Poluarea din noi

Particule de vopsea cu plumb apar în intestinul unei fetiţe de doi ani din Cleveland. Eliminată din producţie, vopseaua cu plumb încă îi afectează pe copiii care o înghit. Foto: Peter Essick

Datorită chimiei moderne, ochiurile nu se mai lipesc de tigaie, axilele noastre rămân proaspete toată ziua, iar automobilele ating 100 km/h în şase secunde. Dar toate aceste avantaje au preţul lor: substanţele chimice care inundă viaţa modernă se acumulează în organismul nostru şi uneori rămân acolo ani de zile.

Experimentul meu ca jurnalist-cobai ia o întorsătură neliniştitoare.
La telefon este un chimist suedez care-mi vorbeşte despre substanţe ignifuge, chimicale adăugate pentru siguranţă în aproape orice produs care poate să ardă. Aflate în saltele, covoare, carcasele de plastic ale televizoarelor, plăcile cu circuite electronice şi automobile, ignifugele salvează, numai în Statele Unite, sute de vieţi pe an. Totuşi în cazul de faţă ele se află unde nu trebuie: în corpul meu.
Åke Bergman, de la Universitatea din Stockholm, îmi spune că a primit rezultatele unei analize chimice a sângelui meu, care a măsurat nivelul compuşilor ignifugi numiţi difenileteri polibromuraţi (PBDE). La şoareci şi şobolani, dozele ridicate de PBDE afectează funcţia tiroidei, provoacă probleme de reproducere şi neurologice şi stânjenesc dezvoltarea neurologică. Despre impactul lor asupra sănătăţii omului nu se ştie mai nimic.
„Sper că nu eşti nervos, dar această concentraţie e foarte ridicată“ – spune Bergman cu un uşor accent suedez. Nivelul unui PBDE deosebit de toxic din sângele meu, care provine în principal din produse fabricate în SUA, este de 10 ori mai mare decât media constatată într-un studiu restrâns realizat pe rezidenţi din SUA şi de peste 200 de ori mai mare decât media din Suedia. Vestea despre o altă variantă de PBDE – de asemenea toxică pentru animale – este aproape la fel de proastă. Dozele din sângele meu n-ar fi mai ridicate nici dacă aş fi lucrat în fabrica în care s-a produs substanţa respectivă – îmi spune Bergman.
De fapt, eu sunt un reporter angajat într-o călătorie de autodescoperire chimică. Toamna trecută, mi-am făcut teste pentru 320 de substanţe chimice pe care le-aş fi putut acumula din alimente, băuturi, aerul respirat şi produsele care îmi ating pielea. Printre ele se numără substanţe mai vechi, la care am fost poate expus cu decenii în urmă, cum ar fi DDT-ul şi PCB-urile; poluanţi precum plumbul, mercurul şi dioxinele; pesticide mai noi şi ingrediente ale materialelor plastice; şi compuşii aproape miraculoşi care pândesc în toate cotloanele vieţii moderne, făcând şampoanele să miroasă frumos, tigăile să nu lipească, iar ţesăturile să reziste la apă şi la foc. Analizele costă prea mult pentru majoritatea oamenilor – pentru mine a plătit National Geographic, ceea ce în mod normal s-ar ridica la circa 15.000 $ – şi numai câteva laboratoare au expertiza tehnică în stare să detecteze urme atât de mici. Eu mi-am făcut aceste analize ca să aflu ce substanţe se acumulează într-un american obişnuit în decurs de o viaţă şi de unde ar putea proveni ele. De asemenea, căutam o cale de a evalua riscurile, avantajele şi nesiguranţa – acest raport complex întruchipat de „încărcătura“ chimică a fiecăruia dintre noi.
Iar acum aflu mai multe decât mi-aş fi dorit.
Bergman vrea să dezlege până la capăt misterul substanţelor ignifuge din organismul meu. Mi-am cumpărat de curând mobilă sau covoare noi? Nu. Petrec mult timp în vecinătatea monitoarelor de computer? Nu, folosesc un laptop cu carcasă metalică. Locuiesc în apropierea unei fabrici de substanţe ignifuge? Nu, cea mai apropiată fabrică e la peste 1.600 de kilometri distanţă. Şi atunci, îmi vine mie o idee.
„Dar avioanele?“ – îl întreb.
„Da – spune. Călătoreşti mult cu avionul?“
„Anul trecut am zburat aproape 320.000 de kilometri“ – îi spun.
„Interesant“ – spune Bergman, povestindu-mi că de ceva vreme era curios să afle mai multe despre expunerea la PBDE în avioane, ale căror interioare din plastic şi fibre textile sunt îmbibate în substanţe ignifuge, pentru a corespunde standardelor de siguranţă stabilite de Administraţia Federală pentru Aviaţie şi omologii săi din alte ţări. „Voiam să înaintez o cerere de finanţare pentru testarea PBDE la piloţi şi însoţitorii de zbor“ – spune Bergman. Dar, deocamdată, legătura cu avionul este o simplă ipoteză. Rămâne un mister de unde am cules aceste chimicale de care nici măcar nu auzisem până acum câteva săptămâni. Şi iată o întrebare mai importantă: Cât de îngrijorat ar trebui să fiu?
Aceeaşi întrebare poate fi pusă şi pentru alte chimicale pe care le-am absorbit din aer, din apă, din tigaia care nu lipeşte în care am prăjit ouăle azi-dimineaţă, din şamponul meu cu aromă discretă sau curbura elegantă a telefonului meu celular. Sunt sănătos şi, din câte ştiu, nu am niciun fel de simptome asociate cu expunerea la aceste substanţe. În doze mari însă unele dintre ele, de la mercur la PCB şi dioxine, celebrele substanţe de contaminare din Agentul Portocaliu, au efecte cumplite („O lume a durerii“, pagina 111). Dar mulţi toxicologi – şi nu doar cei care au legături cu industria chimică – insistă că acele minuscule urme de substanţe chimice din interiorul nostru sunt în cea mai mare parte chestii care nu trebuie să ne îngrijoreze.
„În toxicologie, doza este totul – spune Karl Rozman, toxicolog la Centrul Medical al Universităţii din Kansas –, iar aceste doze sunt prea scăzute pentru a fi periculoase“. O parte la miliard (ppm), o unitate standard pentru măsurarea substanţelor chimice din organism, este ca şi cum ai vărsa 2,5 ml de vopsea roşie într-un bazin olimpic. Mai mult, unele dintre cele mai temute substanţe, cum ar fi mercurul, se disipează în decurs de câteva zile sau săptămâni – ori s-ar disipa, dacă nu am fi mereu expuşi la ele.

Deşi multe statistici privitoare la sănătate s-au îmbunătăţit în ultimele decenii, câteva boli au, în chip misterios, o incidenţă crescută. De la începutul anilor 1980 până la sfârşitul anilor 1990, numărul de cazuri de autism a crescut de zece ori; de la începutul anilor 1970 până la jumătatea anilor 1990, un tip de leucemie a crescut cu 62%, rata defectelor congenitale la băieţi s-a dublat, iar cea a cancerului cerebral a urcat cu 40% în rândul copiilor. Unii experţi cred că ar fi o legătură cu chimicalele care ne invadează alimentele, apa şi aerul. Există puţine dovezi ferme în acest sens. Dar, de-a lungul anilor, una după alta, chimicale considerate iniţial inofensive s-au dovedit toxice, odată ce s-a ştiut mai mult despre ele.
Exemplul clasic e plumbul. În 1971, Departamentul Sănătăţii din SUA declara că 40 de micrograme de plumb la decilitrul de sânge se înscriau în limita de siguranţă. Acum se ştie că orice urmă detectabilă de plumb poate provoca afecţiuni neurologice la copii, reducând coeficientul de inteligenţă. De la DDT la PCB-uri, industria chimică a început prin a produce compuşi, pentru ca abia apoi să descopere efectele lor dăunătoare sănătăţii. Reglementările au acordat adesea prezumţia de nevinovăţie în cadrul unui proces pe care Leo Trasande, pediatru şi specialist în sănătatea mediului la Spitalul Muntele Sinai, din New York, îl numeşte „un experiment necontrolat asupra copiilor americani“.
În fiecare an, Agenţia SUA pentru Protecţia Mediului analizează aproximativ 1.700 de noi compuşi pe care industria doreşte să-i folosească. Însă Legea pentru controlul substanţelor toxice, din 1976, cere ca acestea să fie testate pentru efecte nocive înainte de aprobare numai dacă există dovezi ale unui potenţial pericol – ceea ce rareori se întâmplă în cazul substanţelor noi. Această agenţie a dat aprobări pentru circa 90% din noii compuşi fără nicio restricţie. Numai un sfert din cele 82.000 de substanţe chimice folosite la ora actuală în SUA au fost vreodată testate din punct de vedere al toxicităţii.
Anul trecut, Centrele SUA pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) au făcut un pas spre remedierea acestei situaţii, dând publicităţii date despre 148 de substanţe, de la DDT şi alte pesticide, la metale, PCB-uri şi ingrediente ale materialelor plastice, măsurate în sângele şi urina câtorva mii de persoane. Studiul spunea prea puţine despre impactul asupra sănătăţii persoanelor testate sau despre împrejurările în care ar fi putut intra în contact cu respectivele chimicale. „Vestea cea bună e că aflăm date reale despre nivelurile de expunere – spune James Pirkle, coordonatorul studiului. E un punct de pornire.“
Eu mi-am început propriul periplu chimic într-o dimineaţă de octombrie, la Spitalul Muntele Sinai, din New York, unde am dat probe de sânge şi urină sub supravegherea lui Leo Trasande. Trasande se specializează în expunerea la mercur şi la alte toxine care afectează creierul pe perioada copilăriei. El a acceptat să fie unul dintre cei câţiva consultanţi ai proiectului, care a debutat cu 14 eprubete de sânge.
De la New York, probele mele au fost expediate către Serviciile Analitice Axys, pe Insula Vancouver, în Canada, unul dintre cele câteva laboratoare ultraperformante specializate în detectarea dozelor infinitezimale de substanţă şi capabile să analizeze orice, de la ouă de vultur până la ţesuturi umane, pentru cercetători şi agenţii guvernamentale. După câteva săptămâni, am pornit spre Canada pe urmele probelor mele, pentru a vedea cum evidenţia Axys minusculele cantităţi de compuşi din organismul meu.
Am urmărit probele trecute prin mai multe etape de procesare, care separau treptat seturile de chimicale vizate de miile de alţi compuşi, naturali sau nenaturali, din sângele şi urina mea. Substanţele extrase au fost duse apoi într-o încăpere high-tech, cu atmosferă controlată, care conţinea spectrometre de masă, dispozitive strălucitoare, de mărimea unor congelatoare, care lansează componentele fiecărei probe de-a lungul unui tub, prin vid. Pe traseu, un câmp magnetic deviază moleculele, cele mai uşoare având deviaţia cea mai pronunţată. Gradul exact de deviere indică dimensiunea şi identitatea fiecărei molecule.
După câteva săptămâni, Axys mi-a trimis rezultatele mele – o grilă de numere în părţi per miliard sau per mia de miliarde –, iar eu am pornit să aflu, cum puteam mai bine, de unde proveneau aceste urme de substanţe toxice.
Unele dintre ele datează din perioada intrauterină, când mama mi-a transmis o parte din propria ei povară chimică prin placentă şi cordonul ombilical. Altele au venit după ce m-am născut, prin alăptatul la sân.
După ce am fost înţărcat, am început să-mi colectez propriile chimicale, pe măsură ce creşteam în nordul Kansasului, la câţiva kilometri distanţă de Kansas City. Acolo am petrecut nenumărate zile de vară fierbinţi, înăbuşitoare, jucându-mă într-o groapă de gunoi de lângă Râul Kansas. Situată pe o faleză înaltă de calcar, deasupra apelor cafenii şi repezi, mărginită de plopi şi şine de cale ferată, groapa de gunoi era o sursă excelentă de sticle goale, maşinării dezmembrate, volane de autoturism şi alte obiecte pe care doar băieţii ştiu să le aprecieze la justa lor valoare.
Asta se întâmpla la sfârşitul anilor 1960, iar eu şi prietenii mei nu aveam de unde să ştim că această groapă de gunoi avea să fie ulterior declarată de Agenţia SUA pentru Protecţia Mediului (EPA) un sit periculos şi trecută pe Lista de priorităţi naţionale. După cum s-a dovedit, companii şi persoane fizice din acest colţ al ţinutului Johnson aruncaseră aici, timp de ani de zile, mii de kilograme de materiale contaminate cu substanţe toxice, deşeuri metalice şi metale grele. Era o zonă neîmprejmuită, nerestricţionată, deci copiii puteau intra în voie acolo.
Copiii ca mine.

Acum acoperită, sigilată şi monitorizată îndeaproape, groapa de gunoi, numită Situl Doepke-Holliday, se întâmplă să fie la mai puţin de un kilometru în amonte de o priză de apă care asigura apa potabilă pentru familia mea şi alte 45.000 de gospodării. „Din câte am putut afla, în râu se deversau agenţi de contaminare“ – spune Shelley Brodie, managerul Proiectului EPA de remediere a Sitului Doepke. În anii 1960, ţinutul trata apa luată din râu, dar nu viza toţi agenţii de contaminare. Apa potabilă provenea şi din 21 de puţuri care se alimentau din stratul acvifer de lângă Doepke.
Când eram eu mic, colţul din Kansas unde trăiam era tare murdar, iar groapa de gunoi nu era singura sursă de toxine. Diverse fabrici se înşirau pe malul râului, la câţiva kilometri distanţă, producând automobile, săpun, îngrăşăminte şi alte chimicale pentru agricultură, iar o centrală electrică eructa fum. Când treceam cu maşina spre centrul oraşului Kansas, intram într-un nor de noxe care ne îneca în fum şi într-o duhoare chimică înfiorătoare. Flăcări ieşeau pe coşurile fabricii de îngrăşăminte, arzând văpăi de sodiu de un galben ca muştarul, iar reziduurile animale se scurgeau în râu. Pe terenurile agricole din apropiere, camioanele şi pulverizatoarele împroşcau DDT şi alte pesticide.
Astăzi, aerul este curat iar râul curăţat de efluenţi, mărturie vizibilă a succesului eforturilor SUA de epurare a mediului, impulsionate de legile pentru aer şi apă curate, din anii 1970. Dar rezultatele analizelor mele de la Axys arată ca un jurnal chimic de acum 40 de ani. Sângele meu conţine urmele mai multor substanţe acum interzise sau restricţionate, între care DDT (sub formă de DDE, unul dintre produsele sale de descompunere) şi alte pesticide, precum clordanul şi heptaclorul, folosite contra termitelor. Nivelul este cam cel preconizat la câteva decenii după expunere – spune Rozman, toxicologul de la Centrul Medical al Universităţii din Kansas. Anii copilăriei, când mă jucam în groapa de gunoi, beam apa şi respiram aerul poluate, ar putea explica şi o parte din plumbul şi dioxinele din sângele meu – spune el.
Am făcut colegiul într-un spaţiu şi un timp care m-au plasat în punctul de vârf al expunerii la un alt set de substanţe descoperite în organismul meu: PCB-uri, substanţe cândva utilizate ca izolatori electrici sau fluide pentru schimb termic, în transformatoare şi alte produse. PCB-urile pot pândi ameninţător din sol, oriunde se află o groapă de gunoi sau o fabrică veche. Dar unele dintre cele mai masive emisii s-au produs de-a lungul Fluviului Hudson, din New York, din anii 1940 până în anii 1970, când General Electric a folosit compuşii în fabricile sale din Hudson Falls şi Fort Edward. La aproximativ 225 de kilometri în aval se află oraşul Poughkeepsie, unde am urmat eu Colegiul Vassar, la sfârşitul anilor 1970.
PCB-urile, sub formă de lichide uleioase sau solide, pot rămâne în mediul înconjurător decenii întregi. La animale, ele deteriorează funcţia ficatului, cresc numărul de lipide din sânge şi pot să provoace cancer. O parte dintre cele 209 substanţe din categoria PCB-urilor seamănă cu dioxinele şi provoacă alte afecţiuni animalelor de laborator: afectează sistemul nervos şi reproducător sau generează probleme de dezvoltare. În 1976, toxicitatea PCB-urilor era o certitudine; Statele Unite le-au interzis, iar GE a încetat să le mai utilizeze. Dar până atunci, GE deversase deja în mod legal PCB-uri în Fluviul Hudson, care le purta apoi mai departe în aval, până la Poughkeepsie, unul dintre cele opt oraşe care îşi iau apa potabilă din Hudson.
În 1984, o porţiune de 320 de kilometri din Hudson, de la Hudson Falls până în New York City, a fost declarată zonă cu grad de risc ridicat, fiind demarate planurile de curăţare a fluviului de PCB-uri. GE a cheltuit până acum 300 de milioane de dolari pentru operaţiunile de epurare, dragând fluviul şi înlăturând PCB-urile din sedimentele aluvionare, sub supervizarea EPA. De asemenea, compania face eforturi pentru a stopa infiltraţiile de PCB-uri dinspre fabrici spre râu.
Un studiu asupra comunităţilor de pe Fluviul Hudson a constatat o creştere cu 20 la sută a numărului de spitalizări pentru boli respiratorii, în timp ce un alt studiu, mai liniştitor, nu a constatat nicio creştere a deceselor provocate de cancer în regiunea contaminată. Dar în rândul multora dintre localnici, spaima este palpabilă.
Ed Fitzgerald, de la Universitatea de Stat din New York, Albany, fost cercetător la Departamentul Sănătăţii, derulează cel mai amănunţit studiu de până acum referitor la efectele PCB-urilor asupra sănătăţii în zonă. El spune că le-a explicat localnicilor îngrijoraţi că riscul prezentat de alimentarea cu apă din puţuri a fost probabil mic, pentru că PCB-urile tind să se depună în partea inferioară a stratului acvifer. Consumul de peşte contaminat, pescuit din Hudson, e însă o variantă mai probabilă de expunere – susţine el.
Eu nu am mâncat prea mult peşte din Hudson în perioada de colegiu, în anii ’70, dar e posibil ca apa potabilă din cămin să fi conţinut urme din PCB-urile deversate în fluviu, departe, în amonte. Poate că aşa m-am ales cu povara de PCB-uri, care se situa cam la nivelul mediu pentru un american. Sau poate că nu. „PCB-uri există peste tot – spune Leo Rosales, oficial local al EPA –, deci cine ştie de unde v-aţi ales cu ele.“

Revenit acasă, în San Francisco, întâlnesc o generaţie mai nouă de chimicale industriale – compuşi care nu sunt interzişi şi care, la fel ca şi substanţele ignifuge, se acumulează an de an în mediul înconjurător şi în organismul meu. Când iau o înghiţitură de apă după antrenament, este posibil să mă expun la bisfenol A, un ingredient al maselor plastice rigide, de la sticlele de apă până la ochelarii de protecţie. Bisfenolul A afectează sistemul reproducător la animale. În cazul meu, nivelul era atât de scăzut, încât era imposibil de detectat – un rar moment de uşurare în odiseea mea toxică.
Şi această discretă aromă de lavandă, pe care o simt când îmi şamponez părul? Se datorează ftalaţilor, molecule care dizolvă aromele, îngroaşă loţiunile şi conferă flexibilitate PVC-ului, vinilului şi tuburilor pentru perfuzii din spitale. Bordul celor mai multe automobile e încărcat de ftalaţi, ca şi ambalajul de plastic al anumitor alimente. Căldura şi uzura pot duce la eliberarea moleculelor de ftalaţi, pe care oamenii le înghit sau le absorb prin piele. Pentru că acestea se risipesc după un interval care variază de la câteva minute la câteva ore, cei mai mulţi oameni prezintă niveluri care fluctuează pe parcursul zilei.
Ca şi bisfenolul A, ftalaţii blochează dezvoltarea sistemului reproducător la şoareci. Un grup de experţi convocat de Programul Naţional pentru Toxicologie a conchis recent că, deşi până acum nu s-a demonstrat că ftalaţii ar prezenta un risc pentru oameni, există totuşi „motive de îngrijorare“, în special în ceea ce priveşte potenţialele efecte asupra sugarilor. „În cazul oamenilor, nu deţinem datele care să ne indice dacă nivelurile actuale se înscriu în limita de siguranţă “ – spune Antonia Calafat, un expert în ftalaţi al CDC. Pentru cinci din cei şapte ftalaţi testaţi, rezultatele mele au fost peste medie. Unul din ei, ftalatul de monometil, s-a ridicat la 34,8 ppm, situându-mă în primii 5% dintre americani. Leo Trasande speculează că nivelul unora dintre ftalaţii mei era ridicat pentru că dădusem proba de urină de dimineaţă, imediat după ce mă spălasem pe cap.
Stocul meu de chimicale casnice include şi acizi perfluorici (PFA-uri) – compuşi tari, cu rezistenţă chimică ridicată, folosiţi pentru fabricarea materialelor rezistente la pete sau fără aderenţă. Compania 3M i-a folosit în produsele sale protectoare, până când a descoperit că compuşii PFA erau eliberaţi în mediu şi i-a eliminat din producţie. În cazul animalelor, aceşti compuşi afectează ficatul şi hormonii tiroidieni şi provoacă defecte congenitale şi poate chiar cancer, însă nu se ştiu prea multe despre toxicitatea lor la oameni.
Poluarea cu rază mare de acţiune şi-a lăsat amprenta şi asupra rezultatelor mele: sângele meu conţinea niveluri scăzute, probabil inofensive, de dioxine, care provin de la fabricile de hârtie, din anumite uzine chimice şi din incineratoare. În mediul înconjurător, dioxinele se fixează pe sol şi în apă, apoi trec în lanţul trofic. Se acumulează în grăsimea animală şi cei mai mulţi oameni le iau din carne şi produse lactate.
Şi apoi mai e mercurul, o neurotoxină care poate afecta permanent memoria, centrii învăţării şi comportamentul. Centralele electrice pe cărbune sunt o sursă majoră de mercur, pe care îl trimit prin coşurile lor în atmosferă, unde este dispersat de vânt, cade odată cu ploaia şi în cele din urmă e spălat în lacuri, râuri şi oceane. Acolo, bacteriile îl transformă într-un compus numit metilmercur, care urcă prin lanţul trofic, după ce planctonul îl absoarbe din apă şi e apoi consumat de peştii mici. Peştii mari prădători din vârful lanţului trofic marin, cum ar fi tonul sau peştele-spadă, acumulează cele mai mari concentraţii de metilmercur – pe care le transmit amatorilor de delicatese oceanice.
Pentru locuitorii din nordul Californiei, expunerea la mercur e şi o moştenire lăsată de goana după aur de acum 150 de ani, când minerii foloseau aşa-numitul argint viu, sau mercur lichid, pentru a separa aurul de alte minereuri, în talmeş-balmeşul de mine din Sierra Nevada. De-a lungul deceniilor, pâraiele şi apa subterană au spălat sedimentele încărcate de mercur din vechile deşeuri miniere şi le-au adus în Golful San Francisco.
Eu nu mănânc prea mult peşte, iar nivelurile de mercur din sângele meu erau modeste. Dar m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă aş înfuleca nişte peşte oceanic câteva mese la rând. Aşa că, într-o după-amiază, am cumpărat nişte halibut şi peşte-spadă dintr-o piaţă de peşte de la vechiul debarcader de feribot din Golful San Francisco. Ambii peşti fuseseră prinşi în ocean, chiar lângă Podul Golden Gate, unde s-ar fi putut contamina cu mercur de la vechile mine. În seara aceea, am mâncat halibutul cu busuioc şi puţin sos de soia; am devorat peştele-spadă la micul dejun, cu ouă.
După 24 de ore mi-am luat sânge şi l-am trimis la analize. Nivelul de mercur crescuse de peste două ori, ajungând de la 5 micrograme pe litru la 12, peste nivelul recomandat. La 70 sau 80 de micrograme pe litru, mercurul e periculos pentru adulţi – spune Leo Trasande –, dar copiii pot fi afectaţi şi de doze mult mai mici. „Copiii au suferit pierderi de IQ la 5,8 micrograme.“ El mă sfătuieşte să evit repetarea experimentului cu ghiftuitul.

Este mult mai greu să mă feresc de substanţele ignifuge din grupa PBDE, răspunzătoare pentru cele mai îngrijorătoare rezultate ale analizelor mele. Lumea mea – şi a voastră – a fost saturată cu astfel de compuşi de când au intrat pe piaţă, acum aproximativ 30 de ani.
Oamenii de ştiinţă au descoperit aceşti compuşi pretutindeni: în urşii polari din regiunea arctică, în cormoranii din Anglia şi în balenele ucigaşe din Pacific. Bergman, chimistul suedez, şi colegii săi au atras pentru prima dată atenţia asupra potenţialelor riscuri medicale ridicate de aceste substanţe în 1998, când au raportat o creştere alarmantă a PBDE în laptele de mamă.
Aceşti compuşi trec din materialele plastice şi textilele tratate în particulele de praf. Oamenii inhalează praful; sugarii care se târăsc pe podea primesc în mod special o doză foarte mare.
În 2001, cercetătorii din Suedia au hrănit pui de şoareci cu o mixtură de PBDE-uri similară celei folosite pentru mobilier şi au descoperit că subiecţii erau slabi la testele de învăţare, memorie şi comportament. Anul trecut, oamenii de ştiinţă de la Şcoala de Medicină a Universităţii Charité, din Berlin, au raportat că femelele de şobolani gestante cu niveluri de PBDE nu mai ridicate decât ale mele au născut pui de sex masculin cu capacitatea reproductivă diminuată.
Linda Birnbaum, expert EPA în ignifuge, spune că cercetătorii vor trebui să identifice mult mai mulţi oameni cu un nivel ridicat de expunere la PBDE înainte de a putea depista efectele acestor substanţe asupra omului. Bergman spune că, la o femeie însărcinată, un nivel ca al meu ar fi un motiv de îngrijorare. „Orice depăşeşte 100 de părţi per miliard reprezintă un risc pentru nou-născuţi“ – presupune el. Nimeni nu ştie sigur.
Având în vedere care este miza, de ce să riscăm cu aceste substanţe chimice? De ce să nu le interzicem imediat? În 2004, Europa chiar a făcut acest lucru pentru penta- şi octadifenileterii bromuraţi, care, după cum sugerează testele pe animale, sunt cei mai toxici dintre aceşti compuşi. Şi California va interzice aceste tipuri până în 2008, iar în 2004 Chemtura, o companie din Indiana, unicul producător de compuşi penta- şi octa- din SUA, a fost de acord să-i elimine din producţie. În prezent, nu există planuri nici pentru interzicerea unor compuşi mult mai răspândiţi – decadifenileterii. Se pare că ei se descompun mai rapid în mediul înconjurător şi în organism, deşi este posibil ca în urma procesului de descompunere să rezulte aceiaşi vechi compuşi penta- şi octa-.
În acelaşi timp, nu e clar nici că interzicerea unei substanţe chimice suspecte e întotdeauna cea mai bună alegere. Paturile şi scaunele de avion cuprinse de flăcări nu reprezintă nici ele o perspectivă îmbietoare. Universitatea din Surrey, Anglia, a evaluat de curând riscurile şi avantajele substanţelor ignifuge din produsele de larg consum. Raportul a conchis: „Beneficiile aduse de multe dintre substanţele ignifuge în reducerea riscului de foc depăşesc cu mult riscurile pentru sănătate.“
Cu excepţia unor factori poluanţi, la urma urmelor, fiecare substanţă chimică industrială a fost creată cu un anumit scop. Chiar şi DDT-ul, marele personaj negativ din volumul clasic publicat de Rachel Carson în 1962, Silent Spring, care a lansat mişcarea ecologică modernă, a fost cândva aclamat ca o substanţă miraculoasă, pentru că ucidea ţânţarii care transmiteau malaria, frigurile galbene şi alte flageluri. A salvat nenumărate vieţi înainte de a fi interzis într-o mare parte a lumii, din cauza gradului său de toxicitate pentru fauna sălbatică. „Nu toate chimicalele sunt rele – spune Scott Phillips, toxicolog în Denver. Am constatat o creştere a anumitor rate ale cancerului, dar am văzut şi că durata de viaţă a omului s-a dublat pe parcursul secolului trecut.“
Cheia e să ştim mai multe despre aceste substanţe, pentru a nu fi luaţi prin surprindere de riscuri neaşteptate – spune senatorul de California Deborah Ortiz, preşedinte al Comisiei Senatoriale pentru Sănătate şi autoare a unui proiect de lege privind monitorizarea expunerii la substanţe chimice. „Avem de câştigat de pe urma lor, însă există şi consecinţe, pe care trebuie să ajungem să le înţelegem mult mai bine decât am făcut-o până acum.“ Sarah Brozena, din cadrul Consiliului American al Chimiei, susţinut de industrie, crede că în momentul de faţă măsurile de protecţie sunt adecvate, dar recunoaşte: „Asta nu înseamnă că procesul s-a derulat corespunzător şi în trecut.“
Anul trecut, Uniunea Europeană a dat aprobarea iniţială pentru o lege numită REACH – Înregistrarea, Evaluarea şi Autorizarea Substanţelor Chimice – care va solicita companiilor să probeze că substanţele pe care le lansează pe piaţă sunt sigure ori că beneficiile aduse de acestea depăşesc orice riscuri. Legea, căreia industria chimică şi guvernul SUA i se opun, va încuraja companiile şi să găsească alternative mai sigure pentru substanţele ignifuge, pesticide, solvenţi şi alte substanţe suspecte. Astfel ar fi impulsionată aşa-numita mişcare pentru chimia verde.

Oricât de neliniştitoare ar fi fost călătoria mea prin lumea substanţelor chimice, ea a omis mii de compuşi, printre care pesticide, mase plastice, solvenţi şi un ingredient pentru combustibilul rachetelor, numit perclorat, care poluează pânza de apă freatică din multe regiuni ale SUA. Nu am fost testat nici pentru cocktailuri chimice – amestecuri de substanţe chimice care fac prea puţin rău luate separat, dar care în combinaţie afectează celulele umane. Combinate, pesticidele, PCB-urile, ftalaţii şi altele „ar putea avea efecte conjugate sau reacţii antagonice – spune James Pirkle, de la CDC. Sau ar putea să nu aibă niciun efect. Nu ştim.“
La scurt timp după ce am primit rezultatele analizelor, i le-am arătat medicului meu internist, care recunoaşte că şi el ştie prea puţine despre aceste substanţe chimice, în afară de plumb şi mercur. Dar el îmi confirmă că sunt sănătos, cel puţin din câte îşi poate da el seama. Îmi spune să nu-mi fac griji. Aşa că o să zbor mai departe cu avionul, o să-mi fac omletă în tigaia de teflon şi o să folosesc acel şampon parfumat. Dar sentimentele mele nu vor mai fi niciodată aceleaşi faţă de substanţele chimice care, în atât de multe feluri, ne fac viaţa mai bună.
Reziduurile minuscule de pesticide din alimente nu reprezintă mai mult decât o grijă sâcâitoare pentru consumatori. Dar pentru lucrătorii de pe plantaţiile de banane din America Centrală din anii 1970 şi 1980 expunerea la pesticide a avut consecinţe devastatoare. O substanţă chimică numită DBCP, folosită pentru a controla viermii de la rădăcinile arborilor, a lăsat 30.000 de bărbaţi sterili pe viaţă.
Aceasta e partea întunecată a chimiei industriale, care ne oferă bunuri convenabile şi alimente din abundenţă, dar cu anumite costuri umane. Costul nu este niciodată mai vizibil decât atunci când accidente sau „zone fierbinţi“ din punct de vedere chimic expun oamenii la contactul cu pesticide, metale grele şi alte substanţe, la niveluri cu mult mai ridicate decât ajungem să experimentăm cei mai mulţi dintre noi. Victimele sunt adesea cei săraci şi lipsiţi de putere – oameni care trăiesc în apropierea coşurilor de fum sau a gropilor de gunoi şi cei care fac muncile cu cel mai ridicat grad de risc.
O metodă prin care oamenii de ştiinţă află dacă aceste urme de substanţe chimice sunt sau nu periculoase e să le administreze doze mari cobailor, căutând pragurile la care apar semne de toxicitate şi încercând să înţeleagă natura răului produs. Dar şi cazurile în care oamenii sunt expuşi unor doze extreme pot furniza indicii. „Aceste tragedii ne furnizează informaţii care provin de la oameni“ – spune John Osterloh, care lucrează la Centrul Naţional pentru Sănătatea Mediului, de la CDC.
Semnale de alarmă asupra pericolului reprezentat de metilmercur, forma de mercur care se găseşte în apă şi în peştele oceanic, au venit cu decenii în urmă, după accidente sau expuneri la doze ridicate. Într-un caz celebru din anii 1950, 68 de persoane din Golful Minamata, Japonia, au murit şi alte câteva sute au suferit leziuni ale creierului după ce consumaseră peşte contaminat cu mercur deversat de o uzină chimică din apropiere. În 1971-1972, cel puţin 459 de persoane au murit şi 6.500 au fost spitalizate în Irak, într-o perioadă de foamete, după ce au consumat pâine făcută din grâu tratat cu un fungicid pe bază de metilmercur, pentru a împiedica mucegăirea. Seminţele erau bune pentru a fi plantate, dar nu şi pentru a fi mâncate. Studiile asupra dezvoltării cognitive a copiilor din Insulele Faroe, Danemarca, unde locuitorii consumă carne de balenă şi de peşte cu un conţinut ridicat de mercur, au ajutat alte ţări să stabilească standarde de siguranţă pentru nivelul mercurului.
Alte tragedii au furnizat dovezi grăitoare asupra pericolelor dioxinei, un agent poluant emis de lemnul sau gunoiul care ard şi generat de uzinele chimice. În timpul Războiului din Vietnam, forţele militare ale SUA au împroşcat milioane de hectare de junglă cu Agentul Portocaliu, care desfrunzea arborii. Acesta conţinea dioxină, un produs secundar rezultat în procesul de fabricare. De-a lungul anilor, oamenii care trăiau în regiunile defoliate şi soldaţii care au pulverizat Agentul Portocaliu sau au mărşăluit prin junglă după aplicarea acestuia au făcut cancer şi diabet în număr neobişnuit de mare. În 1976, un rezervor a explodat într-o uzină chimică din Seveso, Italia, eliberând un nor de dioxină care a dus la creşterea pe termen lung a numărului de cazuri de cancer în rândul celor 37.000 de persoane expuse. Aceste dezastre au grăbit adoptarea unor măsuri care au redus emisiile de dioxină din fabricile americane şi europene cu mai mult de jumătate.
Înrudite cu dioxinele sunt PCB-urile, cândva atât de utilizate pe scară largă ca agenţi de răcire şi izolatori electrici, încât la jumătatea anilor 1970 SUA produceau peste 38.000 de tone pe an. Totuşi la momentul respectiv semnalele de alarmă erau deja greu de ignorat. În 1968, mii de persoane de pe Insula Kyushu, Japonia, consumaseră ulei de orez contaminat cu PCB-uri în procesul de fabricaţie. Aproape 1.800 de persoane s-au îmbolnăvit, iar 112 au murit din cauza otrăvirii acute, a cancerului sau a altor afecţiuni. Copiii născuţi de victime aveau probleme de dezvoltare şi imunitare. Veştile despre dezastru au alarmat publicul, iar SUA au interzis aceşti compuşi în 1976.
Expunerile la substanţe toxice nu se datorează întotdeauna accidentelor sau ignoranţei în ce priveşte pericolele reale prezentate de o substanţă chimică. SUA au interzis utilizarea pe scară largă a DBCP-ului ca pesticid în 1977, dar urme din această substanţă persistă în pânza freatică, în anumite părţi ale ţării. Totuşi muncitorii de pe plantaţiile de banane au intentat procese, susţinând că în America Centrală cultivatorii au continuat să aplice aceste substanţe ani de zile. În prezent, muncitorii de acolo încă pulverizează pesticide toxice fără echipamente sau măşti de protecţie.
În ţările din America Centrală sunt raportate anual 7.000 de cazuri de otrăvire acută cu pesticide; în 1990, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a estimat că numărul de cazuri la nivel mondial era de trei milioane. Printre simptome se numără: dureri de cap, ameţeli, slăbiciune, arsuri, inflamarea ochilor şi probleme respiratorii. Muncitorii din ţările în curs de dezvoltare continuă să fie expuşi substanţelor chimice interzise în SUA şi Europa, precum şi deşeurilor toxice şi poluării, la niveluri inacceptabile în lumea dezvoltată.
Pentru chimicalele mai noi, cum ar fi ftalaţii din produsele cosmetice şi materialele plastice sau substanţele ignifuge din produsele textile şi electronice, accidentele şi cazurile de otrăvire a muncitorilor care ajung pe prima pagină a ziarelor se produc rar – poate pentru că măsurile de siguranţă s-au îmbunătăţit ori poate pentru că aceste substanţe chimice nu sunt atât de acut toxice cum erau compuşii mai vechi. Încă nu este clar dacă sunt mai puţin dăunători şi pe termen lung.
Ştiinţa tot mai caută răspunsuri, dar un lucru este sigur: ororile despre care ştim, provocate de doze mari de substanţe chimice, fac ca dozele mici aflate în organismul fiecăruia dintre noi să fie cu atât mai neliniştitoare.

Text: David Ewing Duncan

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din octombrie 2006)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*