Nopţile pe cale de dispariţie

Noaptea străluceşte deasupra Podului Owachomo, din Monumentul Naţional al Podurilor Naturale, Utah – numit prima Rezervaţie cu Cer Întunecat de către Asociaţia Internaţională a Cerului Întunecat (IDA). „Aici vedeţi ceva uitat – spune rangerul Scott Ryan – şi puteţi reface legătura cu cerul.“ Foto: Jim Richardson

Cerul celor mai multe oraşe s-a golit de stele.

Dacă oamenii s-ar simţi cu adevărat în largul lor la lumina lunii şi a stelelor, am rămâne bucuroşi în întuneric, iar lumea de la miezul nopţii ne-ar fi la fel de vizibilă cum este pentru atâtea vietăţi nocturne de pe planetă. Dar noi suntem creaturi diurne, cu ochi adaptaţi la viaţa în lumina soarelui. Aceasta este una dintre realităţile evoluţiei, chiar dacă în general nu ne considerăm fiinţe diurne, aşa cum nu ne considerăm nici primate sau mamifere sau pământeni. Totuşi acesta este singurul mod de a explica ce i-am făcut nopţii: am aranjat-o după nevoile noastre, umplând-o cu lumină.
Acest tip de inginerie nu diferă prea mult de îndiguirea unui râu. Beneficiile sale aduc consecinţe – numite poluare luminoasă –, ale căror efecte oamenii de ştiinţă abia acum încep să le studieze. Poluarea luminoasă este în mare parte rezultatul unor greşeli de proiectare a iluminatului, care permit luminii artificiale să strălucească în afară şi în sus, spre cer, în loc să se concentreze în jos. Un prost design al luminii diluează întunericul nopţii şi modifică radical nivelurile de lumină – şi ritmurile luminii – la care s-au adaptat multe forme de viaţă, inclusiv noi. Oriunde lumina artificială pătrunde în lumea naturală, sunt afectate diferite aspecte ale vieţii – migraţia, reproducerea, hrănirea.
În cea mai mare parte a istoriei umane, expresia „poluare luminoasă“ nu ar fi avut niciun sens. Imaginaţi-vă că vă îndreptaţi spre Londra într-o noapte cu lună de pe la 1800, când acesta era cel mai populat oraş din lume. Aproape un milion de oameni trăiau acolo descurcându-se, cum au făcut întotdeauna, cu lumânări şi opaiţe şi torţe şi felinare. Doar câteva case erau iluminate cu gaz şi avea să mai dureze încă şapte ani până la apariţia lămpilor cu gaz pe străzi şi în pieţe. De la câţiva kilometri distanţă, ai fi putut mai curând să miroşi Londra, decât să-i zăreşti palidul licăr colectiv.
Acum, majoritatea oamenilor trăiesc sub cupole intersectate de lumină reflectată, refractată, de raze împrăştiate provenite din oraşe şi suburbii supraluminate, de la autostrăzi şi fabrici inundate de lumină. Pe aproape tot timpul nopţii, Europa este o nebuloasă de lumină, ca şi cea mai mare parte a Statelor Unite şi întreaga Japonie. În Atlanticul de Sud, strălucirea unei singure flote de pescuit – calamarii sunt momiţi cu lămpi cu halogen – poate fi văzută din spaţiu, arzând mai puternic decât Buenos Aires sau Rio de Janeiro.
În majoritatea oraşelor, cerul arată de parcă ar fi fost golit de stele şi umplut cu o pâclă care oglindeşte frica noastră de întuneric şi seamănă cu strălucirea urbană a unei antiutopii SF. Ne-am obişnuit atât de mult cu această cuprinzătoare ceaţă portocalie, încât am pierdut experienţa – şi chiar amintirea – gloriei originare a unei nopţi neluminate, destul de întunecată pentru ca planeta Venus să arunce umbre pe Pământ. Şi totuşi deasupra palidului tavan al oraşului se întinde restul universului, complet neafectat de lumina pe care o irosim – o mare strălucitoare de stele şi planete şi galaxii, sclipind în întunericul aparent infinit.
Am aprins noaptea ca şi când ar fi fost o ţară nelocuită, când de fapt nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Numai printre mamifere, numărul de specii nocturne este uimitor. Lumina este o puternică forţă biologică şi acţionează ca un magnet asupra multor specii, proces studiat de cercetători precum Travis Longcore şi Catherine Rich, cofondatori ai Grupului „Urban Wildlands“, cu sediul în Los Angeles. Efectul este atât de puternic, încât oamenii de ştiinţă vorbesc despre păsări cântătoare şi marine „capturate“ de reflectoarele de pe uscat sau de lumina flăcărilor de gaz de pe platformele petroliere marine, învârtindu-se cu miile în cerc până când mor. Migrând în timpul nopţii, păsările se pot ciocni de clădiri înalte puternic iluminate; păsările tinere la prima lor călătorie au cel mai mult de suferit.
Bineînţeles, insectele se adună în jurul luminilor stradale, iar ospătarea din aceşti ciorchini de insecte a devenit un obicei pentru multe specii de lilieci. În anumite văi elveţiene, liliacul mic cu potcoavă a început să dispară după ce au fost instalate luminile stradale, poate pentru că acele văi s-au umplut brusc de lilieci pipistreli, care se hrănesc la lumină. Alte mamifere nocturne – inclusiv rozătoarele de deşert, liliecii-frugivori, oposumii şi bursucii – caută hrana mai prudent sub permanenta lună plină a poluării luminoase, pentru că devin ţinte mai accesibile pentru prădători.

Unele păsări – mierlele şi privighetorile, printre altele – cântă la ore nefireşti în prezenţa luminii artificiale. Oamenii de ştiinţă au stabilit că zilele artificial lungite – şi nopţile artificial scurtate – induc o reproducere prematură la o gamă largă de păsări. Şi pentru că o zi mai lungă permite o perioadă de hrănire mai lungă, pot fi afectate şi termenele de migraţie. O populaţie de lebede ale lui Bewick, care iernează în Anglia, s-a îngrăşat din cauza asta mai repede şi a început mai devreme migraţia spre Siberia. Problema este, desigur, aceea că migraţia, precum multe alte aspecte din comportamentul păsărilor, este biologic programată exact. Plecarea timpurie poate însemna sosirea înainte de a avea condiţii favorabile de cuibărit.
În perioada de reproducere, ţestoasele marine, care au o preferinţă naturală pentru plaje întunecate, găsesc din ce în ce mai puţine asemenea locuri unde să poată cuibări. Puii lor, care se îndreaptă spre cel mai luminos orizont marin, sunt derutaţi de lumina artificială din spatele plajei. Numai în Florida, pierderile de pui ajung la sute de mii în fiecare an. Broaştele care trăiesc lângă autostrăzi puternic iluminate suportă noaptea niveluri de lumină de un milion de ori mai mari decât cel normal, scoţând din tipar aproape toate aspectele vieţii, inclusiv corurile lor nocturne de împerechere.
Dintre toate tipurile de poluare cu care ne confruntăm, poluarea luminoasă este probabil cel mai uşor de remediat. Modificări simple în designul şi în instalaţiile de iluminat produc schimbări imediate ale cantităţii de lumină vărsate în atmosferă şi, adesea, economii imediate de energie.
Cândva se credea că poluarea cu lumină afectează numai astronomii, care trebuie să vadă cerul de noapte în glorioasa lui limpezime. Şi, de fapt, unele dintre cele mai timpurii eforturi civice făcute de a controla poluarea cu lumină – cele din Flagstaff, Arizona, acum o jumătate de secol – au fost făcute pentru a proteja vederea de la Observatorul Lowell, poziţionat deasupra oraşului. Flagstafful şi-a înăsprit de atunci legile, iar în 2001 a fost declarat primul Oraş Internaţional cu Cer Întunecat. Până acum, efortul de a controla poluarea cu lumină s-a răspândit în jurul globului. Din ce în ce mai multe oraşe şi chiar ţări întregi, cum ar fi Republica Cehă, s-au angajat să reducă strălucirea nedorită.
Spre deosebire de astronomi, cei mai mulţi dintre noi nu au nevoie pentru munca lor de o vedere neafectată a cerului nopţii, însă, la fel ca majoritatea celorlalte creaturi, avem nevoie de întuneric. Întunericul este la fel de esenţial pentru confortul nostru biologic, pentru ceasul nostru intern, precum este lumina însăşi. Alternanţa regulată a somnului şi a veghii din vieţile noastre – unul dintre ritmurile noastre circadiene – nu e nimic altceva decât o expresie biologică a oscilaţiei luminii pe Pământ. Aceste ritmuri sunt atât de fundamentale pentru existenţa noastră, încât modificarea lor e precum modificarea gravitaţiei.
În ultimul secol, am făcut un experiment deschis asupra noastră, extinzând ziua, scurtând noaptea şi scurtcircuitând răspunsul sensibil al corpului uman la lumină. Şi oamenii sunt afectaţi biologic de poluarea luminoasă. Cel puţin un nou studiu a sugerat o corelaţie directă între rata sporită de cancer la sân la femei şi luminozitatea din cartierele lor pe timp de noapte.
În cele din urmă, oamenii nu sunt mai puţin prinşi în capcana poluării luminoase decât broaştele de lângă o autostradă puternic iluminată. Trăind într-o strălucire creată de noi înşine, ne-am îndepărtat de patrimoniul nostru evolutiv şi cultural – lumina stelelor şi ritmul zilei şi al nopţii. Într-un sens cât se poate de propriu, poluarea luminoasă ne face să pierdem din vedere adevăratul nostru loc din univers, să uităm scara existenţei noastre, care se măsoară cel mai bine pe fundalul unei nopţi adânci, cu Calea Lactee – marginea galaxiei noastre – arcuită deasupra capului.

Text: Verlyn Klinkenborg

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2008)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*