Pretul aurului

La pretul zilei, un lingou de aur de 12,5 kg, detinut de Federal Reserve Bank din New York, valoreaza peste 335.000 $. in trezorerie, lucratorii transfera zeci de lingouri in cadrul unei tranzactii intre clienti.

Fiecare gram de aur are o eticheta mai putin cunoscuta – pretul adevarat este platit in bani dar si in suferinta. Iar acest pret este acum mai mare ca niciodata.

Text: Brook Larmer

La fel ca numerosi dintre stramosii sai incasi, Juan Apaza e sub puterea aurului. Coborand intr-un tunel de gheata aflat la 5.100 m inaltime in Anzii peruvieni, minerul in varsta de 44 de ani isi indeasa in gura o mana de frunze de coca, pregatindu-se pentru foamea si epuizarea inevitabile.

Timp de 30 de zile pe luna, Apaza trudeste, fara a fi platit, in inima acestei mine sapate sub un ghetar, deasupra orasului situat la cea mai mare altitudine din lume, La Rinconada. Timp de 30 de zile, el infrunta pericolele care i-au ucis pe multi dintre confratii sai mineri – explozibili, gaze toxice, surpari ale tunelurilor – pentru a extrage aurul pe care-l solicita lumea.

Apaza face toate acestea fara a fi platit, numai pentru a beneficia de ziua de astazi, ziua a treizeci si una, cand lui si confratilor sai li se permite ca, pe durata unui schimb, patru ore sau poate putin peste, sa extraga si sa pastreze cata roca pot duce pe umerii lor osteniti. In cadrul vechiului sistem de loterie care inca functioneaza in Anzi, cunoscut sub numele de cachorreo, acesta trece drept salariu: un sac de roca ce ar putea contine o mica avere in aur sau, de cele mai multe ori, extrem de putin. Apaza inca asteapta sa dea norocul peste el.

“Poate ca azi e ziua cea mare”, spune schitand un zambet care dezveleste un singur dinte, de aur. Pentru a-si spori sansele, minerul si-a adus deja “obolul Pamantului”: o sticla de pisco, bautura spirtoasa locala, asezata la gura minei; cateva frunze de coca strecurate sub o stanca; si, cu cateva luni in urma, un cocos sacrificat de un saman pe culmea muntelui sacru.

Acum, inaintand prin tunel, el murmura o rugaciune in limba sa materna, Quechua, adresata zeitatii care domneste peste munte si peste aurul pe care-l contine. “Ea e Frumoasa noastra adormita”, spune Apaza, aratand spre o curba sinuoasa de pe terenul inzapezit de deasupra minei. “Fara binecuvantarea ei, n-am gasi niciodata aur. Am putea sa nici nu mai iesim vii de aici.”

Nu e tocmai El Dorado. Dar timp de mai bine de 500 de ani, stralucitoarele filoane de aur prinse sub gheata de aici, de la 5 km deasupra nivelului marii, au atras oamenii in acest loc din Peru. Printre primii sositi s-au numarat incasii, care priveau metalul vesnic lucitor ca pe „sudoarea Soarelui“; apoi spaniolii, a caror lacomie pentru aur si argint a grabit cucerirea Noii Lumi.

Dar numai acum, odata cu cresterea pretului aurului – cu 235% in ultimii opt ani – 30.000 de oameni au invadat La Rinconada, transformand tabara unor prospectori singuratici intr-un sordid oras de cocioabe, pe acoperisul lumii.

Alimentata de noroc si disperare, afundandu-se in propriile deseuri toxice si in lipsa de infranare, aceasta tara a nimanui abunda acum in visatori si escroci dornici sa dea lovitura, chiar cu pretul distrugerii mediului – si a lor insisi. Scena poate parea aproape medievala, dar La Riconada este una dintre frontierele unui fenomen pe de-a-ntregul modern: goana dupa aur a secolului al XXI-lea.

Timp de mii de ani, dorinta de-a avea aur i-a dus pe oameni la extreme, alimentand razboaie si cuceriri, intretinand imperii si circulatii monetare, niveland muntii si padurile. Aurul nu e vital pentru existenta umana; de fapt, are relativ putine intrebuintari practice. Totusi, virtutile sale fundamentale – densitatea si maleabilitatea neobisnuite, laolalta cu stralucirea-i nepieritoare – au facut din el una dintre marfurile cele mai ravnite din lume, un simbol transcendent al frumusetii, bogatiei si nemuririi.

Aproape toate societatile, de-a lungul vremii, l-au investit cu o putere aproape mitologica: de la faraoni (care insistau sa fie ingropati in ceea ce numeau „carnea zeilor“) la minerii din California (a caror goana nebuna dupa un filon bogat a ajutat la construirea Vestului American) si pana la finantisti (care, urmand sfatul lui Sir Isaac Newton, au facut din el fundamentul economiei globale).

Atasamentul febril al omenirii fata de aur n-ar fi trebuit sa supravietuiasca lumii moderne. Putine culturi mai cred ca el poate oferi viata vesnica, si toate tarile din lume – SUA au fost ultimele, in 1971 – au renuntat la standardul aurului, pe care John Maynard Leynes l-a ridiculizat cum se cuvine, numindu-l „relicva barbara“. Dar stralucirea acestuia nu doar ca rezista; alimentata de o nesiguranta globala, ea devine mai mare. Pretul aurului, care la 10 septembrie 2001 era de 271 $ uncia, a ajuns la 1.023 $ in martie 2008, si ar putea depasi din nou acest prag. Pe langa aspectul extravagant, aurul isi reia rolul de salvator in vremuri tulburi.

Recenta crestere a pretului sau, provocata partial de atacurile teroriste de la 11 septembrie, a fost amplificata de declinul dolarului american, si variaza in conditiile unei preconizate recesiuni globale. in 2007, cererea a depasit productia cu 59%. „Aurul a avut dintotdeauna ceva magic“, spune Peter L. Berstein, autorul cartii Puterea Aurului. „Dar niciodata n-a fost prea limpede daca el ne apartine – sau noi ii apartinem lui.“

In timp ce investitorii se ingramadesc in jurul noilor fonduri garantate cu aur, industria bijuteriilor continua sa fie responsabila pentru doua treimi din cerere, generand in 2007 o suma record de 53,5 miliarde de dolari in urma vanzarilor din intreaga lume. in SUA, activistii campaniei „Fara aur necurat“ au convins multe magazine importante de bijuterii sa opreasca vanzarea aurului provenit din mine care provoaca pagube severe, sociale sau de mediu, dar preocupa rile de acest gen nu-i tulbura pe cei mai mari consumatori, si anume India, unde obsesia pentru aur are radacini culturale, si China, care in 2007 a depasit Statele Unite, devenind a doua mare cumparatoare de bijuterii de aur din lume.

In ciuda farmecului pe care-l degaja, pretul aurului, platit in vieti si in consecinte asupra mediului, n-a fost nicicand atat de ridicat. Parte a provocarii, precum si a fascinatiei e faptul ca se gaseste in cantitati atat de mici. De-a lungul timpului, au fost extrase doar 161.000 t de aur, suficiente cel mult pentru a umple doua bazine olimpice de inot. Mai mult de jumatate a fost extras in ultimii 50 de ani. Acum, cele mai bogate zacaminte ale lumii sunt golite cu repeziciune, iar noile descoperiri sunt rare.

Filoanele de aur de 160 km din Africa de Sud sau pepitele de marimea unei cirese in California sunt doar o amintire. Majoritatea aurului ramas exista in cantitati mici, ingropate in colturi indepartate ale globului. Este o invitatie la distrugere si sunt o gramada de mineri, mici si mari, dispusi s-o accepte. La un capat al spectrului sunt armatele de muncitori imigranti saraci, care lucreaza in mine mici, precum La Rinconada. Potrivit Organizatiei pentru Dezvoltare Industriala a Natiunilor Unite (UNIDO), in toata lumea exista intre 10 si 15 milioane de asa-numiti mineri artizanali, din Mongolia si pana in Brazilia.

Folosind metode primitive care aproape nu s-au schimbat de secole, acestia produc cam 25% din aurul din lume si intretin in jur de 100 de milioane de persoane. E o activitate vitala pentru acesti oameni – dar, in acelasi timp, mortala. in Republica Democrata Congo, in ultimul deceniu, gruparile armate locale care lupta pentru controlul asupra minelor de aur si a rutelor de comert au terorizat si torturat in mod constant mineri, folosind profitul obtinut de pe urma aurului pentru a cumpara arme si a-si finanta activitatile. in provincia indoneziana Kalimantanul de Vest, armata, impreuna cu fortele de securitate ale unei companii miniere anglo-australiene, i-au evacuat cu forta pe micii mineri si le-au incendiat satele pentru a face loc mineritului la scara mare.

Mii de protestatari impotriva extinderii unei mine din Cajamarca, in Peru, au infruntat gazele lacrimogene si violenta politiei. Efectele letale ale mercurului sunt in egala masura periculoase pentru micii mineri. Cei mai multi folosesc mercurul pentru a separa aurul de roca, astfel imprastiindu-se otrava sub forma de vapori si lichida. UNIDO estimeaza ca o treime din mercurul eliberat in mediu provine din exploatarea artizanala a aurului. Aceasta transforma locuri precum La Rinconada intr-un soi de Shangri-La, dar pe dos: cautarea unui metal asociat cu nemurirea serveste doar la grabirea propriei morti a minerului.

La celalalt capat al spectrului se afla cele mai mari companii miniere din lume, care exploateaza aurul in cariere gigantice. Utilizand cohorte de masinarii supradimensionate, aceste mine lasa urme uriase si produc trei sferturi din aurul lumii. Pe de o parte, ele pot aduce locuri de munca, tehnologie si dezvoltare in zone indepartate. Exploatarea aurului, pe de alta parte, genereaza mai multe reziduuri pe uncie (28,34 g) decat orice alt metal, iar disproportiile socante de scara arata care e motivul: aceste rani ale pamantului sunt atat de mari, incat pot fi zarite din spatiu, iar particulele extrase sunt atat de minuscule, incat, in multe cazuri, peste 200 ar incapea pe varful unui ac.

Pana si la minele exemplare, cum ar fi cele apartinand Newmont Mining Corporation de la Batu Hijau, din Indonezia de Est, unde s-au cheltuit 600 de milioane de dolari pentru diminuarea efectului asupra mediului, nu se poate evita calculul costului devastator al exploatarii aurului. Pentru obtinerea unei singure uncii de aur – cantitatea medie dintr-o verigheta – se extrag mai bine de 250 de tone de roca si minereu.

Pe vremea cand era mic, crescand pe indepartata insula indoneziana Sumbawa, Nur Piah a auzit povesti despre colosalele cantitati de aur ingropate sub padurile tropicale montane. Erau doar legende pana cand geologii de la o companie americana, Newmont Mining Corporation, au descoperit o piatra verde interesanta langa un vulcan inactiv, aflat la 12 kilometri de casa ei. Nuanta verzuie a pietrei insemna ca aceasta contine cupru, un insotitor ocazional al aurului, si n-a durat mult pana cand cei de la Newmont au inceput amenajarea unei mine numite Batu Hijau, adica „piatra verde“.

Nur Piah, pe atunci in varsta de 24 de ani, a raspuns unui anunt prin care Newmont cauta „operatori“, gandindu-se ca felul ei prietenos de-a fi ar putea-o ajuta sa-si gaseasca o slujba de telefonista. Cand ea, fiica unui cleric musulman, s-a prezentat pentru instruire, seful i-a aratat un altfel de cabina de operator – cea a unui Caterpillar 793, unul dintre cele mai mari camioane din lume. Inalt de 6 m si lung de 13, camionul era mai mare decat casa familiei ei. Numai rotile ii depaseau de doua ori inaltimea. „Camionul m-a inspaimantat“, isi aminteste Nur Piah.

A urmat imediat un alt soc, atunci cand a vazut prima sapatura la mina propriu-zisa. „Jupuisera pamantul!“, spune ea. „M-am gandit: cine poate face asta, e foarte puternic.“ Zece ani mai tarziu, ea e parte a acelei forte. Infasurandu-si strans o esarfa roz in jurul fetei, Nur Piah, mama a doi copii, zambeste sfios in timp ce tureaza motorul de 2.337 de cai-putere si intra huruind in cariera de la Batu Hijau.

Camionul ei face parte dintr-un parc auto de 111 vehicule care transporta aproape o suta de milioane de tone de roca extrasa din pamant in fiecare an. Din vulcanul de 550 m, vechi de milioane de ani, n-a mai ramas nicio farama. Spatiul pe care-l ocupa candva a fost transformat intr-o cavitate cu diametrul de 1.500 m, care ajunge la 105 m sub nivelul marii. in momentul in care filonul de aur de la Batu Hijau se va epuiza, in circa 20 de ani, cavitatea va ajunge la 450 m sub nivelul marii.

Dezastrul ecologic n-o mai ingrijoreaza acum pe Nur Piah. „Singurul lucru la care ma gandesc e sa-mi primesc salariul“, spune ea. Exista insa un lucru pe care Nur Piah il gaseste curios: in deceniul petrecut la Batu Hijau, ea n-a vazut nici urma din aurul la extragerea caruia a contribuit.

Inginerii care monitorizeaza procesul ii identifica prezenta in amestecurile de cupru la care el adera. Si, avand in vedere ca aurul e transportat peste hotare, la cuptoare, sub forma de concentrat de cupru, nimeni din Sumbawa nu vede vreodata comoara ascunsa care le-a transformat insula.

Motivate de cresterea pretului aurului si de epuizarea zacamintelor din SUA, Africa de Sud si Australia, cele mai mari companii miniere din lume vaneaza metalul pretios la capatul pamantului. Putine companii s-au extins la nivel global atat de agresiv precum Newmont, un gigant minier cu sediul la Denver, care in prezent exploateaza mine de aur de suprafata pe cinci continente, de la depresiunile din Ghana la culmile muntoase din Peru.

Ispitita de beneficiile operarii in tarile in curs de dezvoltare – costuri mai scazute, profituri mai mari, mai putine reglementari – Newmont a generat zeci de mii de locuri de munca in regiunile sarace. Dar compania a fost si atacata pe toate fronturile – de la distrugerea mediului la relocarea fortata a satenilor.

Cei mai multi dintre locuitorii din Sumbawa sunt fermieri si pescari care locuiesc in colibe de aur; pentru a separa cuprul de roca la Batu Hijau, Newmont foloseste tehnologia foarte precisa a flotatiei, care nu e toxica, spre deosebire de „extractia prin dizolvare“ cu cianuri, potential toxica, folosita de companie in alte mine. Chiar si asa, nicio tehnologie nu poate face sa dispara ca prin minune imensa cantitate de reziduuri generata de minerit. in mai putin de 16 ore, se acumuleaza aici mai multe tone de reziduuri decat tot aurul extras in istoria omenirii.

Acestea sunt de doua feluri: roca indepartata, care e cladita in movile plate raspandite prin ceea ce era candva padurea tropicala virgina, si sterilele, apele reziduale rezultate in urma procesarii chimice, pe care Newmont le elibereaza pe fundul marii. Aceasta metoda, a „decantarii submarine a sterilelor“, e in mod efectiv interzisa in majoritatea tarilor dezvoltate din cauza pagubelor pe care reziduurile bogate in metale le pot produce mediului oceanic, iar Newmont n-o mai practica nicaieri decat in Indonezia.

Cu patru ani in urma, un tribunal indonezian a pus sub acuzare o filiala Newmont – trimitand la inchisoare pentru o luna cinci angajati – pentru deversarea de poluanti in mare, langa fosta mina Buyat Bay de pe Insula Sulawesi. Newmont a fost achitata de toate acuzatiile in 2007. in ciuda afirmatiilor criticilor cum ca tribunalul a cedat in fata industriei miniere, Newmont sustine deversarea marina la Batu Hijau. „Evacuarea pe sol ar fi mai ieftina, insa e mai daunatoare mediului“, spune Rachmat Makkasau, director de productie senior la Batu Hijau. Sterilele sunt evacuate la 3,4 km in largul marii, la o adancime de 125 m, deasupra unei prapastii abrupte care face ca apele reziduale sa ajunga la o adancime de peste 3.000 m.

„Monitoriza m indeaproape calitatea sterilelor, a tevilor, a fundului marii“, spune Makkasau. „La adancimea aceea, singurele pe care le afectam sunt niste «insecte marine»“. Poate ca adancul marii nu are prea multi aparatori, insa padurea tropicala, da. Probabil ca acesta e unul dintre motivele pentru care muntii de roca reziduala de la Batu Hijau, in mai mare masura decat deversarile submarine, alimenteaza un conflict cu guvernul indonezian. Departamentul de mediu al celor de la Newmont – numarand acum 87 de angajati – subliniaza eforturile facute pentru recuperarea movilelor de roca reziduala, prin acoperirea lor cu 3 m de pamant si permitand astfel ca jungla sa prinda radacini.

Desigur, nimic nu poate reface padurea tropicala virgina, iar Newmont se confrunta cu inca o problema: dupa zece ani de exploatare, nu mai este loc pentru evacuarea reziduurilor de la Batu Hijau. Acum trei ani, compania a cerut permisiunea de a defrisa alte 32 ha de padure tropicala.

Pana acum, Jakarta n-a acceptat, intrucat activistii de mediu atrag atentia asupra disparitiei aproape totale a papagalului cu creasta galbena din Sumbawa. Avand un spatiu limitat, camioanele de la Batu Hijau raman acum blocate in trafic, afectand eficienta minei. Oficiali de la Newmont au avertizat ca daca nu li se ofera mai multa padure tropicala, vor fi nevoiti sa concedieze cateva sute de muncitori indonezieni.

Acest impas scoate la iveala un dezacord neasteptat intre Newmont si gazdele indoneziene, candva prietenoase. Mina de la Batu Hijau ar fi trebuit sa fie una model, iar celor de la Newmont le place sa se laude cu beneficiile: cele 391 de milioane de dolari in taxe si impozite locale pe care le-au platit in 2007, cele peste 8.000 de slujbe create pentru indonezieni, cele 600 de milioane de dolari cheltuite, spun ei, pentru minimalizarea efectelor daunatoare asupra mediului. Apoi, mai sunt cele peste 3 milioane de dolari pe care Newmont le cheltuieste anual pentru dezvoltarea comunitatii.

Poate parea o nimica toata in comparatie cu profiturile anuale ale companiei, dar le-a asigurat celor cinci sate din apropierea minei electricitate, clinici medicale, diguri de irigare si proiecte agricole. Nu toti localnici se simt insa recunoscatori. in afara celor cinci sate subventionate, prezenta minei n-a adus decat invidie (cei care nu au slujbe in minerit purtandu-le pica celor care au) si frustrare (intrucat afluxul salariilor din minerit creste costul vietii). O izbucnire de furie s-a petrecut in 2006, cand vandalii au incendiat o tabara de explorare a celor de la Newmont in Sunbawa de Est, oprind testele pentru crearea unei noi mine.

Acum, guvernul local si cel provincial, a caror putere a crescut de la caderea dictatorului Suharto in 1998, incep sa se impuna. Luand partea intereselor de afaceri indoneziene, acestia urmaresc sa puna mana pe o parte din mina si sa aiba un cuvant de spus in distribuirea profiturilor. „N-aveam niciun control asupra destinului nostru pe vremea cand aceste contracte erau semnate sub regimul Suharto“, spune Manimbang Kahariyai, reprezentantul local al Consiliului Poporului. „Trebuie sa ne protejam viitorul.

Ce se va alege din mediul nostru cand mina se va inchide?“ in casa ei cea noua din satul Jereweh, Nur Piah se concentreaza mai mult asupra prezentului decat asupra viitorului. „Atat de multi oameni depind de mine“, spune ea. Sotul ei castiga ceva bani din comertul cu lemn, dar din salariul lui Nur Piah – aproximativ 650 $ pe luna – si-au construit casa din beton cu doua etaje.

Ca un omagiu, pe un perete atarna un tablou mare cu camionul Caterpillar 793. Slujba lui Nur Piah nu e lipsita de greutati. Manevrarea enormului camion in schimburi de 12 ore e stresanta, spune ea, indeosebi cand drumurile abrupte ale carierei devin alunecoase din cauza ploilor torentiale. insa acum, la sfarsitul unei zile lungi, ea zambeste multumita in timp ce fetita sa de sase ani ii adoarme in poala. Cel de-al doilea nume al fetitei? Higrid, varianta indoneziana aproximativa pentru „high-grade“, cel mai bun minereu din mina.

Ornamentele de aur se ivesc unul cate unul din cutiile catifelate, bijuterii de familie pe care Nagavi, o mireasa indianca de 23 de ani, a stiut dintotdeauna ca le va purta la nunta sa. Este fiica cea mare a unui proprietar de plantatie de cafea din statul indian sudic Karnataka si a crescut admirand casatoriile care marcheaza fuziunea dintre doua familii indiene bogate.

Dar numai in dimineata propriei casatorii aranjate cu unicul fiu al altei familii de proprietari de plantatii intelege ea cu adevarat cat de dureros de frumoasa poate fi traditia aurului. in momentul in care Nagavi e gata de nunta, absolventa de facultate cu o vadita predilectie pentru blugi si tricouri s-a transformat intr-o printesa indiana, stralucind in aur.

O diadema splendid lucrata atarna atat de greu – doua kilograme si jumatate –, incat ii trage capul inapoi. Trei coliere din aur si o duzina de bratari functioneaza ca o contragreutate eficienta. Infasurata intr-un sari lung de 5,5 m, tesut cu fir aurit, Nagavi iese incetisor din casa, incercand sa-si pastreze echilibrul, in timp ce arunca orez peste cap, un gest traditional de bun-ramas.

Comorile de aur pe care le poarta Nagavi – impreuna cu bijuteriile si sariurile din portbagajul automobilului de teren care o duce la sala in care se desfasoara nunta – nu reprezinta o zestre traditionala. in acest cerc de cultivatori de cafea din jurul orasului Chikmagalur, spre deosebire de numeroase regiuni mai sarace ale tarii, se considera nepotrivit ca familia mirelui sa ceara explicit o zestre. „Aceasta e considerata «partea mea» din averea familiei“, spune Nagavi, in timp ce priveste bijuteriile care valoreaza milioane de dolari.

Ca la orice nunta indiana, aurul serveste la a dovedi valoarea pe care ea o va aduce in cadrul cuplului. „Cand ai fete, trebuie sa incepi sa strangi aur din ziua in care se nasc“, spune tatal lui Nagavi, C.P. Ravi Shankar. „E important sa le mariti bine.“ Nicaieri nu e mai adanc inradacinata obsesia pentru aur ca in cultura Indiei. Venitul pe cap de locuitor in aceasta tara cu un miliard de locuitori e de 2.700 $, dar ea conduce detasat in clasamentul cererii de aur de cateva decenii.

In 2007, India a consumat 773,6 tone, adica aproximativ 20% din piata mondiala a aurului, si mai mult de jumatate din cantitatea cumparata de oricare dintre cele care o urmeza, China (363,3 tone) si Statele Unite (278,1 tone). India produce foarte putin aur, dar cetatenii sai au strans pana la 18.000 de tone din metalul galben – de peste 40 de ori cantitatea pe care o detine banca centrala a tarii.

Obsesia Indiei nu porneste doar de la preferinta pentru extravagante sau de la prosperitatea crescanda a unei clase de mijloc aflate in plina dezvoltare. Pentru musulmani, hindusi, sikh si crestini deopotriva, aurul joaca un rol central in aproape toate momentele importante ale vietii – in special la casatoria unui cuplu. Sunt circa zece milioane de casatorii in India anual si la majoritatea dintre ele, aurul e crucial, nu doar pentru spectacol, ci si pentru tranzactia, incarcata de traditii, dintre familii si generatii.

„E scris in ADN-ul nostru“, spune K.A. Babu, manager la magazinul de bijuterii Alapatt din orasul sud-vestic Cochin. „Aurul inseamna noroc.“ Lucrul acesta e cel mai evident in timpul festivalului care se tine primavara in ziua de Akshaya Tritiya, considerata cea mai favorabila pentru cumpararea aurului din tot calendarul hindus. Cantitatea de bijuterii de aur pe care indienii o cumpara in acea zi – 49 de tone, in 2007 – depaseste intr-o asemenea masura cantitatea cumparata in orice alta zi a anului in lume, incat adesea face sa creasca pretul aurului. Totusi, de-a lungul anului, epicentrul consumului de aur e la Kerala, un stat relativ prosper din extremitatea sudica a Indiei, care cuprinde 3% din populatia tarii, dar intre 7 si 8% din piata aurului.

E o caracteristica neobisnuita pentru o regiune care are unul dintre putinele guverne marxiste din lume alese pe cale democratica, dar cu radacini adanci in istorie. Port important in comertul global cu mirodenii, Kerala a intrat in contact de timpuriu cu aurul, de la romanii care ofereau monede in schimbul piperului, nucsoarei si scortisoarei, pana la valurile ulterioare de colonizatori portughezi, olandezi, englezi.

Insa istoricii locali spun ca revolta celor din regiune impotriva sistemului de caste hindus (inainte de care celor din castele inferioare le era permis sa se impodobeasca doar cu pietre si oase lustruite) si ulterioara convertire in masa la crestinism si islamism au facut ca aurul sa insemne ceva mai mult decat comert: un simbol viguros al independentei si al ascensiunii sociale. in ciuda unei istorii indelungate, Kerala nu a mai fost niciodata atat de infometata de aur ca in prezent.

Drumul de la aeroport la Cochin are de-a lungul lui panouri reprezentand femei impodobite cu bijuterii nuptiale din aur. Cei mai mari comercianti de aur din India provin cu totii din Kerala, iar 13 mari showroomuri genereaza un blocaj in trafic de 3 km pe artera principala din Cochin, Mahatma Gandhi Road (oare ce-ar fi spus despre asta asceticul Gandhi?). in randurile clasei superioare si ale consumatorilor mai tineri din Delhi si Mumbay, e posibil ca aurul sa piarda teren in fata unor materiale mai rare – si mai scumpe – precum platina si diamantele.

Dar in ciuda cresterii nivelului economic din Kerala (multumita unui numar mare de muncitori in Golful Persic) si a educatiei (rata alfabetizarii atinge 91%), atasamentul fata de metalul galben persista. Zestrea, desi oficial interzisa, domina aproape toate activitatile legate de nunta in India, iar in Kerala, cea mai mare parte a zestrei consta de obicei in aur. „Crestem intr-o atmosfera dominata de aur“, spune Renjith Leen, redactor la The Week, o revista nationala de stiri, cu sediul la Cochin.

Cand in Kerala se naste un copil, una dintre bunici inmoaie o moneda de aur in miere si-i pune copilului o picatura pe limba pentru a avea noroc. La toate evenimentele importante din primele sase luni de viata, de la botez la primul aliment solid ingerat, copilul primeste in dar bijuterii din aur: cercei, coliere, lantisoare de prins in talie. Apoi, la trei ani, un membru invatat al familiei ia o moneda si ii traseaza cuvinte pe limba, pentru a-i conferi darul elocintei.

Luate ca atare, niciuna dintre aceste ceremonii nu surprinde cat de adanc impregneaza aurul economia indiana. „El sta la baza sistemului nostru financiar“, spune Babu, managerul magazinului de bijuterii. „Oamenii il vad ca pe forma cea mai buna de securitate si de a obtine rapid bani gheata.“ Strangerea aurului pentru zile negre este o veche traditie de familie. La fel este si amanetarea bijuteriilor pentru imprumuturi urgente – si rascumpararea lor.

Bancile comerciale ofera inca acest serviciu, dupa ce incercarea lor de a-i pune capat, din anii ’90, a avut ca rezultat revolte si sinucideri in randul clientilor ingropati in datorii, si guvernul a dat ordinul de a se continua aceasta practica.

Multi fermieri din Kerala, pe de alta parte, prefera rapiditatea si accesul facil la „finantatori privati“ ca George Varghese, care opereaza in resedinta sa aflata la trei ore spre sud de Cochin. Barbat in jur de 70 de ani si pe cale de a cheli, Varghese spune ca manevreaza lunar aur amanetat valorand in jur de o jumatate de milion de dolari, chiar mai mult in perioada recoltei si in sezonul nuntilor.

E o afacere aproape perfecta, pentru ca, in pofida dobanzilor care pot ajunge la 1% pe zi pentru imprumuturile pe termen scurt, foarte putini sunt cei care nu revin. Niciun indian nu vrea sa renunte la aurul sau. „Chiar si cand a ajuns 1.000 $ uncia, nimeni nu si-a vandut bijuteriile sau monedele“, spune Varghese. „E rezerva lor si sunt increzatori ca va continua sa se inmulteasca.“ insa pe masura ce pretul metalului creste, familiilor indiene sarace le e tot mai dificil sa stranga aurul de care au nevoie pentru zestre.

Desi aceasta isi pastreaza functia sociala – echilibrand averea familiilor miresei si mirelui – cresterea pretului aurului i-a alimentat doar aspectul abuziv. in statul invecinat, Tamil Nadu, lupta pentru dobandirea aurului a dus la violenta domestica legata de chestiunea zestrei (de obicei, cand familiile mirelui bat miresele pentru ca au adus prea putin aur) si la avorturi selective (comise de familii disperate sa evite povara financiara a unei fiice).

Chiar si in Kerala, presiunea devine uneori insuportabila pentru cei nevoiasi. Rajam Chidambaram, o vaduva in varsta de 59 de ani care traia intr-o mahala de la periferia Cochinului, a gasit recent un sot pentru unica sa fiica, in varsta de 27 de ani. Familia mirelui a cerut insa o zestre mult peste puterile ei: 20 de monede sau 200 g de aur (valorand 1.650 $ acum opt ani, dar peste 2.500 astazi).

Chidambaram, femeie de serviciu, n-are decat cei doi cercei pe care ii poarta; colierul pe care l-a avut candva a ajutat la platirea facturilor de spitalizare a sotului ei decedat. „Am fost nevoita sa accept solicitarea mirelui“, spune Chidambaram stergandu-si lacrimile.

„Daca refuz, fiica mea va ramane acasa pentru totdeauna.“ Pana la urma, niste finantatori locali i-au acordat un imprumut pentru zestrea fiicei sale. Astfel Chidambaram a evitat rusinea unei fete nemaritate, dar acum e impovarata cu o datorie si e posibil sa-si petreaca restul vietii incercand s-o plateasca.

Rosemery Sanchez Condori are doar noua ani, dar dosul palmelor ei arata lustruit precum o bucata de piele veche. Asta se intampla cand o fetita isi petrece timpul sfaramand stanca sub soarele Anzilor. De cand tatal lui Rosemery s-a imbolnavit la minele din La Rinconada, acum opt ani, mama sa a muncit 11 ore pe zi culegand pietre de pe langa mine si spargandu-le in bucati mai mici pentru a gasi aur trecut neobservat. Uneori, in timpul vacantelor, Rosemery isi ajuta mama pe munte.

N-o fi o munca pentru copii, dar pentru o fetita a carei familie traieste de pe o zi pe alta, aceasta e realizarea de care e cea mai mandra. „Anul trecut am gasit doua grame de aur“, spune ea sovaind. „A fost suficient ca sa-mi pot cumpara manualele si uniforma pentru scoala.“ in minele mici din lume, cautarea aurului e o afacere de familie. Dintre cei 10-15 milioane de mineri aurari artizanali din lume, se estimeaza ca 30% sunt femei si copii. Pe muntele de deasupra La Rinconadei, barbatii dispar in mine, in timp ce sotiile lor stau langa movile de roca, manuind ciocane de doua kilograme intr-un ritm sincopat.

Pentru ca nu au cu cine lasa copiii acasa si pentru ca au nevoie de un ban in plus, femeile imbracate in traditionalele fuste lungi si cu palarii melon si-i aduc cateodata cu ele. Nesiguranta sistemului de loterie al minelor – si infidelitatea multor barbati de acolo – le obliga pe femei sa vina la munte. Cel putin stiu ca cele sase sau opt grame de aur pe care le gasesc in fiecare luna, valorand aproximativ 200 de dolari, vor ajunge la familie – nu in barurile si bordelurile insalubre care se insira in cartierul felinarelor rosii.

Doar aurul, acest obiect al dorintei si al distrugerii, putea da nastere unui loc plin de atatea contradictii surprinzatoare ca La Rinconada. indepartat si neprimitor – la 5.100 m inaltime, pana si oxigenul e deficitar – orasul creste, fara doar si poate, intr-un ritm ametitor. Apropiindu-se de asezarea din campiile inalte, primul lucru pe care un vizitator il zareste e stralucirea acoperisurilor, aflate la poalele unui ghetar maret, care arata precum un voal de nunta, de-a lungul muntelui. Apoi vine duhoarea.

Nu e vorba doar despre gunoiul aruncat in vale, ci si despre reziduurile umane si industriale care blocheaza strazile asezarii. in ciuda cresterii – numarul de mine care perforeaza ghetarul a sarit in cinci ani de la 50 la circa 250 – La Rinconada nu dispune de servicii: nu exista canalizare, salubritate, control al poluarii, servicii postale, nici macar o sectie de politie. Cea mai apropiata, care are o mana de politisti, se afla la o ora de coborat. Acesta e un loc care functioneaza, literalmente, in afara legii.

Expansiunea nebuneasca din La Rinconada a fost alimentata de convergenta cresterii pretului aurului si a introducerii, in 2002, a electricitatii. Minerii folosesc acum burghie pneumatice laolalta cu ciocanele si daltile. Traditionalele sfaramatoare de piatra actionate cu ajutorul fortei umane au lasat locul unor concasoare electrice. Electricitatea n-a facut ca mineritul sa fie mai ecologic; e suficient sa spunem ca mercurul si alte materiale toxice sunt eliberate in mediu mai rapid ca niciodata.

Dar aproape toata lumea recunoaste ca La Rinconada n-a produs nicicand atat de mult aur. Estimarile variaza intre doua si zece tone pe an, cu o valoare intre 30 de milioane si 600 de milioane de dolari. Nimeni nu stie insa cu precizie, intrucat, teoretic, o mare parte din aurul de aici nici nu exista. Ministerul Energiei si Minelor din Peru monitorizeaza cu strictete productia de aur a tarii, si asta pentru un motiv intemeiat: acest metal este principalul produs de export, iar Peru reprezinta acum cel de-al cincilea mare producator de aur din lume. Productivitatea, de 187,5 tone, e de opt ori mai mare decat in 1992.

Cu toate acestea, in La Rinconada nu exista un birou al ministerului, iar localnicii spun ca aurul care iese din mina nu e inregistrat corect, partial din cauza ca operatorii minelor si-au facut o obisnuinta din a raporta cifre de productie mai mici, pentru a evita taxele. „Suntem cu totii faliti!“, rade unul dintre acestia. „Sau cel putin asta sustinem.“ O parte din minereul neprocesat dispare, la randul sau.

La un magazin de comercializare a aurului din oras, un miner in varsta de 19 ani, pe nume Leo, recunoaste vesel ca cele 1,9 g de aur pe care le preschimba in bani provin din roci sterpelite dintr-un depozit pe care tatal sau, chipurile, il pazeste. „Facem asta de patru sau cinci ori pe saptamana si impartim profitul“, spune Leo. „Nimeni nu observa lipsa pietrelor.“ Numerosi mineri din La Rinconada nu exista nici ei. Nu exista state de plata – doar acei saci cu pietre –, iar unii operatori ai minelor nici nu se mai obosesc sa-si noteze numele muncitorilor. Desigur ca sefii se pot imbogati de pe urma acestei sclavii oficializate.

Managerul uneia dintre cele mai mari unitati de productie din La Rinconada spune ca mina sa produce 50 kg la fiecare trei luni – aur in valoare de peste 5 milioane de dolari anual. Muncitorii, cu a lor cachorreo lunara, strang fiecare, in medie, cam zece grame de aur, adica in jur de 3.000 $ pe an. In ciuda disparitatii, minerii nu se revolta impotriva sistemului; de fapt, ei par sa prefere sansa slaba de a castiga bine o data pe luna in mina in locul sigurantei cenusii a salariilor mici si a saraciei lucii de la campie.

„E o loterie dura“, spune Juan Apaza, minerul care munceste sus, pe ghetar. „Dar cel putin ne ramane speranta.“ O loterie mai neiertatoare cu care minerii si familiile lor trebuie sa se confrunte e cea in care acestia incearca pur si simplu sa supravietuiasca intr-un loc atat de periculos si devastat. Speranta de viata in La Rinconada este de numai 50 de ani, cu 21 mai putin decat media nationala.

Accidentele de mina mortale sunt comune, adesea provocate de explozibili grosolani, manevrati de mineri lipsiti de experienta sau beti. Daca explozia nu-i ucide, vaporii de monoxid de carbon ar putea s-o faca. in Peru exista legi stricte cu privire la siguranta in mine, dar in La Rinconada nu se face o supraveghere atenta. „Din cele 200 de companii de aici, numai 5 impun obligativitatea purtarii unui set complet de echipament de protectie“, spune inginerul responsabil cu siguranta, Andrés Paniura Quispe, care lucreaza la una dintre putinele companii ce pastreaza standarde inalte, dar care le cere totusi minerilor sa-si cumpere propriul echipament.

Minerii intampina perspectiva mortii cu un fatalism meditativ. Proverbul local „Al labor me voy, no sé si volveré“ se traduce prin „Plec la munca, nu stiu daca voi reveni“. De fapt, o moarte in mina e considerata de bun augur pentru cei ramasi in viata. Sacrificiile umane, practicate in Anzi de secole, sunt privite inca drept cea mai inalta forma de ofranda adusa zeitatii muntelui. Potrivit credintelor locale, procesul chimic prin care muntele absoarbe creierul uman aduce zacamantul de aur mai aproape de suprafata, facandu-l mai usor de extras. Dar cu siguranta ca zeii nu sunt prea incantati de cat de otravit e acum mediul din La Rinconada.

Canalizarea primitiva si gunoiul de pe strazile supraaglomerate sunt neplaceri minore in comparatie cu tonele de mercur eliberate in cadrul procesului de separare a aurului de roca. In mineritul aurului la scara mica, estimeaza UNIDO, pentru fiecare gram de aur recuperat se elibereaza in mediu intre doua si cinci grame de mercur – o statistica socanta, dat fiind faptul ca poluarea cu mercur poate provoca daune severe sistemului nervos si tuturor organelor vitale.

Potrivit activistilor de mediu din Peru, mercurul eliberat in La Rinconada si in orasul minier vecin, Ananea, contamineaza raurile si lacurile pana la malul lui Titicaca, pe o distanta de pana la 250 km. Locuitorii din zona La Rinconada sufera cel mai mult din pricina acestei distrugeri. Tatal lui Rosemery, Esteban Sánchez Mamani, a muncit aici timp de 20 de ani, iar acum arareori mai intra in mina din cauza unei afectiuni cronice care l-a secat de energie si i-a provocat hipertensiune. Sánchez nu e sigur de ce boala sufera – singura sa vizita la medic a fost neconcludenta –, dar banuieste ca isi are originea in mediul poluat.

„Stiu ca minele mi-au furat ani din viata“, spune Sánchez, al carui trup ghebos il face sa para cu zeci de ani mai in varsta decat cei 40 pe care ii are. „Dar e singurul gen de viata pe care-l cunoastem.“ Soarta familiei depinde acum de minereul pe care sotia lui Sánchez, Carmen, il aduce de pe munte. Asezat pe podeaua colibei de piatra a familiei, Sánchez isi petrece majoritatea timpului sfaramand roca in bucati mai mici, pastrandu-le pe cele cu aur intr-o ceasca albastra de cafea.

Rosemery isi face temele pe un sac de orez, bombardand vizitatorul cu intrebari despre viata din afara orasului La Rinconada. „Mestecati frunze de coca la dumneavoastra in tara? Aveti vreo alpaca?“ Desi e numai in clasa intai, e hotarata sa devina contabil si sa traiasca in SUA. „Vreau sa plec cat mai departe de aici“, spune ea. Rosemery se tine codita dupa tatal ei, care duce doi saci de minereu – transportul saptamanal – la micuta moara situata mai sus de casa lor. Asta e parte dintr-o rutina fara sfarsit, dar de fiecare data Sánchez nadajduieste sa dea lovitura. in cel mai rau caz, el spera sa fie suficient aur pentru a-si putea tine cei doi copii la scoala.

„Vreau sa invete ca sa poata pleca de aici“, spune Sánchez, care n-are nici sapte clase. impreuna, tatal si fiica il privesc pe morar practicandu-si vechiul mestesug. Cu mainile goale, acesta roteste mercurul lichid intr-un vas de lemn pentru a separa aurul de piatra, deversand reziduurile cu mercur intr-un parau ce curge pe sub atelier. Noua metri mai jos, o fetita umple o sticla de plastic cu apa poluata. Dar in atelierul morarului, toti ochii sunt atintiti asupra pepitei argintii de marimea unei bilute pe care o obtine acesta; exteriorul invelit in mercur ascunde o cantitate necunoscuta de aur. indesandu-si pepita in buzunar, Sánchez urca cu greu dealul la un magazin care cumpara aur.

Negustorul, unul dintre cele cateva sute din oras, arde mercurul cu o lampa de sudura, eliberand gazul toxic printr-o teava de evacuare in aerul rarefiat si rece. in timp ce omul lucreaza, Sánchez se plimba prin incapere, cu sapca gri si roasa in mana. Dupa zece minute, un graunte micut de aur apare sub flacara. Sánchez se incrunta.

Cantareste numai 1,1 g. Negustorul numara cateva bancnote si, ridicand din umeri, ii intinde lui Sánchez o suma care, dupa scaderea taxei datorate morarului, lasa familia cu mai putin de 20 $. „Data viitoare o sa fii mai norocos“, spune el. Poate luna viitoare, sau cea care va urma. Castigandu-si existenta la inaltime, pe un ghetar, Sánchez stie ca norocul e singurul lucru la care poate spera.



1 Comment

  1. si inca o data banii castiiga in favoarea mediului.cei care contribuie la distrugerea planetei ar trebui sa se uite in oglinda si sa se intrebe:”sunt fericit?”ei bine raspunsul e nu.cat de mandru ai fi daca ai afla tara ta e cea mai curata si nepoluata din lume.fiecare ar trebui sa respecte regulile.eu as vrea ca de ziua mediului nimeni sa nu se duca la serviciu sau la scoala,mergand pe bicicleta,nu cu masina,si protejand mai mult mediul cand te gandesti ca un om distruge ce un altul reusit singur sa realizeze ceva.majoritatea oamenilor sunt indiferenti.daca ne unim intr-o luna putem realiza ce nu reuseste altul intr-un an
    pace lumii!
    cu tot respectul cristian iulia

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*