Cultul fildeşului

Pentru ca fildeşul să nu ajungă pe piaţa neagră, un paznic în civil taie colţii unui elefant ucis ilegal în Parcul Naţional Amboseli din Kenya. În prima jumătate a acestui an, şase rangeri au murit apărând elefanţii din Kenya. Între timp, rangerii au ucis 23 de braconieri. Foto: Brent Stirton

În fiecare an, mor mii de elefanţi pentru ca din colţii lor să se poată sculpta obiecte religioase. Poate fi oprit masacrul?

Text: Bryan Christy
Foto: Brent Stirton

În ianuarie 2012, o sută de călăreţi au dat năvală din Ciad în Parcul Naţional Bouba Ndjidah, din Camerun, masacrând sute de elefanţi – familii întregi – într-unul dintre cele mai oribile măceluri de la impunerea în 1989 a unui embargo global asupra comerţului cu fildeş. Înarmaţi cu mitraliere AK-47 şi grenade propulsate de rachete, ei i-au executat pe elefanţi cu o precizie militară, care amintea de măcelul petrecut în 2006, la ieşirea din Parcul Naţional Zakouma, din Ciad. Iar la sfârşit, unii s-au oprit să se roage lui Allah. Văzute de la sol, fiecare dintre cadavrele umflate ale elefanţilor este un monument al lăcomiei umane. Nivelul braconajului la elefanţi atinge în prezent recordul din ultimul deceniu, iar confiscările de fildeş ilegal sunt mai mari ca oricând în ultimii ani. Şi văzute din aer, trupurile împrăştiate înfăţişează scena unei crime absurde – se vede care animale au fugit, care mame au încercat să-şi protejeze puii, cum o turmă de 50 de elefanţi îngroziţi au căzut împreună, ultimii dintre zecile de mii de elefanţi ucişi anual în Africa. Văzut şi mai de sus, din perspectiva istoriei, acest câmp al măcelului nu e deloc nou. E atemporal şi mereu actual.

Filiera filipineză

Într-o biserică supraaglomerată, monseniorul Cristobal Garcia, unul dintre cei mai cunoscuţi colecţionari de fildeş din Filipine, conduce un ritual neobişnuit în onoarea celui mai important simbol religios al ţării, Santo Niño de Cebu (Pruncul Sfânt din Cebu). Ceremonia, pe care o organizează anual pe insula Cebu, se numeşte Hubo, după un cuvânt cebuan care înseamnă „a dezbrăca“. Mai mulţi ministranţi scot  împreună hainele unei mici statuete din lemn ce-l reprezintă pe Cristos îmbrăcat ca rege, o replică a unei statui despre care credincioşii cred că a fost adusă pe insulă de către Fernando Magellan în anul 1521. Îi scot micuţa coroană, pelerina roşie şi cizmuliţele şi îi  desfac lenjeria înfăşurată în surprinzător de multe straturi. Apoi, în timp ce ministranţii acoperă statueta cu un ştergar alb, monseniorul o ia şi o scufundă în mai multe butoaie cu apă, creând astfel apa sfinţită care va fi vândută în faţa bisericii sale tot anul.

Garcia este un bărbat dolofan, cu ambliopie la ochiul stâng şi genunchii bolnavi. Conform unei ştiri apărute în 2005 în Dallas Morning News şi unui proces în justiţie, la mijlocul anilor ’80, în timp ce slujea ca preot la Biserica St. Dominic din Los Angeles, Garcia a abuzat sexual un ministrant adolescent şi a fost concediat. Întors în Filipine, a fost promovat la titlul de monsenior şi numit preşedinte al Comisiei liturgice din cadrul Arhidiecezei din Cebu. Astfel a devenit şef de protocol pentru cea mai mare arhidieceză romano-catolică din ţară, o congregaţie de aproape patru milioane de oameni într-un stat cu 75 de milioane de romano-catolici, a treia populaţie catolică din lume ca mărime. Garcia este cunoscut şi în afara insulei Cebu. În 1990, papa Ioan Paul  II i l-a binecuvântat pe Santo Niño în timpul vizitei lui Garcia la Castel Gandolfo, reşedinţa papală de vară. Recent, Garcia a condus ceremonia de ungere a noului arhiepiscop din Cebu, într-o catedrală plină de lideri catolici, inclusiv 400 de preoţi şi 70 de episcopi, printre care amabasadorul Vaticanului. Garcia este atât de cunoscut, încât, ca să-i găsesc biserica, Societatea Îngerilor Păcii, trebuie doar să cobor geamul şi să întreb: „Monseniorul Cris?“ pentru a fi îndrumat spre complexul lui înconjurat de ziduri.

Unii filipinezi cred că Santo Niño de Cebu este însuşi Cristos. Spaniolii din secolul al XVI-lea au proclamat statuia drept făcătoare de minuni şi au folosit-o pentru a converti poporul, făcând ca această sculptură în lemn, adăpostită astăzi în spatele unui geam antiglonţ în Basilica Minore del Santo Niño, din Cebu, să fie rădăcina din care a crescut întregul catolicism filipinez. Anul acesta, unui preot local i s-a cerut să demisioneze după ce le-ar fi sugerat enoriaşilor săi că Santo Niño şi reprezentările Fecioarei Maria şi ale altor sfinţi erau doar statuete din lemn şi ciment.

„Dacă nu îi eşti devotat lui Santo Niño, nu eşti filipinez adevărat – spune părintele Vicente Lina, Jr. (părintele Jay), directorul Muzeului Diecezan din Malolos. Fiecare filipinez are un Santo Niño, chiar şi cei care trăiesc sub poduri.“

În fiecare ianuarie, vreo două milioane de credincioşi se adună la Cebu pentru a merge ore în şir în procesiune cu Santo Niño de Cebu. Majoritatea au la ei Santo Niño miniaturali făcuţi din fibră de sticlă sau lemn. Mulţi cred că de investiţia făcută în statuie depind binecuvântările pe care le vei primi în schimb. Atunci, pentru unii, o statuie din fibră de sticlă sau lemn nu e de ajuns. Pentru ei, materialul preferat este fildeşul de elefant.

Îmi fac drum prin mulţime în timpul liturghiei lui Garcia, însă în loc să stau în picioare în faţa lui pentru a primi împărtăşania, îngenunchez.

„Trupul lui Cristos“ – spune Garcia.

„Amin“ – răspund eu şi deschid gura.

După slujbă, îi spun lui Garcia că sunt de la National Geographic şi stabilim o întâlnire ca să vorbim despre Santo Niño. Anticamera lui este un minimuzeu, în care, în vitrine, tronează statui religioase mari cu capete şi mâini  făcute din fildeş: într-una este o Fecioară a Rozariului din fildeş cu un Isus din fildeş în braţe, în alta o Maică a Bunului Păstor din fildeş, aproape în mărime naturală, aşezată lângă un Isus din fildeş. Lângă biroul lui Garcia, un Cristos din fildeş masiv atârnă pe o cruce.

În general, filipinezii etalează două tipuri de santos de fildeş: fie statui, fie icoane, ale căror capete şi mâini, uneori în mărime naturală, sunt din fildeş, în timp ce corpul este din lemn, oferind un suport pentru pelerine şi veşminte fastuoase. Garcia este conducătorul unui grup de importanţi colecţionari de Santo Niño, care îşi expun statuile în timpul Sărbătorii lui Santo Niño în câteva dintre cele mai bune malluri şi hoteluri din Cebu. Când s-au întâlnit pentru a discuta constituirea clubului lor sub formă de societate pe acţiuni, un membru avocat a exclamat către grup: „Puteţi să mă plătiţi în fildeş!“

Îi spun lui Garcia că vreau să cumpăr un Santo Niño de fildeş, adormit. „Aşa“ – îi spun, punând un deget la buza inferioară. Garcia îşi pune şi el un deget la buză. „În stil dormido – spune el pe un ton aprobator.

Scopul meu în întâlnirea cu Garcia este să înţeleg comerţul cu fildeş din ţara lui şi, dacă se poate, să obţin  informaţii despre cine s-a aflat în spatele celor 4,9 tone de fildeş ilegal, confiscate în 2009 de agenţii vamali din Manila, al celor 7 tone confiscate tot acolo în 2005 şi al celor 5,5 tone cu destinaţia Filipine, confiscate în 2006 în Taiwan. Dacă presupunem o medie de 10 kilograme de fildeş pe elefant, aceste confiscări reprezintă cam 1.745 de elefanţi. Potrivit Convenţiei privind Comerţul Internaţional cu Specii Periclitate de Faună şi Floră Sălbatică (CITES), organizaţia tratatului care stabileşte politica internaţională cu privire la comerţul cu specii sălbatice, Filipinele sunt doar o ţară de tranzit pentru fildeşul care se îndreaptă spre China. Însă CITES are resurse limitate. Până anul trecut, a avut un singur funcţionar împuternicit care monitoriza peste 30.000 de specii de plante şi animale. Evaluarea făcută de CITES în Filipine nu se potriveşte cu ce a declarat Jose Yuchongco, şeful poliţiei vamale filipineze, unui ziar din Manila, după o captură importantă făcută în 2009: „Filipinele sunt o destinaţie preferată pentru fildeşii de contrabandă, poate deoarece catolicilor filipinezi le plac statuile de sfinţi din fildeş.“  Pe insula Cebu, legătura dintre fildeş şi biserică este atât de strânsă, încât cuvântul care desemnează fildeşul, garing, înseamnă şi „statuetă religioasă“.

Casa unui colecţionar filipinez (sus) abundă în statui religioase din fildeş. „Nu văd elefantul. Îl văd pe Dumnezeu“ – spune un alt colecţionar filipinez. Deşi lumea are înlocuitori pentru toate întrebuinţările practice ale fildeşului, utilizarea în religie se păstrează neschimbată. Foto: Brent Stirton

Complicitatea catolico-musulmană

„Fildeş, fildeş, fildeş – spune vânzătoarea de la Galeria Savelli, din Piaţa Sf. Petru din Cetatea Vaticanului. Nu vă aşteptaţi să vedeţi atâta. Văd pe faţa dumneavoastră.“ Recent, Vaticanul a demonstrat angajament în combaterea problemelor infracţionale transnaţionale, semnând acorduri cu privire la traficul de droguri, terorismul şi crima organizată. Dar nu a semnat tratatul CITES şi, astfel, nu este obligat să respecte embargoul asupra fildeşului. Dacă voi cumpăra un crucifix din fildeş, magazinul va intermedia binecuvântarea lui de către un preot de la Vatican, apoi mi-l va expedia – îmi spune vânzătoarea.

Deşi lumea a descoperit înlocuitori pentru toate întrebuinţările practice ale fildeşului – mingi de biliard, clape de pian, mânere pentru perii –, utilizarea religioasă se păstrează neschimbată, iar rolul său de simbol politic persistă. Anul trecut, preşedintele Libanului, Michel Sleiman, i-a dăruit papei Benedict  XVI o cădelniţă din fildeş şi aur. În 2007, preşedinta Filipinelor, Gloria Macapagal-Arroyo, i-a dăruit un Santo Niño de fildeş papei Benedict  XVI. În 1987, de Crăciun, preşedintele american Ronald Reagan şi Nancy Reagan au cumpărat madona de fildeş care le fusese oferită ca dar oficial de către papa Ioan Paul  II. Toate aceste cadouri au ajuns ştiri de prima pagină în toată lumea. Chiar şi preşedintele Kenyei, Daniel Arap Moi, părintele embargoului global asupra fildeşului, i-a dăruit odată papei Ioan Paul  II un colţ de elefant. Moi avea să facă mai târziu un gest simbolic măreţ, dând foc la 12 tone de fildeş kenyan, poate cea mai emblematică acţiune din istoria conservării naturii.

Părintele Jay este custode al expoziţiei anuale de Santo Niño din cadrul arhidiecezei sale, care reuneşte cele mai bune colecţii ale enoriaşilor săi şi umple o clădire cu două etaje de lângă Manila. Cele peste 200 de exponate sunt inundate de atâtea flori proaspete şi învăluite într-o „Ave Maria“ atât de liniştitoare, încât micile trupuri palide îmbrăcate regeşte îmi evocă o înmormântare. Statuile Santo Niño de fildeş poartă coroane placate cu aur, bijuterii şi coliere cu cristale Swarovski. Ochii lor sunt pictaţi manual pe sticlă importată din Germania. Genele lor sunt fire individuale de păr de capră. Firul de aur din pelerinele lor este veritabil, importat din India.

Exponatele lucrate cu migală aparţin adesea unor familii cu posibilităţi materiale surprinzător de modeste. Credincioşii au făcut credite la bancă pentru statuile lor din fildeş. Le trec în testamente. „Nu mi se pare ceva extravagant – spune părintele Jay. Eu numesc asta o ofrandă adusă lui Dumnezeu.“ Priveşte imaginile de copii, dintre care unele sunt decorate cu lagang, flori de sidef argintiu din cochilii de nautil. „Când e vorba de devotamentul faţă de Santo Niño, prea mult nu e suficient. Eu, ca preot, mă rog: «Doamne, dacă toate astea sunt prostii, atunci pune-le capăt»“ – spune el.

Părintele Jay arată spre un Santo Niño care ţine în mână un porumbel. „Majoritatea fildeşurilor vechi sunt antichităţi de familie – spune el. Cele noi sunt din Africa. Intră pe uşa din dos.“ Cu alte cuvinte, sunt de contrabandă. „E ca şi cum ai îndrepta ceva strâmb: cumperi fildeşul provenit dintr-o sursă dubioasă şi-l transformi într-un obiect spiritual. Vedeţi?“ – spune el, chicotind. Glasul îi scade până la şoaptă: „Fiindcă e ca şi cum ai cumpăra un obiect furat.“

Jay spune că lumea ar trebui să cumpere statui din fildeş nou, pentru a evita escrocii care pătează fildeşul cu ceai sau coca-cola ca să arate vechi. „Le spun să le cumpere pe cele noi, pentru ca istoria statuii să înceapă cu ei.“

Când întreb cum ajunge fildeşul nou în Filipine, îmi spune că musulmanii din insula sudică Mindanao îl aduc prin contrabandă. Apoi, pentru a sugera o mită, pune două degete în buzunarul cămăşii mele. „Pentru paza de coastă, de pildă – spune el. Închipuiţi-vă, din Africa în Europa şi apoi în Filipine. Cât de lungă e o astfel de călătorie pe apă?“ Îşi pune iar degetele în buzunarul meu. „Şi continui să plăteşti mulţi oameni ca să ajungă în ţara ta.“

Asta face parte din sacrificiul adus lui Santo Niño  – contrabanda cu fildeş de elefant ca act de devoţiune.

Cum se face contrabandă cu fildeş

Nu-mi făceam iluzii că voi descoperi o legătură între monseniorul Garcia şi vreo activitate ilegală, însă când i-am spus că vreau un Santo Niño de fildeş, omul m-a surprins. „Va trebui să-l ascundeţi ca să-l introduceţi în SUA.“

„Cum?“

„Înveliţi-l într-o lenjerie intimă veche şi urât mirositoare şi turnaţi ketchup deasupra – a spus el. Ca să arate murdară de sânge. Aşa se face.“

Garcia mi-a dat numele cioplitorilor săi preferaţi, toţi din Manila, precum şi sfaturi: la cine să apelez pentru un volum mare, a cui nevastă cere preţuri piperate, cine nu respectă termenele. Mi-a dat numere de telefon şi adrese. Dacă doream să trec clandestin o statuie care nu încăpea în valiză, puteam obţine un certificat de la Muzeul Naţional al Filipinelor care să ateste că obiectul meu e vechi sau puteam ruga un cioplitor să-mi facă o hârtie care să ateste că e o imitaţie sau să modifice data cioplirii până înainte de embargo. Mi-a promis şi că va binecuvânta orice voi decide să comand. „Spre deosebire de preoţii ăia nebuni după animale, care refuză să binecuvânteze fildeşul“ – a spus el.

Câteva familii deţin cea mai mare parte a cioplitoriilor de fildeş din Manila, devorând, ca termitele, cantităţi imense de colţi. Doi dintre principalii vânzători se află în Tayuman, cartierul furnizorilor de obiecte religioase. În cele cinci călătorii ale mele în Filipine, am vizitat toate magazinele de fildeş recomandate de Garcia, dar şi altele, interesându-mă cum pot cumpăra fildeş. De mai multe ori am fost întrebat dacă sunt preot. În aproape fiecare magazin, cineva îmi propunea o modalitate de a introduce fildeş în SUA. Unul s-a oferit să-mi vopsească fildeşul cu o acuarelă maronie lavabilă, ca să semene cu lemnul; altul s-a oferit să facă nişte statuete identice, pictate manual, din răşină, printre care să camuflez pruncul Isus din fildeş. Dacă eram prins, mi s-a spus să mint şi să spun „răşină“ la vama americană. Într-una din vizite, o vânzătoare a spus că monseniorul Garcia tocmai sunase şi sugerase că aş putea lua noul ei Santo Niño de 9 kilograme, ascuns pe fundul unui sicriu, deoarece menţionasem că familia mea deţinea o firmă de pompe funebre. I-am spus că monseniorul probabil glumise, dar ea nu era de aceeaşi părere.

Preoţii, balikbayans (filipinezii din diaspora) şi bărbaţii filipinezi homosexuali sunt clienţi importanţi, potrivit principalului negustor de fildeş din Manila. Un anticar din New York şi un comerciant din Mexico City vin la el regulat pentru achiziţii, cumpărând angro noi crucifixe, madone şi prunci Isus şi ducându-le acasă ascunse în bagaje. Oriunde există un filipinez – mi se tot reaminteşte –, există şi un altar închinat lui Dumnezeu.

Şi se pare că părintele Jay avea dreptate în legătură cu  existenţa unei surse de aprovizionare musulmane. Mai mulţi vânzători din Manila mi-au spus că principalii furnizori sunt musulmani filipinezi care au relaţii în Africa. Şi musulmanii malaysieni figurau în reţeaua lor. „Uneori, îl aduc plin de sânge şi miroase urât“ – mi-a spus o vânzătoare, ciupindu-se de nas.

Traficul actual cu fildeş urmează rute comerciale străvechi – accelerate de transportul aerian, telefonie mobilă şi internet. Fotografiile pe care le văzusem, cu cruci copte din fildeş lângă mătănii islamice din fildeş, de vânzare în piaţa din Cairo, acum căpătau mai mult sens. Brusc, recentele capturi de fildeş din Zanzibar, o insulă islamică din largul coastei Tanzaniei – secole la rând centru global al traficului de sclavi şi fildeş – păreau un semn sumbru că traficul criminal cu fildeş, pe scară largă, ar putea să nu dispară niciodată. Cel puţin o încărcătură fusese dirijată spre Malaysia, unde anul trecut s-au făcut câteva capturi de mai multe tone.

Piaţa de fildeş a Filipinelor este mică în comparaţie cu, să zicem, cea a Chinei, dar este veche de secole şi uluitor de evidentă. Colecţionarii şi furnizorii publică fotografii cu fildeşurile lor pe Flickr şi Facebook. CITES, ca administrator al embargoului global din 1989 asupra fildeşului, este organizaţia mondială oficială care stă între masacrele din deceniul ’80 – în care Africa, se spune, a pierdut jumătate dintre elefanţii săi, peste 600.000 – şi exterminarea elefantului. Dacă CITES a trecut cu vederea comerţul cu fildeş din Filipine, ce altceva a mai omis?

Kruba Dharmamuni, Călugărul-elefant, creşte elefanţi asiatici la templul lui din Thailanda. Activiştii susţin că a lăsat un elefant să moară de foame ca să-i folosească fildeşul pentru amulete, dar el respinge acuzaţia. Foto: Brent Stirton

Călugărul-elefant

Cioplitorii de fildeş din Phayuha Khiri şi Surin sunt cei mai cunoscuţi din Thailanda, precum şi ţinta celor mai multe investigaţii din ţară privind contrabanda cu fildeş. Phayuha Khiri este atât de dedicat fildeşului, încât în centrul oraşului, unde te-ai aştepta să vezi o fântână, se află un cerc format din patru colţi mari şi albi. După doar câteva minute pe strada principală, îmi dau seama că am mai văzut locul acesta: e exact ca Tayuman, cartierul obiectelor religioase din Manila; numai că aici, în loc de crucifixe şi reprezentări ale sfintei familii, există statui în mărime naturală ale unor călugări celebri, mici Buddha ambalaţi în plastic şi brăţări sau alte obiecte religioase puse în pungi, cu duzina. Foarte multe magazine de pe ambele părţi ale acestei străzi lungi sunt pieţe budiste angro. Singurii oameni pe care îi văd cumpărând în timpul vizitelor mele în Phayuha Khiri sunt mici grupuri de călugări în robe portocalii.

Dau de urma principalului vânzător de fildeş din orăşel – dl. Thi, care poartă o amuletă pe un colier de fildeş şi o cataramă din fildeş – , îi vizitez magazinele, atelierul de cioplit şi vila-tip în care locuieşte. Dl. Thi îmi spune că industria cioplitului din Phayuha Khiri a fost întemeiată de un călugăr căruia îi plăcea să cioplească amulete din fildeş. În magazin, mă uit peste umărul lui şi văd o pictură cu Ganesh, zeul hindus cu cap de elefant, iar lângă el, un Buddha Vesel. Călugării – descopăr eu – împart amulete în schimbul donaţiilor. Cu cât e donaţia mai bună, cu atât e amuleta mai bună. Amuletele binecuvântate de anumiţi călugări sunt şi mai valoroase.

Călugărul-elefant, Kruba Dharmamuni, care a fost călugărul-scorpion şi încă etalează în templul său o statuie a sa în chip de scorpion, în mărime naturală, vrea să mă ducă la cumpărat fildeş în Surin. Odinioară, în Surin locuiau vânătorii de elefanţi ai regelui Siamului, însă astăzi îngrijitorii de elefanţi subvenţionaţi de guvern, mahuţii, au o viaţă care abia mai aminteşte de traiul lor de altădată, depinzând de capacitatea animalelor lor de a lovi o minge de fotbal sau de a ţine o pensulă şi a crea un „autoportret“ pe şevalet, pentru turişti. Vânzătorii de inele, brăţări şi amulete din fildeş sunt aliniaţi la intrarea în parcul turistic din Surin.

„Fildeşul alungă spiritele rele“ – îmi spune călugărul-elefant. Este îmbrăcat în veşmintele maro ale unui călugăr de la ţară şi mestecă încontinuu maak infuzat cu betel, pe care îl scuipă în cocoloaşe mari, sângerii. Poartă şi fildeş. În jurul gâtului are un pandantiv în formă de cap de elefant, agăţat de nişte mătănii care reprezintă cele 108 pasiuni omeneşti.

Elefantul este un simbol al Thailandei şi este venerat în budism. Potrivit legendei, un elefant alb cu şase colţi a intrat în partea dreaptă a corpului reginei Maya în noaptea în care aceasta a rămas însărcinată cu Siddharta Gautama. Călugărul-elefant crede că el a fost elefant într-o viaţă anterioară şi este bine-cunoscut în rândul mahuţilor. Îmi spune că are 100.000 de adepţi în toată lumea, deşi în timpul vizitei mele la templul lui apar doar câţiva. Îngenunchează în faţa lui cu ofrande şi primesc o amuletă binecuvântată de el.

Mulţi thailandezi poartă amulete, uneori cu zecile, pentru ca acestea să le aducă noroc şi să-i protejeze de rău şi de magia neagră. Piaţa de amulete din Bangkok este uriaşă, cu nenumăraţi negustori care vând zeci de mii de mici talismane confecţionate din materiale precum metalul, pulberea comprimată, osul şi fildeşul. Amuletele de lux pot aduce 100.000 de dolari sau mai mult. Există reviste, expoziţii comerciale, cărţi şi pagini de web dedicate colecţionării de amulete. Amuletele sunt agăţate la oglinda retrovizoare a aproape fiecărui taxi thailandez. Conducătorul înlăturat al Thailandei, Thaksin Shinawatra, crede că amuleta lui budistă l-a salvat de la o tentativă de asasinat, iar armata thailandeză a distribuit amulete soldaţilor de frontieră pentru a-i feri de magia neagră din Cambodgia.

Amuletele sunt principala sursă de venit a Călugărului-Elefant, care oferă o varietate stranie, mergând de la  reprezentări ale sale şi ale lui Buddha până la amulete cu fragmente plastifiate din cranii de femei însărcinate, ulei pur de cadavru, pământ din şapte cimitire, blană de tigru, piele de elefant şi fildeş cioplit. Afacerile merg atât de bine, încât construieşte un nou templu, Wat Suanpah, modelat parţial după popularele parcuri cu tigri din Thailanda, adesea organizaţii-paravan pentru comerţul ilegal cu tigri – spun criticii. Călugărul-elefant a trecut recent printr-o controversă asemănătoare când un reportaj TV a spus despre el că a lăsat un elefant să moară de foame pentru a-i lua pielea şi fildeşul, dar el spune că animalul a murit din cauze naturale şi n-a făcut decât să-l înmormânteze. În plus – îmi spune – în Surin poate cumpăra tot fildeşul şi pielea de elefant de care are nevoie. Înainte de reportaj, câştiga cam un milion de bahţi (32.000 de dolari) pe lună din magazinul de suveniruri, internet şi din călătoriile în străinătate. Acum a scăzut la circa 300.000 de bahţi pe lună. Dar – spune el –, în doar trei zile în Malaysia sau Singapore le-ar putea vinde adepţilor lui obiecte în valoare de peste un milion de bahţi.

Thailanda are o mică populaţie naturală de elefanţi asiatici, o specie periclitată, de mult interzisă în comerţul internaţional. În interiorul Thailandei însă regulile sunt mai puţin rigide. Mahuţii şi alţii pot vinde vârfurile colţilor unor elefanţi domesticiţi vii şi colţii celor care au murit din cauze naturale. De ani de zile, traficanţii internaţionali de fildeş profită de acest fapt, aducând prin contrabandă fildeş african pentru a fi amestecat cu fildeşul asiatic.

Conservaţioniştii numesc acest lucru „portiţa thailandeză“. Dar există o portiţă mult mai mare, de care se bucură toate ţările din lume. Fildeşul african adus în orice ţară înainte de 1989 poate fi comercializat pe plan intern. Astfel, oricine e prins cu fildeş invocă acelaşi refren: „Fildeşul meu e de dinaintea embargoului“. Fiindcă nu s-a făcut niciodată un inventar al rezervelor globale de fildeş înainte de embargo şi fiindcă fildeşul ţine practic oricât, această portiţă „preinterdicţie“ reprezintă o scuză veşnică.

Piaţa fildeşului din Thailanda evoluează. „Comercianţii de fildeş îşi fac rezerve – spune Steve Galster, directorul Fundaţiei Freeland, o organizaţie nonguvernamentală cu sediul la Bangkok. Pentru că s-a mai întâmplat ca interdicţiile comerciale să fie relaxate de CITES, ei simt că e un pariu sigur.“

Thailanda, la fel ca Filipine, mai are un bun preţuit de traficanţi: corupţia. O tonă de fildeş african confiscat a dispărut recent dintr-un depozit al vămii thailandeze. Când cer să văd ce a mai rămas, ofiţerii vamali refuză şi sugerează că l-au furat jurnaliştii. Doar după ce spun că eu am auzit altceva mi se spune adevărul: se crede că făptaşii au fost nişte ofiţeri vamali. Corupţia este atât de gravă în Filipine, încât în 2006 departamentul pentru specii sălbatice a dat în judecată nişte ofiţeri vamali superiori pentru „pierderea“ mai multor tone de fildeş confiscat. Umilit, biroul vamal a predat următoarea captură mare de fildeş departamentului pentru specii sălbatice, care s-a trezit însă în scurt timp prădat. Grămezi de fildeşi din propria magazie fuseseră înlocuite cu copii exacte făcute din plastic.

Cioplitorul preferat al Călugărului-Elefant, Jom, trăieşte pe o stradă nepavată, într-un loc atât de îndepărtat, încât  am senzaţia că nu văd bine când îmi dau seama că tarabele cu legume din faţa casei lui sunt de fapt vitrine de bijuterii pline cu figurine budiste din fildeş. Pe exteriorul unei vitrine se află un abţibild cu chipul Călugărului-Elefant. Majoritatea fildeşului este thailandez. „Acela e african“ – spune călugărul-elefant, arătând spre o bucată deosebit de albă.

„Dacă ţi-aş aduce fildeş african, ai putea să-l ciopleşti?“ – îl întreb pe Jom.

Dai – răspunde el.

„Nicio problemă“ – încuviinţează soţia lui.

Şi a fost suficient ca să-l fac pe Călugărul-elefant să vorbească despre contrabandă. Îmi spune să tai fildeşul în aşa fel, încât să încapă în valiză, arătându-mi cu mâinile întinse cât de lungi să fac bucăţile. Asta fac adepţii lui – spune el. Când o să ajung pe Aeroportul din Bangkok, asistentul lui o să mă ia şi o să mă conducă la el. Are adepţi la Imigraţie, dar dacă se întâmplă ceva rău, să spun că duc fildeşul la templul lui. Religia, se pare, mă va acoperi.

Deoarece aici e vorba de credinţă şi cum credinţa presupune încetarea necredinţei, fildeşul comercializat în scop religios nu atrage atenţia agresivă  pe care ar putea să o atragă dacă ar fi cioplit sub formă de piese de şah, să zicem. Fildeşul lui Dumnezeu are propria portiţă de scăpare.

Un lucrător din cea mai mare fabrică de prelucrare a fildeşului din China termină o piesă care simbolizează prosperitatea. China a cumpărat legal 65,8 tone de fildeş din Africa în 2008. De atunci, braconajul şi contrabanda au crescut. Foto: Brent Stirton

Fabricile de fildeş ale Chinei

La Fabrica de Prelucrare a Fildeşului din Beijing, mirosul şi zgomotele trimit la ceea ce este de fapt acest loc: un imens cabinet stomatologic. Zbârnâitul  burghielor electrice pe colţi umple atmosfera. Pulberea de fildeş stă în strat gros pe geamuri şi pe tocurile uşilor şi chiar o simt între dinţi în timp ce îmi croiesc drum printre oamenii aplecaţi asupra unor statui care reproduc motive religioase şi mitologice regăsite în toată China, precum Fu, Lu şi Shou, zeii norocului, ai banilor şi vieţii lungi; Buddha Vesel şi Guanyin, zeiţa budistă a îndurării, o personalitate asemănătoare cu Fecioara Maria, dar care este şi zeiţă a fertilităţii şi uneori ţine în braţe un băiat, Guanyin „cel care dă fii“, foarte populară în China în timpul politicii „un singur copil“ . Oriunde găsesc fildeş, religia este şi ea pe aproape. „Chinezii cred în conceptele pe care le reprezintă aceste figuri“ – îmi spune şeful Fabricii de Prelucrare a Fildeşului Daxin, din Guangzhou.

Când a intrat în vigoare embargoul asupra fildeşului, americanii, europenii şi japonezii consumau 80% din fildeşul cioplit din toată lumea. Astăzi, în inima Beijingului, reprezentanţele Maserati, Bentley şi Ferrari stau alături de Gucci şi Prada. În apropiere este Centrul Comercial de Arte şi Meşteşuguri din Beijing, al cărui bancomat de la etajul întâi eliberează lingouri de aur de 24 de carate. După ce urci pe scara rulantă şi treci prin galeriile cu jad şi mătase, principalul butic cu fildeş străluceşte ca un Tiffany’s acoperit de zăpezi. Unul dintre primele articole pe care le observ este o Guanyin din fildeş, într-o vitrină, cu atâtea zerouri pe eticheta de preţ, încât trebuie să cer ajutor – 1.360.000,00 (cam 215.000 de dolari).

După părerea generală, China este cel mai mare infractor din lume când e vorba de contrabanda cu fildeş. În ultimii ani, China a fost implicată în mai multe capturi de fildeş la scară mare decât orice altă ţară neafricană. Pentru prima oară de mai multe generaţii, mulţi chinezi îşi pot permite să aspire la un viitor prosper şi îşi pot permite, de asemenea, să privească înapoi, spre propriul trecut vibrant. Şi printre altele, spre religie.

„Nu toţi ne gândim doar la bani“ – mă corectează Xue Ping în timp ce sorbim ceai în galeria lui de artă budistă din Grand Hotel Beijing. În timpul unui pelerinaj din 2007 care reconstituia viaţa lui Buddha din Nepal până în India, directorul executiv de publicitate a avut o viziune: Buddha l-a provocat să-şi folosească viaţa pentru a face bine. S-a întors acasă, iar în 2009 a fondat o companie numită Da Cheng Bai Yi (transmiterea măreţei moşteniri), dedicată susţinerii marilor maeştri ai Chinei în cinci forme de artă: obiecte lăcuite, cioplirea obiectelor lăcuite, porţelan, suluri thangka şi cioplirea fildeşului. Xue l-a găsit pe Li Chunke, în vârstă de 62 de ani, unul dintre cei numai 12 meşteri cioplitori de fildeş din China. Xue i-a construit lui Li un atelier de cioplire a fildeşului în cartierul artistic al Beijingului, i-a închiriat un apartament şi a deschis această extraordinară nouă galerie. Nimic din ea nu este de vânzare. Xue este singurul client al lui Li.

„Elefantul este un bun prieten al omului – spune Li. Când mor, elefanţii vor să-i lase omului ceva, ca o  faptă bună, pentru o viaţă viitoare bună.“ Li ciopleşte fildeşul pentru a onora darul elefantului.  Fiind budişti, Li şi Xue detestă uciderea. Fildeşul lor provine de la guvern, deci ar trebui să fie de la elefanţi care au murit din cauze naturale – explică ei.

La fel cum unii preoţi filipinezi botează reprezentările din fildeş, călugării budişti îndeplinesc un ritual numit kai guang, deschiderea luminii, pentru a sfinţi statuile  religioase. „Fildeşul este foarte preţios, aşa că pentru a arăta respect faţă de Buddha, trebuie să foloseşti material preţios. Dacă nu fildeş, atunci aur. Dar fildeşul e mai preţios“ – îmi spune Xue. Este o versiune a mesajului pe care l-am auzit de la catolicii filipinezi: fildeşul îl slăveşte pe Dumnezeu.

În fiecare magazin sau fabrică pe care le vizitez în China, o bună parte a inventarului constă din sculpturi religioase, inclusiv multe dintre piesele cele mai valoroase. Printre cumpărătorii de lux se numără ofiţerii de armată – surprinzător de bine plătiţi în China – care le oferă fildeşul ofiţerilor lor superiori şi companiile, care oferă sculpturile altor companii şi autorităţilor, pentru a le obţine bunăvoinţa. „Noi îi spunem uşa din dos“ – a explicat un reprezentant al Asociaţiei Guvernamentale pentru Arte şi Meşteşuguri a Chinei (CACA). Astfel, fildeşul ajunge să fie folosit cum era cândva o sticlă de Johnnie Walker Blue, cu deosebirea că, dacă darul funcţionează, fildeşul îl binecuvântează atât pe primitor, cât şi pe cel ce dăruieşte.

La o galerie din Guangzhou, Gary Zeng îmi arată pe iPhone-ul lui o fotografie cu o „bilă a diavolului“, de fapt 26 de bile sculptate una într-alta. Zeng, 42 de ani, tocmai a cumpărat două astfel de bile din fildeş de la Fabrica de Prelucrare a Fildeşului Daxin, una pentru el şi una în numele unui prieten antreprenor. A venit la acest magazin ca să vadă dacă a plătit preţul corect. Urc în Mercedesul lui nou, mă conduce până la comunitatea lui protejată prin două rânduri de porţi şi mă uit cum dă bila mai ieftină copilului său de trei ani, pentru ca Brent Stirton, de la National Geographic, să-i poată face o poză. Bila de 50.000 de dolari va deveni piesa centrală într-o casă nouă pe care o construieşte Zeng şi pe care o va „apăra de demoni“, dar deocamdată este doar o jucărie foarte preţioasă. Îl întreb pe Zeng de ce tinerii ca el cumpără fildeş.

„E de valoare – răspunde el. Şi e artă.“

„Nu te gândeşti la elefanţi?“ – întreb eu.

„Deloc“ – spune el.

La colţul uneia dintre cele mai populare străzi a furnizorilor de fildeş din China, lângă Galeria Internaţională Hualin de bijuterii budiste, pe un panou electronic cât patru etaje rulează un film care le prezintă trecătorilor o nouă investiţie cu potenţial: vânzările de bijuterii budiste şi alte produse religioase au atins 15,8 miliarde de dolari pe an şi cresc cu 50% pe an. „Sunt aproape 200 de milioane de credincioşi budişti în China“ – anunţă panoul. În clădire, două etaje sunt dedicate exclusiv sculpturilor în fildeş. Pe stradă, alte galerii oferă sculpturi budiste din fildeş – unele legale, altele nu.

În industria fildeşului din China, totul este pregătit pentru dezvoltare. Guvernul a autorizat cel puţin 35 de fabrici de prelucrare şi 130 de magazine şi sponsorizează cioplirea fildeşului în şcoli precum Universitatea de Tehnologie din Beijing. Cel mai grăitor lucru este că, la fel ca în Filipine, cioplitori chinezi cum e maestrul Li îşi pregătesc rudele – investesc în propria familie.

Un reporter chinez relatează despre arderea a 5 tone de fildeş de contrabandă în 2011, în Kenya. Ţara a contribuit la impunerea unui embargou global asupra fildeşului în 1989, dar în ultima vreme îşi stochează fildeşul. Fildeşul de aici aparţinea altor ţări. Foto: Brent Stirton

Experimentul japonez

În 1989, după zece ani în care la fiecare zece minute  murea cel puţin un elefant, preşedintele George H. W. Bush a interzis în mod unilateral importurile de fildeş, Kenya a ars 12 tone din stocurile sale de fildeş, iar CITES a anunţat embargoul global asupra fildeşului, intrat în vigoare în 1990. Nu toate ţările au acceptat interdicţia. Zimbabwe, Botswana, Namibia, Zambia şi Malawi au formulat „rezerve“, fiind astfel scutite de interdicţie pe motiv că populaţiile lor de elefanţi erau suficient de sănătoase pentru a susţine comerţul. În 1997, CITES şi-a ţinut întrunirea principală la Harare, în Zimbabwe, unde preşedintele Robert Mugabe a declarat că elefanţii ocupă mult spaţiu şi beau multă apă. Ar trebui să-şi plătească masa şi casa cu fildeşul lor. Zimbabwe, Botswana şi Namibia au înaintat o propunere către CITES: aveau să respecte embargoul dacă li se permitea să vândă fildeş de la elefanţii care au fost eutanasiaţi sau care au murit din cauze naturale.

CITES a acceptat compromisul, autorizând o „vânzare experimentală“ unică, făcută de cele trei ţări unui singur cumpărător, Japonia. În 1999, Japonia a cumpărat 55 de tone de fildeş cu cinci milioane de dolari. Aproape imediat, Japonia a spus că mai vrea şi în curând China avea să vrea şi ea fildeş legal. Dacă Daniel Arap Moi, din Kenya, este părintele embargoului, atunci Robert Mugabe, din Zimbabwe, este părintele primei sale încălcări.

Înainte de a permite o altă vânzare de fildeş, CITES a cerut rezultatele experimentului japonez: a sporit criminalitatea ca urmare a vânzării? Mai precis, au crescut braconajul elefanţilor sau contrabanda cu fildeş? Pentru a afla, a lansat un program de numărare a elefanţilor ucişi ilegal şi un altul de măsurare a contrabandei cu fildeş. Pentru o organizaţie ştiinţifică, acesta era un mod straniu de a face un experiment. CITES aprobase vânzarea şi apoi se apucase să creeze  o modalitate de a-i evalua impactul, ca şi cum ai apăsa butonul pentru a testa prima bombă atomică şi apoi ai construi un dispozitiv pentru a măsura explozia.

E uşor să ucizi un elefant (în ultima vreme, braconierii din Kenya şi Tanzania folosesc pepeni otrăviţi), dar e greu să localizezi cadavrele şi a durat ani de zile până când CITES a demarat programul de numărare. Oficialii CITES refuză să dea publicităţii o estimare oficială a numărului de elefanţi ucişi anual de teamă că orice cifră care ar deriva din estimările populaţiei din 2007 şi datele limitate privind braconajul din 2012 „s-ar fixa în mintea publicului ca un adevăr incontestabil“. Totuşi – potrivit lui Kenneth Burnham, statistician oficial al programului CITES de monitorizare a elefanţilor ucişi ilegal – este „foarte probabil“ ca braconierii să fi ucis în 2011 cel puţin 25.000 de elefanţi africani. Cifra reală ar putea fi chiar dublă. Între timp, anul trecut, în lume s-au făcut capturi estimate la 31,5 tone de fildeş ilegal. Folosind o regulă a Interpolului, care spune că mărfurile de contrabandă confiscate reprezintă 10% din contrabanda reală, şi presupunând că fiecare elefant are 10 kilograme de fildeş, această greutate înseamnă 31.500 de elefanţi morţi. „Ideea este următoarea: zeci de mii de elefanţi au fost ucişi anul trecut. Iar cifrele cresc îngrijorător“ – spune Iain Douglas-Hamilton, de la Salvaţi Elefanţii.

Şi cuantificarea comerţului ilegal cu fildeş este dificilă. Contrabandiştii nu întocmesc rapoarte de vânzare. Pentru a estima activitatea de contrabandă, CITES foloseşte drept reper capturile de fildeş. Chiar şi ca reper, capturile sunt înşelătoare. Îţi spun cu exactitate doar minimul de activităţi ilegale care au loc într-o ţară şi sunt multe lucruri pe care nu le pot spune. Un număr mai mare de capturi de fildeş într-un an poate însemna fie că a crescut contrabanda, fie că poliţia lucrează mai bine, fie ambele. Un număr mai mic de capturi poate însemna ceea ce se speră, dar şi că poliţia ia mită. Contrabandiştii mari au relaţii la departamentele locale pentru specii sălbatice, la vămi şi la firme de curierat care le permit să mute tone de încărcătură dintr-o ţară în alta. (În Filipine, de exemplu, comercianţii de fildeş pe care i-am cunoscut i-au acuzat pe ofiţerii vamali că au confiscat fildeşul ilegal numai atunci când cineva nu le-a dat mită.) Cel mai rău lucru este că un sistem bazat pe capturi răsplăteşte ţările pentru confiscarea fildeşului, când de fapt ele trebuie să urmărească fildeşul de contrabandă pornind de la cerere, până la şefii grupărilor, motiv pentru care investigatorii buni consideră confiscările ca fiind o proastă aplicare a legii.

Pentru verificarea capturilor de fildeş, CITES a angajat Traffic, un ONG care monitorizează comerţul global cu specii sălbatice. Traffic nu este însă un auditor independent. Este o filială a World Wildlife Fund (WWF) şi a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), care, asemenea multor ONG-uri, au proiecte de cercetare şi birouri în ţări în care se face contrabandă cu fildeş, ceea ce reduce capacitatea filialei de a face evaluări independente. Traffic şi-a instalat noul program de monitorizare a capturilor de fildeş, ETIS (Sistemul de Informaţii privind Comerţul cu Elefanţi), în principala ţară africană favorabilă comerţului cu fildeş, Zimbabwe.

De la început, Traffic s-a lăudat că baza de date ETIS se întindea până la embargoul din 1989, dar ţărilor nu li s-a cerut să raporteze la ETIS capturile de fildeş decât începând cu 1998. Pentru un deceniu, datele au provenit din sondaje aleatorii făcute de Traffic, iar acesta avea puţine date legate de capturile din ţări-cheie precum Japonia (20 de cazuri într-un deceniu), Thailanda (21 de cazuri), Filipine (5 cazuri) şi China (2 cazuri). Chiar şi după ce ETIS a fost pus în funcţiune, multe guverne rareori se deranjau să-şi raporteze capturile, aşa că atunci când a venit vremea să fie evaluat experimentul japonez, baza de date a Traffic era plină de cazuri din S.U.A. şi Uniunea Europeană (peste 60%) şi avea puţine cazuri din locul care conta cel mai mult: Asia (sub 10%). ETIS nu avea o cifră de referinţă bună pentru a evalua efectele vânzării către Japonia.

CITES ar fi putut alege o abordare completă a experimentului japonez, combinând rapoartele ONG-urilor internaţionale, ai căror investigatori sub acoperire au descoperit o creştere a comerţului ilegal cu fildeş după vânzarea către Japonia, cu datele de la Traffic, ale cărui statistici ETIS nu au arătat o legătură clară între vânzarea către Japonia şi capturi. Ar fi putut recunoaşte limitele ETIS, al cărui instrument central de măsură – capturile – este, la urma urmei, controlat tocmai de ţările supuse evaluării. Pentru că CITES avea dificultăţi şi în a calcula câţi elefanţi erau braconaţi, ar fi putut declara că experimentul japonez a fost neconcludent sau chiar un eşec.

Un eşec, aşa l-a considerat China. Într-un raport din 2002, China avertiza CITES că un motiv important al contrabandei crescânde cu fildeş din ţară era experimentul japonez: „Mulţi chinezi înţeleg greşit decizia şi cred că a fost reluat comerţul internaţional cu fildeş.“ Consumatorii chinezi credeau că e în regulă să cumpere din nou fildeş.

CITES a ignorat avertismentul Chinei şi şi-a pus toată încrederea în statisticile ETIS. „Datele pe care le avem de la ETIS spun că nu există nicio corelaţie între deciziile luate la CITES şi comerţul ilegal“ – avea să afirme mai târziu Willem Wijnstekers, la acea vreme secretar general al CITES, înaintea altor vânzări de fildeş aprobate de CITES. Tom Milliken, director al ETIS, avea să sugereze, de asemenea, că vânzarea către Japonia funcţionase: „Este încurajator să observăm că în următorii cinci ani comerţul ilicit cu fildeş a scăzut progresiv.“ Dar Milliken nu ştia ce făcuse comerţul ilicit; el ştia doar statisticile lui despre capturi. Totuşi s-a făcut o evaluare, iar viitorul elefantului-african ar putea fi umbrit pentru totdeauna de momentul în care CITES, în lipsa datelor pentru a evalua impactul primei sale vânzări de fildeş, a aprobat-o pe cea de-a doua.

În 2004, China deja îşi uitase grijile şi a înaintat o cerere către CITES pentru a cumpăra fildeş. În martie 2005, CITES a trimis în China o echipă de trei oameni, printre care Milliken, pentru cinci zile în care să evalueze sistemul de control al fildeşului. Echipa s-a întors „mai mult decât mulţumită“, prezicând că sistemul chinez ar putea „eradica, sau cel puţin ar reduce considerabil, comerţul ilicit“. Au mai remarcat totuşi că două rapoarte succesive ale ETIS considerau China drept principalul motiv pentru care comerţul ilegal cu fildeş era în creştere. Ca urmare, Secretariatul CITES a respins cererea Chinei de a cumpăra fildeş.

Dar ETIS putea fi manipulat. Puncta ţările nu doar după mărimea capturilor de fildeş, ci şi după aplicarea legii. Sistemul ETIS putea fi păcălit prin raportarea multor cazuri de capturi minore, ca de exemplu o turistă care poartă cercei de fildeş. „Tom Milliken mi-a spus să fac razii în Chatuchak (o piaţă din Bangkok), ca să-mi cresc numărul de cazuri“ – mi-a spus un funcţionar frustrat din Thailanda. În 1999, anul vânzării către Japonia, China raportase către ETIS şapte capturi de fildeş. La scurt timp după ce a înaintat cererea către CITES, China raporta la ETIS zeci de cazuri pe an, majoritatea fiind obiectele personale ale unor turişti. În ultima vreme raportează sute de cazuri pe an. În februarie trecut, China a făcut public unul dintre marile sale eforturi din 2011 de aplicare a embargoului, care a necesitat 4.497 de oameni şi 1.094 de vehicule şi a dus la 19 cazuri. Avusese drept rezultat confiscarea a 28,8 kilograme de fildeş, greutatea unui pudel gras.

În iulie 2008, Secretariatul CITES a aprobat cererea Chinei de a cumpăra fildeş, decizie susţinută de Traffic şi WWF. }ările membre au fost de acord, iar în acea toamnă Botswana, Namibia, Africa de Sud şi Zimbabwe au organizat licitaţii la care au vândut împreună peste 104 tone de fildeş comercianţilor chinezi şi japonezi.

Ca test pentru a vedea dacă vânzările de fildeş cresc criminalitatea, experimentul japonez a fost defectuos. Ca pronosticator pentru China, avea probleme şi mai profunde. Japonia este o ţară insulară care are o întrebuinţare primară restrânsă pentru fildeşul său: ştampilele personale numite hanko. China are graniţe comune cu 14 ţări, o coastă extinsă, o economie în plină dezvoltare, populaţie de zece ori mai mare, un sistem separat pentru Hong-Kongul iubitor de fildeş, investiţii extinse în Africa şi întrebuinţări ale fildeşului ce variază de la sculpturi la carcase de telefoane mobile. După ce Japonia a cumpărat fildeş, China a spus că problema sa cu contrabanda a crescut. Acum, China însăşi intra în afacerile cu fildeş. CITES a îndemnat lumea să nu-şi facă griji.

Contrabandiştii nu au reuşit să-şi treacă marfa de  poliţia din Kenya, însă animalele sunt tot moarte. Colţii mici arată că au fost braconaţi de la elefanţi tineri. Foto: Brent Stirton

Diavolul se ascunde în detalii

Meng Xianlin este director general executiv al autorităţii de management a CITES în China, fiind astfel cel mai important funcţionar din ţară în comerţul cu specii sălbatice. A participat la licitaţiile de fildeş din 2008 din Sudul Africii. La un prânz cu măruntaie de oaie şi tăiţei, în apropiere de biroul lui din Beijing, îmi împărtăşeşte un secret surprinzător: licitaţiile africane nu au fost competitive. Înainte de a pleca în Africa, echipa cumpărătorilor japonezi a zburat la Beijing, unde au făcut o sugestie strategică. Deoarece japonezii folosesc în primul rând colţi de dimensiuni medii şi de calitate ridicată pentru hanko iar chinezii preferă fie colţi mari, întregi, pentru sculpturi mari, fie bucăţi mici pentru tuşe decorative, japonezii au propus ca fiecare ţară să liciteze pe tipuri diferite de fildeş şi să menţină toate preţurile scăzute. Preţurile plătite au fost atât de mici – îmi spune Meng –, încât o funcţionară din Namibia, care organizase prima licitaţie, a urmărit delegaţiile asiatice dintr-o ţară în alta, sperând să obţină dovezi că ţara ei a fost înşelată.

Totuşi pentru Secretariatul CITES licitaţiile fuseseră un succes. Strânseseră 15,5 milioane de dolari, cei mai mulţi destinaţi unor proiecte de conservare din Africa. Şi deşi preţul mediu de numai 147 de dolari pe kilogramul de fildeş însemna mai puţini bani pentru conservare în Africa, potrivit CITES asta însemna şi că, acum, China putea să-şi îndeplinească rolul în aplicarea legii, inundându-şi piaţa internă cu fildeşul legal şi ieftin. Asta avea să elimine comercianţii ilegali, despre care CITES auzise că plăteau până la 850 de dolari pe kilogram. Preţurile mai mici puteau contribui la reducerea braconajului – a declarat Willem Wijnstekers, de la CITES, pentru Reuters.

În schimb, guvernul chinez a făcut ceva neaşteptat. A crescut preţul fildeşului. Printr-o filială a asociaţiei sale pentru meşteşuguri, guvernul a încasat de la antreprenorul Xue Ping 1.095 de dolari pe kilogram – un adaos de 650% – şi a impus Fabricii de Prelucrare a Fildeşului Beijing taxe care au ridicat cheltuielile companiei la 1.168 de dolari pe kilogram în cazul  fildeşului de cea mai bună calitate. China a conceput şi un plan decenal de limitare a ofertei şi scoate  pe piaţă în jur de cinci tone anual. Guvernul chinez, care controlează cine poate vinde fildeş în China, nu a subminat piaţa neagră, ci şi-a folosit puterea de monopol pentru a fi mai performant decât piaţa neagră.

Aplicând logica Secretariatului CITES, potrivit căreia preţurile mici şi volumele mari alungă contrabandiştii, preţurile mari din China şi volumele restrânse aveau să-i atragă. Decizia de a permite Chinei să cumpere fildeş a sporit într-adevăr traficul cu fildeş – spun grupurile internaţionale de supraveghere şi furnizorii pe care i-am întâlnit în China şi Hong Kong.

Iar preţurile continuă să crească. Potrivit lui Feng You Min, director de vânzări la Fabrica de prelucrare a fildeşului Daxin, preţul fildeşului brut a crescut de 20 de ori faţă de preţul plătit în Africa. Răul a fost făcut:  fildeşul legal din 2008 va proteja pentru totdeauna fildeşul de contrabandă.

Decizia CITES de a lăsa China să cumpere fildeş mai are un ultim neajuns. Pentru a obţine aprobarea, China a instituit diverse măsuri de precauţie, cea mai însemnată fiind că orice sculptură din fildeş mai mare decât un bibelou trebuie să aibă un card de identificare cu fotografie. Dar infractorii au transformat sistemul cu card de identificare într-un instrument de contrabandă. În fotografiile micuţe de pe carduri, sculpturile cu motive tradiţionale şi religioase similare seamănă între ele. Un raport recent al Fondului Internaţional pentru Bunăstarea Animalelor a constatat că vânzătorii de fildeş din China vând sculpturi din fildeş dar păstrează cardurile lor de identificare pentru a legitima sculpturile făcute din fildeş de contrabandă. Acum, cardurile în sine sunt valoroase şi se pot comercializa pe o piaţă secundară. Sistemul chinez cu carduri, care dă o aură de legitimitate unei statui ilegale, este mai rău decât lipsa unui sistem.

Chiar înainte să se discute despre elefanţi la o întrunire a CITES din august 2011, China a cerut evacuarea din sală a tuturor ONG-urilor participante. A fost un fapt extraordinar. Printre cei invitaţi să iasă se numărau reprezentanţi ai Fundaţiei Born Free, Humane Society International, Federaţiei Japoneze a Asociaţiilor de Arte şi Meşteşuguri din fildeş, Pew Charitable Trust, Safari Club International şi eu (din partea National Geographic Society). Tom Milliken de la Traffic a fost lăsat să rămână pentru a prezenta cele mai recente rezultate ale ETIS. Motivul evacuării – îmi spune Meng – a fost un raport al unui mic dar influent ONG din Londra, Agenţia de Investigaţii de Mediu (EIA), care trimisese agenţi chinezi sub acoperire în China. EIA susţinea că sistemul de controlare a fildeşului din China este un eşec, că până la 90% din fildeşul de pe piaţa chineză este ilegal şi că licitaţiile din 2008 reînviaseră comerţul ilegal cu fildeş. Meng era scandalizat. Da, spunea el, 80% din raportul EIA era adevărat, „dar trebuia să fi venit mai întâi la noi“.

Anul trecut, CITES a recunoscut un fapt surprinzător: „Secretariatul continuă să facă eforturi pentru a înţelege multe aspecte ale comerţului ilegal cu fildeş.“ În aprilie anul acesta, Tom Milliken a mărturisit la BBC ceva ce semăna în mod straniu cu avertismentul Chinei după experimentul japonez: „Faptul că s-a permis introducerea fildeşului legal în China a exacerbat situaţia? Acum, privind retrospectiv, probabil am putea spune că da. Poate a pus în mintea multor potenţiali clienţi chinezi ideea că era în regulă să cumpere fildeş.“

Meng râde în timp ce îi torn încă o sticlă de bere. Îmi povesteşte că, după ce fildeşul african a sosit în China, dintr-o încărcătură se auzea un sunet ciudat. A durat o vreme până s-a descoperit sursa. În timpul licitaţiei, fildeşul Africii de Sud păruse cel mai bun şi cel mai alb. Acum, unii colţi se despicau. „Se auzea cum crapă“ – spune Meng. Pentru a obţine un preţ bun, sud-africanii îşi vopsiseră fildeşul în alb, iar acum deshidratarea făcea colţii să crape – speculează el.

Chiar mai preţios decât fildeşul alb al elefantului de savană este fildeşul galben al elefantului de pădure, mai mic. „Ăsta e cel mai bun“ – îmi spune Feng, de la Fabrica de Prelucrare a Fildeşului Daxin, ridicând o bucată dintr-un colţ de elefant de pădure. Sculpturile făcute din fildeş de elefant de pădure se vând atât de repede încât clienţii le comandă dinainte. Singura sculptură pe care o mai are să mi-o arate este una veche, crăpată, a preşedintelui Mao. Problema este că elefanţii de pădure nu trăiesc în niciuna din ţările de unde China a cumpărat legal fildeş. Trăiesc în Africa centrală şi de vest, inclusiv în Camerun, ţara în care au năvălit anul acesta braconierii musulmani.

În martie, CITES se va reuni din nou pentru a discuta viitorul elefantului african.

Acest articol a apărut în numărul din octombrie 2012 al revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*