fata natiunii. La Dazhai – mi-a spus cu mandrie Zhang –, „China a invatat totul despre munca pamantului“. Adevarat, dar, din pacate, nu in sensul dat de Zhang. Dazhai se afla intr-o anomalie geologica numita Podisul de Loess.

Timp de mii de ani, vantul a suflat spre vest, peste deserturi, aducand nisip in China Centrala. Praful depus de-a lungul mileniilor a alcatuit zone vaste de loess, unele dintre ele adanci de sute de metri. Podisul de Loess al Chinei masoara cam cat Franta, Belgia si Olanda la un loc. Secole de-a randul, stratele de loess au fost spalate in Fluviul Galben – un proces natural care s-a soldat, gratie Metodei Dazhai, cu cea mai severa, probabil, eroziune a solului din lume.

Dupa ce inundatiile au devastat Dazhaiul in 1963, secretarul de partid local a refuzat orice sprijin din partea statului, promitand in schimb sa creeze un sat mai modern, mai productiv. Recoltele au crescut vertiginos, iar Beijingul a trimis observatori care sa invete metodele folosite la Dazhai.

Ceea ce au vazut au fost tarani care manuiau cazmale pentru a terasa dealurile de loess de sus pana jos si care in pauze citeau din micuta carte rosie cu proverbe revolutionare a lui Mao ZedongIncantat de zelul acestora, Mao a trimis mii de reprezentanti ai satelor la locul faptei, printre ei numarandu-se si Zhang. Atmosfera aducea cu cea dintr-un cult; un grup a mers pe jos doua saptamani doar pentru a vedea bataturile din palmele unui lucrator din Dazhai.

In principal, Zhang a aflat acolo ca patria ii cere sa produca grane pe orice petic de pamant. Sloganurile, vesnic prezente in China maoista, explicau cum sa procedeze: mutati dealurile, umpleti vaile si creati campii! Distrugeti padurile, cultivati terenurile aride! in agricultura, invatati de la Dazhai! Zhang Liubao s-a intors de la Dazhai in satul lui natal plin de inspiratie.

La Zuitou saracia era atat de crunta – mi-a spus el –, ca oamenii mancau pe saturate doar o data sau de doua ori pe an. Urmand instructiunile lui Zhang, satenii s-au raspandit in teren, taind arbustii de pe pantele dealurilor, niveland povarnisurile in terase si plantand mei pe toate suprafetele nou create. In ciuda foametei constante, oamenii munceau toata ziua, dupa care aprindeau felinare si munceau si noaptea.

In final – spune Zhang –, acestia au marit suprafata arabila din Zuitou cu „aproximativ o cincime“ – semnificativ pentru o zona saraca. Din pacate, efectul a fost crearea unui cerc vicios – potrivit lui Vaclav Smil, geograf la Universitatea din Manitoba, care a studiat indelung mediul inconjurator din China. Peretii teraselor din Zuitou, facuti doar din loess compactat, se prabuseau incontinuu; de unde si necesitatea ca Zhang sa propteasca mereu terasele care se surpau.

Chiar si cand terasele nu se erodau, ploile maturau nutrientii si materia organica din sol. Dupa cresterea initiala, recoltele au inceput sa scada. Pentru a mentine nivelul productiei, fermierii curatau si terasau noi pamanturi, care erau spalate la randul lor. Consecintele au fost teribile. Scaderea recoltelor pe un sol tot mai prost a obligat un numar mare de fermieri sa migreze.

A fost unul dintre motivele pentru care Zuitou si-a pierdut jumatate din populatie. „A fost probabil una dintre cele mai mari risipe de munca din istorie – spune Smil. Zeci de milioane de oameni obligati sa munceasca la proiecte despre care si un copil si-ar fi dat seama ca erau de o prostie colosala. Sa tai copaci si sa plantezi grau pe niste pante abrupte – cum ar putea fi asta o idee buna?“

Ca raspuns, Republica Populara a initiat planuri de oprire a despaduririiIn 1981, Beijingul a ordonat ca fiecare cetatean apt in varsta de peste 11 ani „sa planteze trei pana la cinci copaci pe an“ oriunde e posibil. Beijingul a mai initiat un program ecologic, care e poate cel mai amplu din lume, proiectul Trei Norduri: o fasie de copaci lunga de 4.500 de kilometri, care sa actioneze ca un scut de-a lungul nordului, nord- stului si nord-vestului Chinei, incluzand marginea Podisului de Loess.

Programat sa fie finalizat in 2050, acest Mare Zid Verde al Chinei va incetini, teoretic, vanturile care produc desertificarea si furtunile de praf. In ciuda tintei ambitioase, aceste eforturi n-au vizat direct solul degradat mostenit de la Dazhai. Abordarea frontala a subiectului era dificila din punct de vedere politic: trebuia realizata fara a recunoaste greselile lui Mao.

(Cand i-am intrebat pe oficialii locali si pe oamenii de stiinta daca „Marele Carmaci“ gresise, acestia au schimbat subiectul.) Doar in ultimul deceniu a schimbat Beijingul macazul: inlocuind Metoda Dazhai cu ceea ce s-ar putea numi Metoda Gaoxigou. Gaoxigou (Albia Gaoxi) se afla la vest de Dazhai, de cealalta parte a Fluviului Galben. Cei 522 de locuitori locuiesc in niste yaodong – pesteri ca niste cuiburi de lastuni, sapate pe povarnisurile din imprejurimi.

Incepand din 1953, taranii din Gaoxigou au pornit cu entuziasm sa teraseze, cu eforturi eroice, nu doar pantele dealurilor, ci munti intregi, transformandu- i, rand pe rand, in niste torturi de nunta multietajate, glazurate cu campii de mei, sorg si porumb.

Potrivit modelului bine-cunoscut, randamentul a crescut pana cand soarele si ploaia au ars solul, transformandu-l in terase sterpe. Pentru a stopa erodarea loessului, satenii au construit stavilare de pamant peste albiile prin care se scurgea ploaia, urmarind sa creeze noi campuri, pe masura ce acestea se umpleau cu loess.

Dar cum vegeta- tia era insuficienta pentru a se opune apei, „in fiecare sezon ploios stavilarele cedau“ – explica Fu Mingxing, responsabilul regional cu educatiaIn cele din urma – spune acesta –, satenii si-au dat seama ca „trebuie sa protejeze ecosistemul, adica solul“. Azi, multe dintre terasele pe care cei din Gaoxigou le-au taiat cu multa truda in loess se reintorc la natura.

Printr-un sistem pe care localnicii il numesc „trei-trei“, fermierii au replantat o treime din pamantul lor – pantele cele mai abrupte, mai expuse eroziunii – cu iarba si copaci, bariere naturale in calea acesteia. Ei au mai populat o alta treime a pamantului cu livezi. Ultima treime, in special parcele de pe fundul albiilor fertilizate de eroziunea anterioara, a fost intens cultivata.

Prin concentrarea rezervelor limitate de ingrasamant pe acel teren, fermierii au reusit sa creasca productia suficient pentru a compensa terenul sacrificat – spune Jiang Liangbiao, primarul din Gaoxigou. In 1999, Beijingul a anuntat ca va desfasura un program de tipul Gaoxigou pe Podisul de Loess. Programul de Conversie a Terenurilor in Panta ii indeamna pe fermieri sa transforme majoritatea terenurilor abrupte in pajisti, livezi sau padure, oferindu-le drept compensatie o cantitate anuala de grau si o mica suma de bani pe o perioada de pana la opt ani.

Pana in 2010, acest program, supranumit „grane-pentru-verdeata“, ar putea acoperi peste 210.000 de kilometri patrati, in mare parte pe Podisul de Loess. Dar planurile marete dictate din indepartatul Beijing sunt greu de pus in practica in locuri precum Zuitou.

Oficialii la nivel de provincie, de district sau de sat sunt recompensati daca fac planul la copaci, indiferent daca acestia sunt potriviti conditiilor locale (sau daca i-au ascultat pe oamenii de stiinta, care spun ca arborii nu se potrivesc defel cu pajistile). Localnicii care nu trag folos de pe urma muncii lor nu se simt prea incurajati sa aiba grija de copacii pe care sunt obligati sa-i sadeasca.

Am zarit rezultatul pe de-a-ntregul previzibil pe drumurile laturalnice, la doua ore de mers spre nord de Gaoxigou: kilometri intregi de copaci morti, plantati in mici gropi de forma unor solzi de peste de-a lungul drumurilor. „in fiecare an plantam copaci – spun taranii –, dar niciunul nu supravietuieste.“ Unii tarani de pe Podisul de Loess s-au plans ca migdalii pe care i-au plantat, asa cum li s-a cerut, sufoca acum piata.

Altii au spus ca planul perfect al Beijingului era subminat de oficialitatile locale, care nu le plateau subsidiile. Mai erau si unii care nu stiau de ce li s-a cerut sa nu mai cultive mei si nici macar ce inseamna termenul „eroziune“In ciuda tuturor dispozitiilor de la Beijing, multi, daca nu cei mai multi dintre localnici continuau sa cultive pantele abrupte.

Dupa discutia cu Zhang Liubao, din Zuitou, l-am vazut pe unul dintre vecinii lui scotand napi de pe un teren atat de abrupt, ca de-abia se putea tine in picioare pe el. De cate ori smulgea cate o planta, un mic val de pamant se rostogolea la vale pe langa picioarele lui. candva, in anii 1970, „Sahelul“ devenise sinonim cu foametea, saracia si devastarea mediului.

Tehnic vorbind, numele se refera insa la o zona semiarida, aflata intre Desertul Sahara si junglele Africii centrale. Pana in anii 1950, Sahelul era slab populat. Dar odata cu boomul demografic, oamenii au inceput sa cultive regiunea mai intens. Problemele au ramas ascunse mult timp, datorita unei perioade neobisnuit de lungi de ploi. Dar apoi a urmat seceta.

Cele mai neplacute efecte s-au abatut in doua valuri – unul la inceputul anilor 1970, iar al doilea, si mai serios, la inceputul anilor 1980 – si s-au extins din Mauritania, la Atlantic, spre Ciad, pe jumatate din teritoriul Africii. Cel putin 100.000 de barbati, femei si copii au murit in timpul foametei care a urmat.

„Cei care au putut pleca au plecat – spune Mathieu Ouédraogo, specialist in dezvoltare din Burkina Faso, o natiune din inima Sahelului inconjurata din toate partile de uscat. Au ramas doar cei care n-aveau nimic – nu suficient pentru a pleca.“ Specialistii inca dezbat cauzele care au transformat Sahelul dintr-o savana intr-un tinut sterp.

Printre cauzele probabile se numara schimbarile aleatorii ale temperaturilor suprafetei oceanului, poluarea aerului, care face ca norii sa se formeze inoportun, indepartarea vegetatiei de suprafata de catre fermierii care s-au mutat la marginea desertului – si, desigur, incalzirea globala.

Oricare ar fi cauza, consecintele sunt evidente: batuta de soarele fierbinte si de vanturile aspre, o mare parte a solului se transforma intr-o masa tare ca piatra, pe care radacinile si apa de ploaie n-o pot penetra. Un fermier din Sahel m-a lasat o data sa-i sap campul de mei cu un tarnacop. Era ca si cum as fi incercat sa sparg asfaltul. Cand s-a abatut seceta, organizatiile umanitare internationale au sosit in Sahel in numar mare.

(Ouédraogo, de pilda, a condus un proiect pentru Oxfam chiar in zona in care se nascuse si crescuse.) Multe sunt si acum acolo; jumatate dintre indicatoarele din Niamey, capitala statului vecin Niger, par sa anunte un nou program al Natiunilor Unite, al vreunui guvern occidental sau actiuni caritabile private.

Unul dintre cele mai ample proiecte este Keita, initiat acum 24 de ani de catre guvernul italian in zona centrala muntoasa a Nigerului. Scopul lui: insanatosirea ecologica, economica si sociala a 4.860 de kilometri patrati de sol distrus, neproductiv – care adaposteste acum 230.000 de suflete.

Agronomii si inginerii italieni au croit 312 kilometri de drum printre povarnisuri, au sapat 684 de fantani in terenul stancos, au construit 52 de scoli satesti si au plantat mai bine de 18 milioane de arbori. Cu ajutorul buldozerelor si al tractoarelor, muncitorii au sapat 41 de diguri pe dealuri pentru a colecta apa ploilor de vara.

Pentru saparea gropilor destinate plantarii arborilor, un italian, pe nume Venanzio Vallerani, a proiectat si a construit doua pluguri imense – „monstruoase“, dupa cum le-a descris Amadou Haya, specialistul de mediu al proiectului. Muncitorii au tarat masinariile pe dealurile sterpe, le-au umplut burtile cu combustibil si le-au pus la treaba.

Vuind peste platouri timp de cateva luni, acestea sapau nu mai putin de 1.500 de gropi pe ora. Intr-o dimineata devreme, Haya ne-a condus la un stavilar pentru colectarea apei de ploaie langa satul Koutki, cam la 20 de minute de sediul Proiectului Keita, pe un drum de pamant plin de fagase.

Apa, intinzandu-se ca o oaza pe hectare intregi, era de o nemiscare aproape absurda; pasarile zgomotoase ieseau in evidenta. Femeile inaintau prin apa pentru a-si umple bidoanele de plastic, cu rochiile stralucitoare fluturandu-le in jurul gleznelor. Acum douazeci si cinci de ani, Koutki juca un rol secundar in tragedia Sahelului. Majoritatea animalelor murisera sau fusesera mancate.

Nu era nici urma de vegetatie cat vedeai cu ochii. Niciun ciripit de pasare. Oamenii supravietuiau gratie vreunui dumicat de orez primit de la organizatiile umanitare straineIn drum spre Koutki, am intalnit un fost soldat care ajutase la distribuirea ajutoarelor. Chipul i-a incremenit cand a inceput sa vorbeasca despre copiii infometati pe care-i vazuse.

Astazi exista perdele de arbori pentru oprirea vanturilor, terase joase pentru plantat copaci si siruri de pietre care limiteaza eroziunea provocata de ploi. Solul din jurul barajului este inca uscat si sarac, dar iti poti imagina oamenii traind de pe urma lui.

Cu un buget de peste 100 de milioane de dolari, Proiectul Keita e unul costisitor – venitul pe cap de locuitor in Niger, scazut chiar si pentru Sahel, e sub 800 de dolari pe an. Sustinatorii proiectului ar putea argumenta ca acesta face cat doua treimi din costul unui avion de vanatoare F-22. Dar Sahelul e mare – numai Nigerul se intinde pe 1.500 km.

Refacerea chiar si partiala a acestei zone ar reclama sume uriase daca s-ar face dupa metoda Keita. Ca urmare, criticii au sustinut ca eforturile de refacere a solului in zonele neproductive aproape ca nu au sens: sunt de preferat proiectele in zone mai de perspectiva. Gresit – spune Chris Reij, geograf la VU (Universitatea Libera) din Amsterdam.

Lucrand de peste 30 de ani alaturi de colegii sai sahelieni, Reij e convins ca fermierii au oprit de unii singuri desertificarea pe zone extinse. „Aceasta e una dintre cele mai de succes povesti ecologice din Africa – spune el –, un model pentru restul lumii.“ Dar aproape nimeni din afara nu i-a dat atentie.

Daca solul constituie un subiect neatractiv, cel al Africii e neatractiv la patrat. In Burkina, Mathieu Ouédraogo s-a aflat in miezul problemei de la bun inceput. El a grupat fermierii din zona sa si, din 1981, experimenteaza impreuna cu ei tehnici de refacere a solului, unele fiind traditii despre care Ouédraogo auzise in scoala.

Una dintre acestea era cordons pierreux: siruri lungi de pietre, fiecare cam de marimea unui pumn. Oprite de aceste cordoane, ploile care matura solul uscat al Sahelului sunt retinute indeajuns pentru a incepe sa se infiltreze. Aluviunile astfel oprite se depun, laolalta cu semintele care incoltesc in acest mediu putin mai fertil. Sirul de pietre devine un sir de plante care incetineste si mai mult curgerea apei.

Mai multe seminte incoltesc in partea din care vine apaIerburile sunt inlocuite de tufe si arbori, care fertilizeaza solul gratie frunzelor cazuteIn cativa ani, un banal sir de pietre poate reface un camp intreg. Un timp, Ouédraogo a lucrat cu un fermier pe nume Yacouba Sawadogo. Spirit independent si inovator, acesta a dorit sa ramana la ferma impreuna cu cele trei sotii si 31 de copii. „Suntem aici de pe vremea bunicului bunicului bunicului meu“ – spune el. La randul lui, Sawadogo a asezat cordons pierreux pe terenurile sale.

Dar in timpul sezonului secetos, el a mai sapat mii de gropi de 20 cm – zaï, dupa cum sunt numite, o tehnica despre care auzise de la parinti. Sawadogo a presarat in fiecare groapa ingrasamant, care a atras termitele. Termitele au digerat materia organica, facand-o mai disponibila pentru plante. La fel de important, insectele au sapat canale in sol. La venirea ploii, apa a patruns prin canalele sapate de termite in pamant.

In fiecare groapa, Sawadogo a plantat copaci. „Fara copaci, nu este nici sol“ – spune el. Copacilor le-a mers bine in solul mai afanat si mai umed din fiecare zaï. Piatra cu piatra, groapa dupa groapa, Sawadogo a transformat 20 de hectare de teren sterp in cea mai mare padure particulara. Cu ajutorul acestor zaï – spune Sawadogo –, el a devenit aproape „singurul fermier de aici pana in Mali care a recoltat mei“.

Vecinii sai, nici nu-i de mirare, au observat acest lucru. Sawadogo a infiintat o asociatie zaï, care promoveaza aceasta tehnica la o expozitie anuala desfasurata pe proprietatea sa. Sute de fermieri au venit pentru a-l vedea sapand zaï. Noile tehnici, simple si necostisitoare, s-au raspandit. Cu cat mai multi oameni au lucratpamantul, cu atat mai fertil a devenit acesta.

Precipitatiile puternice au contribuit si ele la regenerare (desi n-au mai atins nivelul din anii 1950). Dar in principal ea s-a datorat milioanelor de barbati si femei care au lucrat din greu pamantul. Anul trecut, Reij a calatorit 1.600 de kilometri, traversand Mali si sud-vestul Burkinei, insotit de Edwige Botoni, cercetatoare la Comitetul Interstatal Permanent pentru Controlul Secetei in Sahel, un centru de politici regionale din Burkina. Ei au vazut „milioane de hectare“ de teren recuperat – spune Botoni –, „mai mult decat mi-as fi putut imagina“.

Alaturi, in Niger, succesul e si mai mare – spune Mahamane Larwanou, silvicultor la Universitatea Abdou Moumouni Dioffo, din Niamey. Aproape fara niciun ajutor sau indicatii din partea guvernului sau a organizatiilor umanitare, fermierii locali s-au folosit de tarnacoape si lopeti pentru a regenera in jur de cinci milioane de hectare de pamant.

Economia si in egala masura ecologia sunt cheia succesului Nigerului – spune LarwanouIn anii 1990, guvernul nigerian, care a distribuit pamantul intr-o maniera tipic totalitarista, a inceput sa le ofere satenilor un control mai mare asupra terenurilor detinute.

Oamenii si-au dat seama ca puteau investi in pamantul lor dupa ce a scazut riscul ca acesta sa le fie confiscat arbitrarIn combinatie cu tehnici precum zaï si cordons pierreux, reforma agrara i-a ajutat pe sateni sa devina mai putin vulnerabili la fluctuatiile de clima. Chiar si in cazul unei secete severe – spune Larwanou –, nigerienii „n-ar simti impactul asa cum s-a intamplat in 1973 sau 1984“. Burkina Faso nu si-a revenit in aceeasi masura ca Nigerul.

Povestea lui Sawadogo explica de ceIn timp ce satenii din Niger au capatat control asupra pamantului, micii cultivatori din Burkina inca il iau in arenda, adesea pe gratis, de la proprietari, care pot pune capat contractului oricand. Pentru a asigura venituri oraselor, guvernul central le permite sa anexeze si apoi sa vanda terenul de la periferii – fara a-i despagubi multumitor pe cei care traiesc deja acolo.

Satul lui Sawadogo se afla la cinci kilometri de Ouahigouya, un oras cu 64.000 de locuitori. Una dintre cele mai valoroase proprietati de pe terenul proaspat anexat de acest oras a fost padurea lui Sawadogo. Topometrii i-au invadat proprietatea, impartind-o in parcele de cate 400 de metri patrati, marcate de tarusi grei. Ca proprietar initial, lui Sawadogo ii va fi alocata o parcela; copiii sai mai mari vor primi, la randul lor, pamant.

Restul va fi vandut, probabil la anul. El a privit neputincios cum oficialii orasului i-au infipt un tarus in podeaua dormitorului. O alta linie de demarcatie trece peste mormantul tatalui sau. Astazi, Yacouba Sawadogo incearca sa stranga suficienti bani pentru a cumpara padurea in care si-a investit intreaga viata.

Pentru ca, gratie lui, terenul a devenit atat de valoros, pretul e absurd de mare: 20.000 de dolari. „Am suficient curaj pentru a spera“ – spune el. wim sombroek a invatat despre pamant in copilarie, in timpul foametei din iarna 1944-1945 – hongerwinter – care a lovit Olanda in razboi, cand au murit peste 20.000 de oameni.

Familia lui a supravietuit datorita recoltei de pe o parcela minuscula de pamant plaggen: un sol imbogatit de generatii printr-o atenta fertilizare. Daca stramosii lor nu ar fi avut grija de pamant – mi-a spus el o data –, intreaga familie ar fi putut muri. In anii 1950, la inceputul carierei sale de cercetator al solurilor, Sombroek a calatorit in Amazonia. Spre surprinderea sa, a gasit portiuni de pamant bogat, fertil.

Orice student in anul intai la ecologie stie ca solurile din padurea tropicala amazoniana sunt fragile si saracacioase. Daca fermierii defriseaza padurea pentru a crea terenuri agricole, acestia expun pamantul la ploaie si la arsita soarelui, care matura cu repeziciune micile cantitati de minerale si de nutrienti si parjolesc terenul ramas, dandu-i o consistenta precum cea a caramizii – un „desert umed“, dupa cum sunt numite uneori aceste zone distruse.

Certitudinea nimicirii pamantului – sustin specialistii in mediu – face imposibila agricultura la scara mare la tropice. Cu toate acestea, risipite de-a lungul Amazonului, Sombroek a descoperit zone mari de terra preta do índio (pamant negru indian). La fel de bogat si de negru ca plaggenul din copilaria sa, acesta constituia o baza solida pentru agricultura intr-o zona in care practicarea ei ar fi fost de neimaginat.

Fireste, Sombroek a studiat problema. Cartea sa din 1966, Solurile Amazonului, cuprindea primul studiu temeinic al terra preta. Ulterior, Sombroek a lucrat in toata lumea, devenind in cele din urma director al ISRIC si secretar general al Societatii Internationale a Stiintei Solului (acum Uniunea Internationala pentru Stiintele Solului), functii de care s-a folosit pentru a initia primul studiu mondial al degradarii solului de catre omIn tot acest timp, el nu a uitat de ciudatul pamant negru din Brazilia. Majoritatea programelor de refacere, precum cele din China si Sahel, incearca sa readuca solul degradat la starea lui initiala.

Dar in cea mai mare parte a tropicelor, starea lui naturala e una la limita – un motiv pentru care atatea tari tropicale sunt sarace. Sombroek a ajuns la concluzia ca terra preta le-ar putea arata oamenilor de stiinta cum sa faca pamantul mai bogat ca niciodata si astfel sa ajute tarile cele mai sarace din lume sa se hraneasca singure. Sombroek nu-si va vedea niciodata visul implinit – a murit in 2003.

Dar el a contribuit la punerea bazelor unei colaborari stiintifice internationale care sa cerceteze originea si functiile terra preta. Printre membri se numara Eduardo Góes Neves, arheolog la Universitatea din São Paolo, pe care l-am vizitat recent la o plantatie de papaia, la vreo 1.500 de kilometri pe Amazon in sus, pe malul opus orasului Manaus.

La poalele copacilor se aflau semnele neindoielnice ale investigatiilor arheologice: santuri precis delimitate, unele mai adanci de doi metriIn gropi, terra preta, mai neagra decat orice cafea neagra, cobora de la suprafata la peste doi metri. De sus pana jos, solul era plin de ceramica precolumbiana sparta.

Era ca si cum primii locuitori de pe fluviu ar fi organizat o petrecere-monstru, in timpul careia ar fi facut zob toata ceramica si apoi ar fi ingropat dovezile. Terra preta se gaseste doar in zonele care au fost locuite, ceea ce inseamna ca e vorba de un sol artificial, creat de om, datand de dinainte de venirea europenilor. Neves si colegii sai incearca sa afle cum il produceau popoarele Amazonului si de ce. Solul e bogat in minerale vitale, cum ar fi fosfor, calciu, zinc si mangan, care sunt rare in majoritatea solurilor tropicale.

Dar cel mai surprinzator ingredient este mangalul – in cantitati mari, cel care da culoarea terra preta. Neves nu e sigur daca indienii au introdus intentionat mangalul in pamant, daca au facut-o accidental pe cand aruncau gunoiul menajer si nici macar daca terra preta creata cu ajutorul mangalului a fost folosita initial in scop agricol.

Pana la urma totusi aceasta a devenit o resursa care putea sustine asezari intregi; ba chiar – spune Neves – e posibil ca acum o mie de ani doua grupuri de indieni sa se fi razboit pentru controlul asupra terra preta. Spre deosebire de solurile tropicale obisnuite, terra preta ramane fertila dupa secole de expunere la soarele si ploaia tropicale – observa Wenceslau Teixeira, specialist in soluri la Embrapa, o retea de agentii de cercetare si extindere agricola din Brazilia.

Remarcabila sa rezistenta – spune el – a fost dovedita la laboratorul Embrapa, din Manaus, unde oamenii de stiinta testeaza noi varietati de culturi pe mostre de teren terra preta. „Timp de 40 de ani, aici s-au testat orez, porumb, manioc, fasole, cam tot – spune Teixeira.

Am facut tot ce se presupune ca nu poti face la tropice – culturi anuale, complet expuse la soare si ploaie. E ca si cum am fi tot incercat sa stricam si n-am reusit!“ Teixeira testeaza acum terra preta cu bananieri si alte culturi tropicale. Sombroek se intrebase daca fermierii moderni si-ar putea crea propriul sol terra preta – terra preta nova, dupa cum l-a botezat.

Elementul-cheie in cazul terra preta e mangalul, obtinut din plante si resturi arse la temperaturi scazuteIn martie, o echipa de cercetatori condusa de Cristoph Steiner, pe atunci la Universitatea din Bayreuth, a anuntat ca simpla adaugare a pulberii de mangal si a condensatului de fum la un sol tropical tipic, de slaba calitate, a provocat o „crestere exponentiala“ a populatiei microbiene, catalizand ecosistemul subteran, care e indispensabil pentru fertilizare.

Solurile tropicale isi pierd repede bogatia microbiana cand sunt convertite pentru agricultura. Mangalul pare sa furnizeze un habitat pentru microbi – creand un fel de sol artificial inauntrul solului – partial pentru ca nutrientii adera la mangal si nu mai sunt spalati de ape.

Testele efectuate de o echipa mixta SUA-Brazilia in 2006 au relevat ca terra preta avea un numar si o varietate mult mai mari de microorganisme decat solurile tropicale tipice – acesta era, literalmente, mai viu. Agricultura e responsabila pentru mai mult de a opta parte din gazele cu efect de sera produse de omenire. Solul arat intensiv emite dioxid de carbon prin expunerea la aer a materiei organice ingropate.

Sombroek sustinea ca, daca s-ar crea terra preta in toata lumea, s-ar folosi o cantitate atat de mare de mangal bogat in carbon, incat asta ar compensa cu prisosinta eliberarea in atmosfera a carbonului din sol. Potrivit lui William I. Woods, geograf si specialist in soluri la Universitatea din Kansas, terra preta, bogat in mangal, are de 10 sau de 20 de ori mai mult carbon decat solurile tropicale tipice, iar carbonul poate fi ingropat mult mai adanc.

Un calcul sumar arata ca „volumul de carbon pe care il putem introduce in sol este incredibil“ – spune Woods. Anul trecut, Johannes Lehmann, specialist in soluri la Universitatea Cornell, estima in revista Nature ca simpla convertire in mangal a resturilor din industria forestiera, de pe terenurile agricole necultivate si a celor rezultate dupa recoltarile anuale ar putea compensa aproximativ o treime din emisiile de combustibil fosil ale S.U.A

Intr-adevar, Lehmann, impreuna cu doi colegi, au sustinut ca folosirea la scara planetara a combustibililor fosili ar putea fi echilibrata integral de inmagazinarea carbonului in terra preta nova. Asemenea sperante nu vor fi usor de dus la indeplinireIdentificarea microorganismelor asociate cu terra preta va fi dificila.

Si nimeni nu stie cu precizie cat carbon poate fi incorporat in sol – unele studii sugereaza ca ar putea exista o limita. Dar Woods crede ca sansele sunt mari. „Lumea va mai auzi multe despre terra preta“ – spune el. plimbandu-ma pe drumurile fermei care gazduia Zilele Tehnologiei Agricole din Wisconsin, mi-a fost usor sa inteleg ce il ingrijorase pe Jethro Tull.

Nu vorbesc de trupa de rock din anii 1970, ci de Jethro Tull reformatorul agricol din secolul al optsprezecelea. Sub picioarele mele, solul preriei fusese zdrobit de tractoare si seceratori, transformandu-se intr-o suprafata ciudata, care avea textura pardoselii de cauciuc din bazinele de inot.

Era varianta moderna a unui fenomen observat de catre Tull: cand fermierii ara folosind mereu aceeasi carare, pamantul devine tare „ca un drum batatorit de vitele care trag grapele“. Tull avea solutia: nu folosi aceeasi carare la arat. De fapt, tot mai multi fermieri nu mai folosesc deloc pluguri – un sistem numit agricultura fara arat. Dar celelalte utilaje continua sa creasca in dimensiuni si greutate.

In Europa, se estimeaza ca in jur de 33 de milioane de hectare de teren agricol sunt afectate de compactarea solului, iar un expert sugereaza ca recoltele slabe provocate de compactare ii costa pe fermierii din Vestul Mijlociu al Statelor Unite 100 de milioane de dolari in fiecare an.

Principalul motiv pentru care compactarea continua sa afecteze natiunile bogate e acelasi pentru care alte forme de degradare a solului le afecteaza pe cele sarace: institutiile politice si economice nu sunt pregatite sa se ocupe de soluri. Oficialii chinezi care sunt recompensati pentru plantarea de arbori, fara a fi preocupati de supravietuirea acestora, seamana cu fermierii din Vestul Mijlociu care continua sa foloseasca seceratori uriase pentru ca nu-si permit sa angajeze mai multi oameni care sa conduca utilaje mai mici.

La marginea drumului compactat de la ferma din Wisconsin se facea o demonstratie de arat cu plugul tras de cai. Pamantul rasturnat de cormana era inchis la culoare, umed, stralucitor – un sol superficial perfect din Vestul Mijlociu. Fotograful Jim Richardson s-a intins pe burta pentru a-l imortaliza. M-a rugat sa ma aplec si sa tin o sursa de lumina. De indata am atras in jurul nostru o mica multime contrariata.

Cineva a explicat ca ne interesa solul. „Pentru ce fac asta?“ – a intrebat cu glas tare o femeie. Dupa vocea ei mi-am dat seama ca subiectul nostru era neatractiv. Cand i-am povestit intamplarea la telefon lui David Montgomery, geolog la Universitatea din Washington, aproape ca l-am auzit clatinand din cap. „Cu opt miliarde de oameni, va trebui sa incepem sa fim interesati de sol – a spus el. Pur si simplu nu putem continua sa-l calcam in picioare.“



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*