Ce va urma?

Specialistul în computere Jason Sun priveşte ecranele, monitorizînd complicatele interacţiuni ale curenţilor oceanici calzi şi reci o primă cauză a schimbărilor climatice globale. Foto: Peter Essick

Ce obţii cînd compari date climatice de sute de mii de ani prelevate din gheţari, peşteri şi recife de corali cu previziunile modelate de cele mai performante supercomputere din lume? Adaugă o doză serioasă de gaze cu efect de seră, şi rezultatul e o prognoză îngrozitoare.

Unu. Doi. Trei. Sus!“ strigă Cathy Whitlock, expertă în polen fosil şi paleoclimatologie la Universitatea din Oregon. Împreună cu trei dintre noi doi studenţi de-ai ei şi cu mine strîngem cu putere tubul rece de metal al unui carotier folosit pentru foraje lacustre şi ne opintim. „Încă o dată!“ comandă ea. Încet-încet, carotiera pe care Whitlock şi studenţii săi au împlîntat-o în malul mlăştinos al Lacului Little, o bijuterie de apă albastră, situat în munţii din zona centrală a coastei Oregonului, se ridică din nămol. „Încă o dată!“ comandă Whitlock. În cele din urmă, reuşim să scoatem tubul din noroi. Whitlock se bucură ca un copil care tocmai a primit prima sa bicicletă, atunci cînd din tub alunecă această ultimă probă de nămol vechi, groasă de 5 cm şi lungă de un metru.
„Oh, e o carotă superbă. Această culoare maronie ne arată că nămolul e plin de materie organică, în special de polen. Nu putem vedea polenul decît la microscop, însă e acolo“ spune ea.
Iar în polen stau ascunse indicii privitoare la unul din cele mai mari mistere cu care se confruntă cercetători precum Whitlock. Ce a provocat şi va provoca în continuare schimbările climatice rapide pe care le suportă periodic Pămîntul? Nu fluctuaţiile de circa 100.000 de ani dintre un Pămînt îngheţat şi unul mai cald, care s-au petrecut în decursul ultimului milion de ani, sau cam aşa ceva, ci schimbări mult mai rapide, pe care cercetătorii le-au identificat recent, în cursul cărora Pămîntul a trecut brusc de la o perioadă glaciară la căldura zilelor de picnic şi înapoi. Cît de des şi cît de rapid s-au întîmplat asemenea schimbări dramatice? Şi, poate mult mai important, ce ne spun aceste inversiuni bruşte din trecut despre direcţia în care se îndreaptă clima Pămîntului acum şi în viitor?
Pentru a răspunde acestor întrebări, cercetătorii se străduiesc să scoată la lumină semne ale climatului străvechi, dintr-o gamă surprinzător de largă de depozite: gheaţă şi morene glaciare, stalagmite din peşteri, inele de creştere a copacilor şi corali, dune de nisip şi praf sau cochiliile microscopice ale organismelor îngropate în sedimentele oceanice de mare adîncime. Alţii se orientează spre mărturii ale societăţii omeneşti, folosind inscripţii arheologice, însemnări ale negustorilor de vinuri sau despre grădinărit, jurnale de bord ale corăbiilor, sperînd să reconstituie climatul din trecutul mai apropiat. „Avem nevoie de înregistrări atît umane, cît şi naturale“ explică glaciologul Lonnie Thompson, de la Universitatea de Stat din Ohio, care s-a specializat în extragerea carotelor din gheţarii în curs de topire din munţii regiunilor tropicale. „Vrem să înţelegem cum a funcţionat climatul înainte şi după apariţia oamenilor. E singurul mod în care putem estima impactul omenirii asupra climatului, cît de mult sîntem răspunzători pentru felul în care acesta se schimbă acum.“
Cît de rapid pot surveni schimbările climatice se poate vedea clar din studiul lui Whitlock asupra carotelor de la Lacul Little. În laboratorul său sînt depozitate carote ca aceea pe care am extras-o noi. Fiecare metru de nămol conţine grăuncioare de polen din ultimii 2.300 de ani, provenind din arbori, ierburi şi plante cu flori. Pentru a găsi polenul în nămol, Whitlock ia eşantioane din fiecare carotă la intervale fixe, apoi introduce noroiul într-o baie chimică, în care totul e dizolvat, mai puţin miile de granule de polen, pînă atunci invizibile. Pune o picătură din reziduul încărcat de polen pe o lamă de microscop, de pe care „citeşte“ apoi cam 300 de granule, identificînd specia fiecăreia un proces care-i permite să urmărească felul în care s-a schimbat vegetaţia din munţii de pe coastă în timpul variaţiilor climatice din trecut.
„În zona lacului, roca de bază se găseşte la circa 18,25 m spune Whitlock, punînd o lamelă la microscop. Polenul de la acel nivel datează de acum circa 42.000 de ani.“
Foarte puţine lacuri de munte au asemenea înregistrări continue, adaugă ea, pentru că adesea ele se formează după retragerea gheţarilor. Însă Lacul Little s-a format în urma unei alunecări de teren care a blocat un mic pîrîu înainte de ultima perioadă glaciară. Polenul din sedimentele sale mîloase „ne spune cum trebuie să fi fost mediul de coastă din Oregon înainte şi în timpul ultimei perioade glaciare şi cum s-a schimbat, o dată cu încălzirea climei, acum cam 13.000 de ani“ spune Whitlock.
„A fost o mare schimbare continuă ea. Uite cum trebuie să fi arătat pădurea acum 21.000 de ani, în perioada de vîrf a ultimei epoci glaciare. Chiar că era o cu totul altă lume.“
Mă aşez la microscop, iar ea mă ghidează de la o granulă la alta. Este o tură surprinzător de uşoară, de vreme ce această lamă nu conţine, de fapt, decît două tipuri de polen: granulele mari, de forma unor rinichi, ale molizilor Engelmann, şi cele mai mici, ale coniferului tsuga, care arată ca nişte ovaluri cu două mici urechiuşe.
„Şi-acum gîndeşte-te spune Whitlock. Molizii Engelmann nu mai cresc astăzi în munţii de pe coastă. Locul lor a fost luat de duglas; acesta e coniferul dominant. Însă nu există nici un grăunte de polen de duglas pe această lamă. Pinii duglas nu-şi fac apariţia decît cu puţin înainte de sfîrşitul ultimei perioade glaciare, apoi, dintr-o dată bum! sînt aici, iar pădurea de molizi a dispărut. Iar asta se întîmplă în 200 pînă la 500 de ani: o întreagă pădure dispare şi alta îi ia locul.“
Whitlock face o pauză. „Aşa că vrem să înţelegem cum şi de ce s-a întîmplat asta. Ce a produs o schimbare atît de dramatică şi de rapidă a pădurii şi a climatului? Şi ce s-ar întîmpla dacă climatul s-ar modifica în sens opus, spre o altă perioadă glaciară din nou sau spre o încălzire chiar mai mare? Cum vom reacţiona noi, oamenii?“

Carotele de gheaţă din Groenlanda, primele extrase şi analizate prin anii ,60, le-au oferit cercetătorilor nişte indicii preliminare despre schimbările climatice rapide. Cum gheaţa din această regiune s-a acumulat neîncetat timp de peste 100.000 de ani, ea păstrează unele din cele mai bune înregistrări ale unor parametri, cum sînt temperaturile, cantitatea de precipitaţii şi compoziţia atmosferei din trecut.
În combinaţie cu carote chiar mai vechi, extrase din Antarctica, de la Staţia Vostok, carotele din Groenlanda au pus în evidenţă, conform aşteptărilor, lungi perioade de răcire treptată, urmate de perioade calde, mai scurte. Însă gheaţa din Groenlanda a dat la iveală şi că, în decursul lungilor perioade reci, au existat şi etape scurte de încălziri şi răciri. Aceste schimbări mai scurte se produc brusc, făcînd ca vremea să sară de la rece la cald şi apoi iar la rece, uneori pur şi simplu în decenii. Iar aceste schimbări au ridicat o nouă întrebare, deocamdată fără răspuns: Ce a provocat şi ar putea provoca din nou aceste oscilaţii?
Schimbările climatice bruşte s-au produs pe tot parcursul ultimei perioade glaciare de acum circa 70.000 de ani pînă acum cam 11.500 de ani. În momentul culminant al acestei glaciaţii, mari calote acopereau vaste regiuni din America de Nord, Europa, părţi din Rusia şi Antarctica. Periodic, gheaţa se topea, apoi avansa din nou, pînă la topirea finală un eveniment care marchează începutul epocii moderne, mult mai călduroasă şi mai stabilă climatic, cunoscută sub numele de holocen.
Holocenul a început însă ca la comandă, cu o încălzire abruptă probabil cauza alterării bruşte a pădurii lui Whitlock. I-a urmat o revenire la vremurile reci, apoi o altă încălzire acum 11.500 de ani. În acest salt, temperatura de la suprafaţa Groenlandei a crescut cu 80C într-un singur deceniu. Anglia s-a încălzit şi ea brusc, devenind un paradis pentru anumite specii de gîndaci care pot trăi doar în medii calde. Şi, pe ambele coaste ale Atlanticului de Nord, încălzirea subită a topit gheţari tereştri milenari în doar cîteva sute de ani.
„Toate acestea s-au petrecut, practic, peste noapte“ spune Peter Clark, de la Universitatea de Stat din Oregon, care urmăreşte schimbările climatice în evoluţia geologiei glaciare a Irlandei. „Ne-ar plăcea să înţelegem de ce s-au petrecut retragerile bruşte ale calotelor ce le-a declanşat şi dacă ceva asemănător s-ar putea întîmpla astăzi“ spune el. Însă pentru a afla aceste răspunsuri trebuie să aflăm mai întîi, cît mai precis, cînd s-a topit gheaţa.“
În încercarea de a răspunde la această întrebare, Clark şi colegul său, geologul Marshall McCabe, de la Universitatea din Ulster, Irlanda, îşi îmbracă pelerinele de ploaie, îşi încalţă cizmele de cauciuc, iau cu ei lopeţi şi pungi de plastic şi pornesc spre un mal mîlos de pe păşunea unui fermier, aflată pe coasta irlandeză a Atlanticului. În drum, McCabe arată cu lopata spre un mic palmier, plantat lîngă casa fermierului. „Îţi dai seama? Ne aflăm la aceeaşi latitudine aici ca şi a sudului Alaskăi. Iar palmierul ne demonstrează că prietena noastră, „banda rulantă“ a Atlanticului de Nord, funcţionează“ spune el, referindu-se la curenţii oceanici care atrag apa caldă de la tropice spre coasta irlandeză, menţinînd aici un climat temperat. „Altfel, palmierul ăsta ar fi mort.“
Din studiile asupra recifelor de corali şi sedimentelor marine, paleoclimatologii au arătat cît de important este acest sistem al circulaţiei oceanice „banda rulantă“ nord-atlantică pentru climatul întregii planete. În timpul perioadelor glaciare, el s-a încetinit, iar ocazional chiar s-a oprit, provocînd o succesiune de evenimente care au dus, în final, la creşterea temperaturilor în emisfera sudică şi la scăderea lor în cea nordică.
În decursul ultimei perioade glaciare, atunci cînd curentul a încetinit, Irlanda semăna mai mult cu Alaska. Munţii săi erau acoperiţi de gheţari care înaintau peste zonele de la poale şi se vărsau în ocean. Dar ori de cîte ori butonul climei era apăsat şi îngheţul profund înceta pentru moment, gheţarii Irlandei începeau să se retragă rapid. Apa rezultată din topirea lor se revărsa peste uscat, săpînd albii largi şi adînci, purtînd cu ea o pastă mîloasă spre mare. „Erau nişte evenimente de intensitate maximă“ spune McCabe.
Pe măsură ce mîlul se aşeza, organisme minuscule, numite zooplancton, erau îngropate în sedimente. Astăzi, nivelurile relative ale mării fiind mult mai scăzute decît în trecut, pentru că uscatul nu mai e împovărat cu gheaţă, acele depozite mîloase se află cu pînă la 80 m deasupra oceanului, iar un geolog care ştie unde să caute poate găsi în ele fosile de zooplancton acoperite de cochilii, numite foraminifere. Pentru cercetările paleoclimatice, foraminiferele sînt esenţiale, deoarece cochiliile lor calcaroase pot fi datate. Şi de aceea McCabe şi Clark au venit pe această păşune: ca să colecteze cam 20 de kilograme de mîl cu foraminifere, pentru datare. Avînd la dispoziţie date precise asupra retragerii rapide a gheţii, cei doi vor putea lega istoria glaciaţiilor din Irlanda de cea a Americii de Nord şi a Scandinaviei. După datarea foraminiferelor din mîlul de pe coasta Mării Irlandei, McCabe şi Clark au găsit dovezi ale unei ridicări rapide, de 10 m, a nivelului global al mării, de acum 19.000 de ani. „A fost o topire masivă în emisfera nordică, o retragere generală a întregii calote spune Clark. N-a fost doar un mic eveniment local. Trebuie să ne imaginăm două calote de gheaţă, de mărimea Groenlandei de azi, care s-au topit în cîteva sute de ani.“
Ce a putut declanşa un asemenea eveniment la scară mare? McCabe şi Clark consideră că de vină ar fi putut fi însăşi greutatea gheţii. Pe măsură ce calotele de gheaţă au crescut, greutatea tot mai mare a acestora a apăsat terenul de dedesubt. Acolo unde gheţarii au coborît suficient de mult încît să ajungă la nivelul mării, gheaţa a început să plutească, rupîndu-se în aisberguri. „Acest lucru ar fi adus mai multă apă dulce în ocean, schimbîndu-i salinitatea şi curenţii de adîncime“ spune Clark.
Mai multă apă dulce în Atlanticul de Nord ar fi dus la încetinirea „benzii rulante“ şi la reducerea cantităţilor de apă caldă atrasă dinspre tropice, schimbînd dinamica circulaţiei oceanice şi temperaturile pînă spre sud, în Antarctica. Modelele pe computer care simulează climatul Pămîntului arată că ceea ce se întîmplă în Atlanticul de Nord afectează foarte rapid restul planetei. „Pe măsură ce apa se răceşte aici, oceanul se încălzeşte în emisfera sudică spune Clark. Este un efect de du-te-vino. Această încălzire ar fi putut provoca topirea unui strat de gheaţă în Antarctica.“
Iar acest volum adiţional de apă dulce rece dinspre Antarctica ar fi putut determina, la rîndul său, curenţii calzi tropicali să curgă înapoi spre nord, pornind „banda rulantă“ nord-atlantică. Încă o dată, calotele din emisfera nordică ar fi început să se topească.
„În principiu, rezultatul final este topirea calotelor de la ambii poli ai Pămîntului, dar produsă în momente uşor diferite spune Clark. Astăzi avem două mari calote glaciare: Groenlanda şi Antarctica. Iar climatul se schimbă din cauza marilor cantităţi de dioxid de carbon pe care le eliberăm în atmosferă. Cum afectează aceasta cele două calote? Iar dacă ele se vor topi, cum ne va afecta aceasta pe noi?“

Nu toată lumea este convinsă că schimbările bruşte ale climei Pămîntului au fost declanşate doar de „banda rulantă“ a Atlanticului de Nord. „Poate că acest lucru este valabil la latitudini mari, nu însă şi la tropice“ spune Lonnie Thompson, despre care mulţi consideră că a realizat cele mai bune înregistrări paleoclimatice din zonele toride latitudinile dintre Tropicul Racului şi cel al Capricornului.
„Există o predispoziţie în viziunea noastră asupra schimbărilor climatice, care ne face să vedem evenimentele emisferei nordice ca fiind cele mai importante“ explică Thompson, în timp ce ne echipăm pentru a intra în depozitul său de carote de gheaţă, din campusul Universităţii de Stat din Ohio. „Însă e o predispoziţie legată de colectarea de date: de aici provin cele mai multe înregistrări.“
În spatele unei uşi banale, de culoare bej, se află 6.000 de metri de carote de gheaţă, care-i oferă lui Thompson datele necesare pentru a contrazice această interpretare. Carotele provin din gheţarii care încununează piscurile unor munţi în Anzi, Himalaya, în Alaska şi Muntele Kilimanjaro.
Carotele sînt păstrate în cilindri de carton argintiu şi sînt stivuite pe nişte rafturi acoperite cu gheaţă. Un termometru arată 300C, iar eu dîrdîi de frig, în pofida pufoaicei. Însă frigul ce te amorţeşte este necesar pentru conservarea a ceea ce a dispărut sau va dispărea în curînd: istoria climatică a tropicelor. „Sursele acestor înregistrări, gheţarii de pe cei mai înalţi munţi, se topesc din cauza creşterii gazelor cu efect de seră în atmosferă spune Thompson. O parte din gheaţa pe care am colectat-o şi pe care o avem aici a dispărut deja din munţi.“
Gazele cu efect de seră, cum sînt dioxidul de carbon şi metanul, sînt eliberate de diverse activităţi umane. În ultimii 150 de ani, cantitatea acestor gaze în atmosfera Pămîntului a crescut enorm, reţinînd mai multă căldură şi provocînd creşterea temperaturilor şi topirea gheţarilor din întreaga lume.
Thompson scoate din raft unul din conteinerele de carton şi îl pune pe o masă. „Uităm că Pămîntul este un glob şi că 50% din suprafaţa planetei se află între tropice. Aceasta este o sursă majoră de căldură, iar eu cred că are un rol mult mai mare în determinarea climatului decît ne-am închipuit.“
Thompson deschide cilindrul şi trage afară o carotă de gheaţă avînd lungimea de un metru, înfăşurată în plastic.
„Această carotă a fost extrasă din Muntele Sajama, din Bolivia“ spune el. Este densă şi albă, însă, după cum ne arată Thompson, prezintă şi nişte uşoare variaţii, nişte benzi inelare de-abia vizibile, care indică acumulările anuale de zăpadă.
„Ea arată că, în realitate, au existat modificări climatice la tropice cu aceeaşi intensitate ca şi cele înregistrate în Groenlanda în cursul epocilor glaciare“ adaugă el. În apropierea ecuatorului, climatul Pămîntului a oscilat rapid în ambele sensuri, între cald şi rece, la fel ca şi în Groenlanda. Iar acest lucru îl face pe Thompson să se îndoiască de faptul că singurul mecanism responsabil pentru aceste schimbări abrupte ar fi Atlanticul de Nord. Un al doilea mecanism ar putea exista în Oceanul Pacific.
Alte anomalii în această gheaţă de mare altitudine sugerează că ultimii 10.000 de ani, consideraţi adesea ca o perioadă climatică stabilă, au avut şi ei oscilaţiile lor. Thompson deschide un al doilea cilindru şi scoate o carotă de zăpadă foarte veche de pe Muntele Kilimanjaro. Ca şi carota de la Sajama, este densă şi albă cu excepţia unei benzi negre, groase de 2 cm.
„Ăsta e praf spune Thompson. Datează de acum 4.200 de ani, atunci cînd în Africa de nord şi de est s-a înregistrat o secetă teribilă de 200 de ani. Atmosfera superioară trebuie să fi fost plină de nisip, de praf şi impurităţi, toate amestecîndu-se cu zăpada care cădea pe Kilimanjaro.“

Inscripţiile hieroglifice ale vremii menţionează faptul că inundaţiile anuale ale Nilului ar fi lipsit vreme de 50 de ani. Egiptenii sufereau de secetă, oamenii mureau de foame. Cam tot atunci s-a sfîrşit Vechiul Regat şi a început o perioadă de revolte sociale şi politice. Thompson crede că acest blestem al secetei a contribuit la prăbuşirea Vechiului Regat. Şi unii arheologi cred că seceta s-ar fi extins spre nord, în estul Mediteranei, şi că ar fi contribuit la declinul Imperiului Akkadian din Mesopotamia.
„Asta demonstrează ce poate face schimbarea climei spune Thompson. Aceasta a fost una rapidă, însă naturală, petrecută într-un moment în care pe planetă trăiau doar 250 de milioane de oameni. Acum sîntem 6,3 miliarde şi noi schimbăm climatul.“
Toţi paleoclimatologii cu care am vorbit mi-au spus, în mare, acelaşi lucru. Unii dintre ei erau convinşi că deja am reuşit să declanşăm una dintre oscilaţiile climatului terestru, provocînd o nouă schimbare abruptă.
Alţii erau ceva mai prudenţi, spunînd doar că, luînd în considerare emisiile constante de dioxid de carbon şi de alte gaze, climatul nu avea cum să nu se schimbe. Cu toţii erau alarmaţi de refuzul nostru colectiv de a diminua folosirea de combustibili fosili. Unul dintre ei a rezumat, sarcastic, comportamentul nostru drept „un experiment remarcabil“, o remarcă pe care i-am împărtăşit-o lui Thompson pe cînd părăseam camera sa frigorifică.
„A uitat un cuvînt a spus Thompson, gata ca întotdeauna să adauge un element lipsă la datele înregistrate… Este un experiment remarcabil şi necontrolat.“
limatul trecutului este punctul nostru de sprijin, care ne ajută să privim spre viitor“ mi-a spus Cathy Whitlock cînd mi-a explicat importanţa studiilor sale asupra polenului fosil. „Dacă vom putea înţelege legăturile din trecut dintre ocean, atmosferă şi biosferă şi determina care părţi ale acestora au jucat un rol major în schimbările bruşte din trecut, atunci poate că vom putea face faţă mai bine surprizelor viitoare.“
Acesta este visul, scopul paleoclimatologiei. Şi, chiar dacă toate conexiunile dintre părţi disparate ale climatului Terrei mai trebuie încă descîlcite pe deplin, modelele pe computer au făcut paşi mari în prezicerea vremii din viitorul apropiat. Unul din cele mai bune modele rulează pe un supercomputer în Marea Britanie, la Centrul Hadley pentru Predicţia şi Cercetarea Climatului. Simon Tett, un specialist în climat de la acest centru, şi-a deschis laptopul la mine la hotel, în Londra, încărcînd o hartă a lumii. Peste aceasta se suprapuneau spirale şi culori reprezentînd curenţi oceanici şi atmosferici în esenţă, un model al climatului Terrei. Introduci diverşi factori, cum ar fi un maxim al nivelurilor de CO2 sau de metan, şi stai comod şi urmăreşti pe ecran cum se schimbă vremea.
„Bine. Deci, avem aici o imagine despre cum ar putea fi climatul lumii în 2080“ spune Tett. O nuanţă roşie acoperă cea mai mare parte a Americii de Nord şi a Europei, indicînd temperaturi mai ridicate, în vreme ce zona Arcticii se transformă din albă în albastră, o dată cu topirea banchizei din timpul verii.
„Oamenii nu realizează cît de dramatice vor fi aceste schimbări. Însă noi ne aşteptăm la o încălzire de două pînă la cinci grade Celsius în următorul secol. Va fi mult mai cald pe uscat, însă şi oceanele se vor încălzi“ spune Tett.
Încălzirea nu va însemna că toate locurile vor deveni brusc ca Miami. Unele regiuni, ca interiorul Statelor Unite, este probabil să devină mai calde şi mai uscate. Altele, precum China, sud-estul Asiei şi vestul SUA, ar putea deveni mai ploioase, dar vor avea parte de mai puţină zăpadă, afectînd rezervele de apă potabilă ale unor oraşe ca Los Angeles. Se prognozează că nivelurile oceanelor vor creşte peste tot pe glob, ca urmare a topirii ultimilor gheţari, iar oceanele, mai calde, se vor extinde. Uraganele puternice ar putea deveni mult mai frecvente, iar furtunile violente ar putea provoca pagube serioase unor oraşe ca New York. Valurile de căldură, precum cel înregistrat în Europa în vara anului trecut, vor deveni normale pentru sezonul cald.

Putem face ceva pentru a opri schimbarea?
„Nu, spune Tett. Ar trebui să reducem emisiile la zero, pentru a stabiliza dioxidul de carbon aflat deja în atmosferă. Însă nu aceasta este calea pe care am ales-o, ca societate. Şi, chiar dacă am înceta acum emisiile de CO2, sîntem condamnaţi la încălzire.“
„În cele din urmă, efectele se vor simţi şi asupra circulaţiei termosaline a oceanului, centura curenţilor continuă el. Modelele climatice arată că circulaţia termosalină se va încetini, dar e posibil să colapseze. Unul dintre efecte ar fi iernile mai reci în Europa.“
Tett îşi închide laptopul. „Vom avea o idee mai bună despre schimbările actuale în 30 de ani, pentru că unii dintre noi le vom trăi. Însă va fi o cu totul altă lume.“
Afară, lumina unui soare rece de iarnă se revarsă pe străzile Londrei. Este cu o săptămînă înaintea Crăciunului şi cumpărătorii se grăbesc. Maşinile din trafic uruie şi claxonează, aerul miroase a motorină şi fum de la benzină. Fac semn unui taxi şi-i cer să mă ducă la aeroport.
„Se schimbă vremea îmi spune taximetristul. Acum e frumos, dar gata! De mîine se strică rău.“
Dau din cap aprobator. Are mai multă dreptate decît îşi imaginează…

Text: Virginia Morell

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*