Apa Dulce

O furtună de vară umple din nou Lacul Tofte, în Minnesota de nord. Foto: Minden Pictures

Cantitatea de umiditate de pe Pământ nu s-a schimbat. Apa băută de dinozauri acum milioane de ani e aceeaşi din ploaia de astăzi. Dar e suficientă pentru o planetă mai aglomerată?

Eu şi fiica mea suntem mereu în căutare de miracole, când o conduc dimineaţa la autobuz, pe aleea de la fermă. Şi de câte ori le găsim, au în ele magia apei: o pânză de păianjen grea de rouă, ca un colier de strasuri. Un bâtlan de culoarea ploii, care-şi ia zborul de lângă pârâu. Într-o dimineaţă formidabilă, ne-au năpădit broaştele. Ieşeau cu zecile din iarba de la picioarele noastre, în salturi arcuite, arătându-şi abdomenele albe, ca într-un potop de amfibieni. Parcă ne aflam în zorii unei noi ere acvatice. Altă dată, am găsit o ţestoasă-agresivă în armura ei primordială, de un verde spălăcit.
De obicei trăieşte numai în lacuri, dar cine ştie ce ambiţie o adusese pe aleea noastră cu pietriş, folosind săptămâna ploioasă drept paşaport către alte meleaguri.
Pârâul fără nume care se rostogoleşte prin valea noastră ne fascinează. Înainte să ne mutăm în Sudul Appalachiei, am locuit mulţi ani în Arizona, unde o apă curgătoare permanentă de asemenea mărime ar fi declarată monument al naturii. În statul Marelui Canion, simbolul de pe orice plăcuţă de înmatriculare ne aminteşte că apa schimbă faţa pământului: a despicat deşertul stâncos ca pe o piersică, lăsând în urmă o tăietură adâncă de un kilometru şi jumătate, cu o infinitate de nuanţe. Acolo, oraşele funcţionează ca nişte staţii spaţiale şi fiecare mililitru de apă dulce e adus din râuri îndepărtate sau pânze freatice străvechi. Dar oamenii sunt atât de obişnuiţi să ia apa ca pe un bun garantat, încât în pieţele publice din Arizona tot mai susură arteziene, iar fermierii din zonă cultivă recolte hidrofile. Cei care vin acolo din zone mai ploioase irigă peluze care să le amintească de verdeaţa lăsată în urmă. Dar adevărul depăşeşte toate fanteziile când localnicii aşteaptă ploaia luni de zile şi văd cum cactuşii strâng cureaua, iar cucii-de-pământ se bat pe picăturile preţioase scăpate dintr-o cana din grădină. Apa e viaţă. E supa sărată din care am apărut, sistemul circulator al lumii, o delicată punte moleculară pe care ne ţinem echilibrul în viaţă. Alcătuieşte două treimi din corpul uman, dar şi din harta lumii; iar fluidele noastre vitale sunt sărate, ca oceanul.
Aşchia nu sare departe de trunchi.
Deşi nu-i suntem destul de recunoscători Apei Mame, înţelegem instinctiv că ea deţine puterea. Ne clădim civilizaţiile pe malurile mării şi ale marilor fluvii. Cea mai adâncă teamă a noastră e fie lipsa umezelii – fie excesul. În ultima vreme, am ridicat temperatura medie pe planetă cu 0,74°C, cifră aparent neînsemnată. Dar inundaţiile, secetele, uraganele, creşterea nivelului oceanelor, barajele rupte nu sunt neînsemnate. Apa e faţa vizibilă a climei şi deci şi a schimbărilor de climă. Schimbarea regimului ploilor inundă unele regiuni şi lasă altele fără apă, ca şi cum natura ar face demonstraţia unei lecţii dramatice de fizică: aerul cald reţine mai multe molecule de apă decât cel rece.
Efectele sunt evidente de-a lungul coastelor devastate din Louisiana până în Filipine, unde aerul supraîncălzit de deasupra oceanelor dă naştere unor superfurtuni nemaiîntâlnite. În locurile aride, aceeaşi fizică amplifică evaporarea şi seceta, vizibile la fermele uscate ca praful din bazinul Murray-Darling, în Australia. Pe vârfurile din Himalaya, gheţarii, a căror apă susţine populaţii numeroase, se micşorează. }estoasa pe care am găsit-o pe alee căuta poate refugiu pe un teren mai înalt. Vara trecută, după un şir de inundaţii, roşiile s-au mănat pe vrej şi fermierii au avut nevoie de ajutor de la stat pentru al treilea an consecutiv. În deceniul trecut am avut furtuni mai intense ca niciodată, cu ploi torenţiale care au culcat la pământ recoltele, cu stâlpi de curent şi stejari uriaşi îmbibaţi de apă, ale căror rădăcini nu mai găseau reazem în pământul suprasaturat. Cuvântul „dezastru“ pare să-şi bată joc de noi. Când fenomenele meteorologice şocante se tot repetă, noi n-avem cum să mai fim surprinşi.
Cum e posibil să ne fugă pământul de sub picioare? Tot ce ştim, ştim din ritmurile lui: apa curge din munţii cu vârfuri înzăpezite, ploaia şi soarele vin în anotimpul potrivit. Poate că oamenii au inventat vorbirea pentru a le explica aceste constante copiilor. Acum ce să le mai spunem? Că termenul „constant“ s-a dizolvat sau că a murit de sete? Când Pământul pare să-şi ridice glasul ca vuietul furtunii, avem oare urechi să auzim?
La celălalt capăt al lumii faţă de valea mea umedă, valea Bajo Piura e o căldare uriaşă cu cele mai uscate nisipuri holocene care mi-au intrat vreodată în bocanci. Deşertul Piura, de 36.000 km2, se întinde din partea de nord-vest a litoralului peruan până în Sudul Ecuadorului şi adăposteşte multe specii endemice de plante cu spini. Profilul ecoregiunii e considerat uscat spre foarte uscat, iar Bajo Piura, pe latura ei de sud, e cea mai uscată, după orice standarde. Din ianuarie până în martie se adună cel mult 2,5 cm de ploaie, în funcţie de toanele lui El Niño – îmi explica şoferul nostru, hurducând maşina prin albia uscată a Río Piura, „dar în alţi ani, nimic“. Am traversat timp de ore întregi câmpuri acoperite de o crustă albă, distruse de anii de irigaţii, apoi văi care îţi ardeau ochii, de nelocuit pentru orice specie în afară de câte un pâlc de Prosopis pallida, un arbust cu rădăcini adânci, probabil cel mai bine adaptat la clima aridă. Şi, remarcabil, câteva familii risipite de Homo sapiens.
Sunt refugiaţi din motive economice, în căutare de pământ care nu costă. L-au găsit în Bajo Piura, deşi traiul aici are costurile lui ascunse, iar terenurile uscate, sensibile, plătesc şi ele un preţ, fiindcă oamenii intensifică deşertificarea, folosind orice plantă vie ca lemn de foc. M-a adus aici ca jurnalist un proiect inovator de reîmpădurire. Conservaţioniştii peruvieni, împreună cu un ONG, Heifer International, încurajau populaţia să crească capre, care mănâncă păstăile bogate în proteine ale arbuştilor locali şi le împrăştie seminţele prin deşert. La umbra unui adăpost din beţe, o tânără mamă şi-a pus oala ciobită pe un foc de bălegar şi mi-a arătat cum încheagă brânză din lapte de capră. Dar e greu de găsit timp pentru mulsul caprelor când fiecare femeie din zonă trebuie să meargă pe jos vreo opt ore zilnic ca să aducă apă.
Soţii lor săpau o fântână în apropiere. Cimentau puţul centimetru cu centimetru, cu mistrii şi cofraje de placaj, şi coborau un om până jos cu un vinci solid, făcut de ei, ca să trimită la suprafaţă găleţi de nisip. Doisprezece oameni plini de speranţă, cu pălării de paie pătate, s-au dat la o parte ca să le văd munca, din care deocamdată nu rezultase decât un munte de nisip excavat, uscat ca praful. M-am uitat în jos, în gaura neagră, apoi m-am întors şi am urcat pe mormanul de nisip să-mi ascund lacrimile deloc profesionale. Nu-mi puteam imagina o asemenea perseverenţă şi mă întrebam cât vor rezista aceste familii greu încercate până se vor sătura de chinurile apei şi se vor muta de-aici.
Au trecut cinci ani şi ei tot excavează nisip uscat, săpându-şi soarta de microcosmos pe această planetă. N-au unde să plece. În Africa subsahariană, 40% dintre familii trăiesc la peste o jumătate de oră de cea mai apropiată sursă de apă, iar distanţa creşte încontinuu. Fermierii australieni nu au cum să ţină pasul cu ploile schimbătoare, care s-au mutat spre sud şi cad în ocean. Un somon care se loveşte de un baraj în drum spre pârâul lui natal nu-şi poate face alte planuri. Săpăm cu toţii în continuare, cât ne ţin puterile.
Când eram mică, am auzit că, dacă priveşti în sus din fundul unei fântâni, poţi vedea stelele chiar şi ziua. Au scris despre asta şi Aristotel, şi Charles Dickens. Imaginea acelui petic de cer înstelat m-a alinat în multe nopţi întunecate. Există însă o singură problemă: nu e adevărat. Cultura occidentală nu s-a grăbit să renunţe la poveste: astronomii au crezut-o secole de-a rândul, dar câtorva le-a venit până la urmă ideea s-o testeze şi şi-au spulberat iluziile prin simpla observaţie.
Civilizaţia a renunţat la fel de greu la mitul infinitei generozităţi a Pământului. Noi ştiam că aşa e şi nu voiam să căutăm dovezi contrare. Am pompat pânzele freatice, am deviat râurile, ne-am încrezut în dubla stea norocoasă a expansiunii umane neîngrădite şi a resurselor infinite. Acum, în ţări care adăpostesc jumătate din populaţia globului, pânzele freatice scad văzând cu ochii. Cu prea multă largheţe ne-am depăşit creditul.
În 1968, ecologul Garrett Hardin a scris o lucrare cu titlul Tragedia bunurilor comune, devenită lectură obligatorie pentru toţi studenţii la biologie, care abordează probleme rezolvabile doar printr-o „schimbare în valorile sau ideile de moralitate umane“ în situaţiile în care urmărirea raţională a interesului individual duce la un dezastru colectiv. De exemplu, fermierii care exploatează în comun o păşune îşi vor mări cirezile puţin câte puţin, până vor distruge terenul prin păşunat excesiv. În cazul acesta, conduita corectă e să accepţi să-ţi autoimpui limite care păreau de neimaginat la început. Deşi legile noastre presupun că moralitatea e ceva fix, Hardin subliniază că „moralitatea unui act e o funcţie a stării sistemului la momentul efectuării actului“. În fond, odinioară nu era niciun păcat să împuşti porumbei-migratori pentru plăcintă, specie acum dispărută.
Apa e bunul comun prin excelenţă. Odinioară, cursurile de apă păreau la fel de nesfârşite ca stolurile de porumbei ce întunecau cerul, iar ideea de a proteja apa părea la fel de absurdă precum cea de a o vinde la sticlă. Dar regulile se mai schimbă. Comunităţile umane au studiat sistemele acvatice şi au redefinit în nenumărate rânduri utilizarea raţională, de la vechile regulamente de irigaţii din New Mexico până la Convenţia ONU privind apele curgătoare internaţionale. Constituţia Ecuadorului e prima din lume care include drepturile naturii, astfel că râurile şi pădurile nu sunt doar proprietăţi, ci au dreptul lor la dezvoltare. În baza acestei legi, cetăţenii pot intenta procese în numele unei cumpene de ape afectate, fiindcă de sănătatea ei depinde binele comun. Poate şi alte naţiuni vor urma exemplul Ecuadorului. Aşa cum odinioară legile ezitau să admită că femeile sau sclavii eliberaţi sunt cetăţeni cu drepturi depline, acum facultăţile de drept americane îşi revizuiesc programa, pentru a înţelege şi a recunoaşte drepturile naturii.
Un pahar de apă de pe biroul meu prinde lumina după-amiezii; caut şi acum miracole. A cui e apa aceasta? Cum pot spune că e a mea când soarta ei e să curgă prin râuri şi organisme vii, cum a făcut şi cum va face de atâtea ori? E o relicvă străveche, uluitoare, pusă temporar în carantină în paharul meu, aşteptând să se întoarcă la ai ei, să mişte un munte. E etalonul de aur al monedei biologice, iar vestea bună e că o putem conserva în nenumărate moduri. În plus, spre deosebire de ţiţei, apa nu dispare. Pe de-o parte, aveam dreptate să ne încredem în infinita gene-rozitate a Pământului, fiindcă fiecare picătură de ploaie se va întoarce în ocean, iar oceanul se va ridica în nori. Pe de altă parte, ne înşelam, fiindcă nu noi suntem importanţi pentru apă, ci invers. Sarcina noastră e să găsim un mod rezonabil de a supravieţui cu atâta câtă este. Îndemnurile date de dovezi, îndrumarea ştiinţei şi dorinţa de a proteja bunul comun: iată instrumentele noului secol. O privire atentă asupra planetei noastre scăldate de ape e modul în care ne putem da seama ce riscăm şi unde ne e locul.

Text: Barbara Kingsolver

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din aprilie 2010)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*