O lume fără gheață

Inuitul Johnny Issaluk ține în mână o fotografie recentă dintr-o mlaștină din Carolina de Sud. Așa ar fi arătat casa lui, aproape de Cercul Arctic, pe Insula Baffin, acum 56 de milioane de ani, când temperaturile apei, vara, la Polul Nord, atingeau 23°C. Foto: Ira Block

Acum 56 de milioane de ani, sporirea bruscă și misterioasă a  cantității de carbon din atmosferă a dus la o creștere semnificativă a temperaturilor pe glob. La scară geologică, într-o clipă viața s-a schimbat pentru totdeauna.

Text: Robert Kunzig

Pământul mai văzuse așa ceva. Nu chiar aceeași febră planetară; lumea era altfel acum 56 de milioane de ani. Oceanul Atlantic nu se deschisese complet, iar animalele, printre care se numărau, probabil, și primatele din care ne tragem, puteau trece din Asia în Europa și apoi, traversând Groenlanda, în America de Nord. N-ar fi întâlnit nicio pojghiță de gheață: chiar și înaintea evenimentelor de care vorbim, Pământul era deja mult mai cald decât azi. Dar, pe măsură ce Paleocenul lăsa loc Eocenului, planeta se încălzea tot mai drastic și mai rapid.

Cauza era o eliberare de carbon masivă și bruscă, geologic vorbind. Nu se știe clar cât carbon a fost degajat în atmosferă în timpul Maximului Termic Paleocen-Eocen, sau PETM, cum numesc cercetătorii această perioadă fierbinte. Dar se estimează că tot cam atât s-ar emite azi dacă oamenii ar arde toate rezervele de cărbune, țiței și gaze naturale. PETM a durat peste 150.000 de ani, până la resorbirea excesului de carbon. A adus secetă, inundații, invazii de insecte și extincția câtorva specii. Viața pe Pământ a continuat, ba chiar a înflorit, dar se schimbase complet. În prezent, trăim înconjurați de consecințele acelei creșteri bruște asupra evoluției – de fapt, ele ne includ și pe noi. Iar acum, noi înșine repetăm experimentul.

PETM „e un model al situației din prezent, al rezultatelor jocului nostru cu atmosfera – spune Philip Gingerich, un paleontolog specializat în vertebrate, de la Universitatea din Michigan. E ideea de a declanșa un proces care îți scapă de sub control și se reechilibrează de-abia într-o sută de mii de ani.“

Gingerich și alți paleontologi au descoperit această profundă schimbare evolutivă de la sfârșitul Paleocenului cu mult înainte să afle că a fost generată de carbon. De 40 de ani, Gingerich caută fosile din perioada respectivă în Bazinul Bighorn, un podiș arid de 160 km lungime la est de Parcul Național Yellowstone, în partea de nord a statului Wyoming. De obicei, sapă pe laturile unei terase înalte, lungi și înguste, numite Polecat Bench, care iese în afară în marginea de nord a bazinului. Polecat i-a devenit o a doua casă: are o mică fermă în apropiere.

Într-o după-amiază de vară, Gingerich m-a dus cu Chevroletul lui azuriu pe un drum neasfaltat, până pe platou și pe ieșitura din capătul sudic, care oferea o panoramă perfectă asupra câmpurilor irigate și a puțurilor de petrol risipite în jur. Gingerich îmi spune că, în timpul ultimelor epoci glaciare, Polecat Bench era albia Râului Shoshone, care a pavat-o cu bolovani  de râu. La un moment dat, râul a deviat spre est și a început să-și croiască drum prin sedimentele mai moi și mai vechi care umpleau Bazinul Bighorn. În același timp, Clark’s Fork, afluent al Râului Yellowstone, făcea același lucru la vest. Acum, Polecat Bench e încadrat de două râuri și se ridică la 150 m deasupra lor. Timp de milenii, flancurile lui au fost sculptate de vântul iernii și spălate de viiturile verii, devenind badland-uri, terenuri puternic erodate, care dezvăluie strate de sedimente. Cele din PETM sunt expuse chiar la limita sudică a podișului.

Aici a găsit Gingerich dovezile unei mari explozii a mamiferelor. La jumătatea pantei, acoperind făgașele, se vede clar o fâșie de sediment roșu, lată de vreo 30 m. În această fâșie, Gingerich a descoperit fosilele celor mai vechi mamifere imparicopitate, paricopitate și primate autentice: altfel spus, primii membri ai ordinelor care includ azi caii, vacile și respectiv oamenii. Mai târziu, s-au găsit fosile asemănătoare în Asia și Europa. Apar peste tot, ca de nicăieri. La nouă milioane de ani după prăbușirea unui asteroid în Peninsula Yucatán și declanșarea unui cataclism care, după cum crede majoritatea lumii științifice de azi, a dus la dispariția dinozaurilor, Pământul pare să fi suferit un alt șoc de proporții.

În primele două decenii în care Gingerich a cercetat tranziția Paleocen-Eocen, majoritatea cercetătorilor o considerau doar o perioadă în care un set de fosile a fost înlocuit de un altul. Percepția a început să se schimbe în 1991, când doi oceanografi, James Kennett și Lowell Stott, au analizat izotopii de carbon – forme diferite ale atomului de carbon – dintr-o carotă sedimentară extrasă de pe fundul Atlanticului, aproape de Antarctica. Exact la limita dintre Paleocen și Eocen, o schimbare dramatică a raportului izotopilor din fosilele unor organisme minuscule, numite foraminifere, arăta că oceanul primise o cantitate imensă de carbon „proaspăt“ în doar câteva secole. Carbonul părea să se fi răspândit și în atmosferă, unde, sub forma dioxidului de carbon, captase căldura soarelui și încălzise planeta. Izotopii de oxigen din foraminifere arătau că întregul ocean se încălzise, de la suprafață până la mâlul de pe fund, în care trăiau majoritatea foraminiferelor.

La începutul anilor ’90, au apărut aceleași semne ale unei convulsii planetare și pe Polecat Bench. Doi oameni de știință tineri, Paul Koch, de la Institutul Carnegie, și James Zachos, în prezent la Universitatea din Michigan, au colectat bucăți de sol bogat în carbonat de 1 cm lungime din fiecare strat de sedimente, precum și dinți de la mamiferul primitiv numit Phenacodus. Când Koch și Zachos au analizat raportul izotopilor de carbon din sol și din smalțul dinților, au observat aceeași creștere bruscă a cantității de carbon ca și la foraminifere. Devenea tot mai clar că PETM fusese un episod de încălzire globală care afectase nu doar organismele marine obscure, ci și animalele mari, charismatice de uscat. Cercetătorii și-au dat seama că pot folosi creșterea carbonului – dovada clară a eliberării masive de gaze cu efect de seră – pentru a identifica PETM în rocile de peste tot din lume.

De unde a venit carbonul? Cunoaștem sursa excesului de carbon eliberat astăzi în atmosferă: noi. Dar acum circa 56 de milioane de ani nu existau oameni, cu atât mai puțin mașini și centrale electrice. S-au sugerat multe surse pentru abundența de carbon din PETM și, având în vedere cantitatea, faptul că nu a venit dintr-o singură sursă. La sfârșitul Paleocenului, Europa și Groenlanda se separau și deschideau Atlanticul de Nord, provocând erupții vulcanice de proporții, care ar fi putut emana dioxid de carbon din sedimentele organice de pe fundul oceanului, însă probabil prea lent ca să explice creșterea bruscă a izotopilor. E posibil ca incendiile să fi cuprins depozitele de turbă din Paleocen, deși deocamdată nu s-a descoperit în carotele sedimentare funingine de la presupusele focuri. De asemenea, o cometă uriașă în coliziune cu rocile de carbonați ar fi putut elibera foarte mult carbon, foarte rapid, dar nu există încă dovezi directe ale unui asemenea impact.

Cea mai veche ipoteză, rămasă cea mai populară, e că o importantă parte din carbon a venit din depozite mari de hidrat de metan, un compus ciudat, asemănător gheții, format din molecule de apă care prind la mijloc o moleculă de metan. Hidrații sunt stabili doar într-o plajă îngustă de temperaturi joase și presiuni înalte; se găsesc azi în depozite mari sub tundra arctică și sub fundul oceanelor, pe pantele care leagă șelful continental de câmpiile abisale în adâncuri. În PETM, e posibil ca o încălzire inițială dintr-un loc oarecare – cauzată poate de vulcani sau de ușoare fluctuații în orbita planetei, care au expus unele zone la mai multă lumină solară – să fi topit hidrații, eliberând din capcană moleculele de metan, care au ieșit la suprafață, împrăștiindu-se în atmosferă.

Ipoteza e alarmantă. Metanul din atmosferă încălzește planeta de peste 20 de ori mai mult per moleculă decât dioxidul de carbon, iar după un deceniu-două se oxidează, devenind CO2, care continuă încălzirea pe termen lung. Mulți cercetători cred că același lucru se întâmplă și acum: încălzirea cauzată de arderea combustibililor fosili poate declanșa o eliberare masivă de metan din adâncuri și din Nordul înghețat.

Din datele obținute, Koch și Zachos au conchis că PETM ridicase temperatura medie anuală din Bazinul Bighorn cu circa 5°C – mai mult decât încălzirea totală după ultima epocă glaciară și ceva mai mult decât prevăd modelele climatice pentru zona respectivă în secolul al XXI-lea, dar nu mai mult decât prognozează ei pentru secolele următoare, dacă vom continua să ardem combustibili fosili. Modelele prevăd și tulburări importante în sistemul de precipitații al planetei, chiar în cursul acestui secol, mai ales în regiunile subtropicale. Dar cum se testează modelele? „Nu poți aștepta 100 sau 200 de ani ca să vezi ce se întâmplă – spune geologul suedez Birger Schmitz, care studiază de zece ani rocile PETM din Pirineii spanioli. De-aici vine interesul pentru povestea PETM. Avem rezultatul final. Vedem ce s-a întâmplat deja.“

La Bighorn a avut loc o reașezare pe scară largă a vieții. Scott Wing, paleobotanist la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian, colectează de 36 de veri frunze fosilizate din Bighorn – mai multe frunze decât ar putea studia detaliat în timpul pe care l-ar avea vreodată la dispoziție. După fiecare vară, când despachetează cutii după cutii pline cu fosile, își spune că anul viitor va fi rezonabil și va rămâne în Washington, D.C., ca să-și aducă la zi cataloagele. Dar când vine iulie, pleacă iar la săpături, în speranța că „va găsi acul în carul cu fân“ – cum spune el.

Acum câțiva ani, chiar l-a găsit. „Am căutat vreo zece ani un asemenea depozit“ – a spus Wing. Eram pe un deal, la 25 km spre sud de Autostrada 16, între Ten Sleep și Worland, la vest de Munții Bighorn, ciocănind rocile dintr-un șanț săpat de asistenții lui. Pe pantele îndepărtate se vedeau dungile aproape orizontale, roșii, separate de gri și galben, care identifică solul respectiv ca datând din PETM. În vale, o sondă tăia aerul – sus-jos, sus-jos – prea departe ca s-o auzim, iar de pe vârful dealului se puteau vedea alte șase. În pauzele din conversație, singurul sunet era muzica ciocanelor – bufnituri înfundate, clinchete care rezonau în depărtare, ca dintr-un diapazon, și scrâșnetele rocilor care se desprindeau. Dacă loveai una cu destulă insistență, ceda de-a lungul planului care separa două straturi de noroi și expunea uneori, ca stratul de cremă dintr-o napolitană, o frunză păstrată atât de bine că se vedeau, cu lupa lui Wing, canalele mâncate de insecte acum 56 de milioane de ani.

Wing și-a dat seama imediat când a găsit primul depozit de frunze din PETM. „Pe multe dintre plante nu le mai văzusem“ – spunea el. Fosilele colectate anterior arătau că, înainte și după încălzire, bazinul fusese acoperit de o pădure deasă de mesteceni, sicomori, metasequoia, palmieri și conifere asemănătoare cu magnoliile. Solul era moale sub tălpi și, pe alocuri, ca în mlaștinile Atchafalaya sau Okefenokee. În Paleocen și Eocen, Bighorn semăna cu partea nordică a Floridei de azi.

Dar la apogeul PETM – după cum a descoperit Wing –, peisajul s-a transformat complet. În funcție de sezon, a devenit mai uscat și mai deschis, ca pădurile tropicale uscate din America Centrală. Odată cu încălzirea planetei, noile specii de plante au migrat rapid în bazin dinspre sud, tocmai de pe coasta Golfului Mexic, de la peste 1.500 km distanță între latitudini. Multe erau rude cu fasolea – nu cea de grădină, ci copaci din aceeași familie, asemănători cu mimozele de azi. Majoritatea erau năpădite de insecte.

Dintre sutele de frunze fosilizate examinate de Wing și colega lui Ellen Currano, de la Universitatea Miami, din Ohio, aproape 60% prezintă găuri sau canale întortocheate făcute de insectele care le-au mâncat. Poate căldura le accelerase metabolismul, făcându-le să mănânce și să se reproducă mai mult. Sau poate dioxidul de carbon în exces afectase direct plantele; când se introduce CO2 în serele moderne, plantele cresc mai repede, dar au un conținut mai scăzut de proteine, iar frunzele lor nu sunt la fel de hrănitoare. E posibil să se fi întâmplat același lucru și în lumea-seră din PETM – poate insectele aveau nevoie de mai multă hrană ca să se sature.

Dar frunzele ronțăite de insecte din PETM erau și mult mai mici decât strămoșii lor din Paleocen, fiindcă – spunea Wing –ploile scăzuseră cu circa 40%. (Când primesc mai puțină apă, plantele își limitează pierderile micșorându-și frunzele.) În plus, împuținarea ploilor a permis solului să se usuce în fiecare an, iar fierul din el s-a oxidat, devenind ruginiu. Solurile cu uscare sezonieră au devenit benzile late care brăzdează acum pantele. Apoi, la apogeul PETM, stratele roșii au dispărut – nu fiindcă climatul ar fi devenit mai umed în general – spune Wing –, ci fiindcă ploile au devenit mai concentrate local, ca musonii. Râurile din bazin ieșeau frecvent din matcă și inundau zona, ducând cu ele solul înainte ca acesta să se depună.

În partea de est a Pirineilor, Birger Schmitz a găsit alte dovezi evidente ale inundațiilor catastrofale din timpul PETM. Împreună cu colegul lui Victoriano Pujalte, de la Universitatea Țării Basce, din Bilbao, Spania, a identificat maximele tipice ale nivelului de carbon la baza unei formațiuni stâncoase care, deși acum se află sus în munți, se găsea probabil pe atunci pe o câmpie de coastă. Mulți bolovani fuseseră luați de ape din munții în devenire și rostogoliți pe o câmpie inundabilă vastă, întinsă pe mii de kilometri pătrați – conform oamenilor de știință. Unii aveau o jumătate de metru în diametru și nu i-ar fi putut muta decât șuvoaie foarte violente. Bolovanii, aduși secol după secol de râurile vijelioase, sunt ca o amprentă fosilă a energiei din atmosfera de seră.

În timp ce în Bazinul Bighorn înfloreau copacii cu păstăi, în ocean prospera peste tot Apectodinium. Specia e o rudă dispărută a dinoflagelatelor – un grup de plancton unicelular, din care o parte dă naștere azi înfloririi toxice numite „mareea roșie“. Dinoflagelatele au doi flageli, prin mișcarea cărora se deplasează în apă – o manevră tipică, pe care mi-a ilustrat-o într-o zi Henk Brinkhuis, de la Universitatea Utrecht, din Olanda, îndoindu-și un braț printre picioare și pe celălalt peste stomacul puțin rotofei și fluturându-le pe amândouă. Iarna, celulele de Apectodinium se retrăgeau în chisturi tari care cădeau pe fundul oceanului. În primăvara următoare, în fiecare chist se deschidea pocnind un fel de trapă – Brinkhuis și-a împuns interiorul obrazului cu degetul și a făcut un zgomot ca de dop scos din sticlă. Apoi, celula ieșea afară și urca la suprafață, lăsând în urmă chistul gol, recunoscut de Brinkhuis și colegul lui Appy Sluijs în mostrele de sediment 56 de milioane de ani mai târziu – trapa servind drept unic indiciu în istoria vieții unei creaturi cu aspect extraterestru. Brinkhuis are în birou un poster cu textul: „Tot ce știu am învățat din Star Trek.“

În prezent, în aridul Bighorn, fâșiile ruginii de sol oxidat marchează încălzirea bruscă de acum 56 de milioane de ani, când s-au uscat mlaștinile în care trăiau reptile asemănătoare aligatorului din Okefenokee ilustrat aici. Foto: Ira Block

 

Brinkhuis și Sluijs au găsit Apectodinium dinainte de PETM doar în zone subtropicale. Dar în sedimentele din PETM le găsesc peste tot în lume – dovadă că oceanele se încălzeau peste tot. În Paleocen, temperatura Oceanului Arctic vara era deja în jur de 18°C; în PETM, a urcat vertiginos până în jur de 23. Să înoți acolo trebuie să fi fost cam ca și cum ai înota azi pe lângă coastele Atlanticului central, adică, după cum arată o carotă sedimentară analizată de Brinkhuis și Sluijs, cam ca în Caraibi. În prezent, apa de la fundul oceanului e doar cu puțin peste punctul de îngheț; în PETM, avea între 13 și 19 grade.

Pe măsură ce oceanul absorbea dioxidul de carbon care încălzea planeta, apa devenea tot mai acidă, cum se va întâmpla și în secolul următor, odată cu creșterea din nou a CO2. Faptul e evidențiat de unele sedimente de profunzime, în care PETM e la fel de evident ca dungile din Bazinul Bighorn. În 2003, Sluijs a participat la o expediție condusă de James Zachos la Walvis Ridge, un lanț muntos submarin din Atlanticul de Sud. Au extras carote sedimentare de la diverse adâncimi pe pantele lanțului și, în fiecare caz, de cum au scos carota pe punte, au observat imediat stratul PETM. „Iese în evidență imediat – spune Sluijs. E pur și simplu lut roșu.“

Lutul ieșea în evidență prin ceea ce-i lipsea: scurgerea albă de carbonat de calciu, care deschide culoarea sedimentelor de deasupra și de dedesubtul stratului PETM. În timpul PETM, oceanul mai acid dizolvase carbonatul de calciu. Acum ne-am putea aștepta la o morală simplă: oceanul cu aciditate ridicată distruge nenumărate forme de viață, dizolvând cochiliile coralilor, scoicilor și foraminiferelor – scenariul la care se așteaptă mulți oameni de știință în secolul al XXI-lea. Dar PETM e și mai misterios. Deși recifele de corali din Marea Tethys, predecesoarea Mediteranei, care întretăia Orientul Mijlociu, par să fi suferit pagube grave, singura dispariție în masă descoperită în PETM este una neașteptată: jumătate dintre speciile de foraminifere care trăiau în mâlul de pe fund. Erau specii cosmopolite, adaptate la o gamă largă de condiții, și ar fi trebuit să poată suporta orice șoc din PETM asupra lor.

Dat fiind gradul de acidificare a oceanului, Zachos și colegii lui au estimat că atmosfera a fost invadată inițial de circa trei mii de miliarde de tone de carbon, după care, treptat, de încă o mie cinci sute de miliarde. Totalul de 4,5 mii de miliarde de tone se apropie de cantitatea de carbon care, conform estimărilor, e blocată în prezent în toate depozitele de combustibili fosili; emisia masivă inițială e echivalentul a circa trei secole de emisii cauzate de om, la rata actuală. Cu toate că datele nu sunt concludente, majoritatea oamenilor de știință presupun că emisiile din PETM au fost mai lente, acoperind mii de ani.

Oricât de rapid s-ar fi eliberat carbonul, resorbirea lui prin procese geologice ar fi trebuit să dureze mult mai mult. Odată cu dizolvarea carbonaților de pe fundul oceanelor, care contrabalansau creșterea acidității, oceanul putea absorbi mai mult CO2; astfel, la câteva secole sau milenii de la emisia bruscă, maximul de concentrație de CO2 în atmosferă trecuse. În același timp, CO2 se dizolva în picăturile de ploaie, care spălau calciul din rocile de pe uscat și îl duceau în ocean, unde, în combinație cu ionii de carbonat, producea și mai mult carbonat de calciu. Procesul, numit eroziune hidrică, e continuu, dar era mai rapid în PETM, deoarece clima era mai caldă, iar ploaia – mai acidă. Treptat, ploaia a eliminat excesul de CO2 din atmosferă, care a ajuns în cele din urmă în calcarul de pe fundul oceanelor. Clima a revenit încet-încet la starea dinainte. „La fel se întâmplă cu combustibilii fosili în prezent – spune Zachos. Luăm niște depuneri acumulate în milioane de ani și le eliberăm instantaneu la scară geologică. Într-un târziu, sistemul le va fixa din nou în roci, dar va dura sute de mii de ani.“

Matt Huber, care construiește modele climatice la Universitatea Purdue și și-a dedicat o mare parte din carieră înțelegerii PETM, încearcă să estimeze ce se va întâmpla dacă oamenii aleg să ardă toate depozitele de combustibili fosili. Huber folosește un model climatic, creat de Centrul Național pentru Studii Atmosferice, din Colorado, care este printre cele mai puțin sensibile la CO2. Chiar și așa, rezultatele sunt de coșmar. În „cea mai optimistă estimare a unui scenariu negativ“ – cum îi spune el (cazul cel mai rău fiind „scenariul combustiei planetare“) –, regiunile în care trăiește azi 50% din populație vor deveni aproape insuportabile. Într-o mare parte din China, India, Sudul Europei și S.U.A., temperaturile medii vara vor depăși 37°C, zi și noapte, an după an.

O parte din motivul pentru care climatologii nu discută prea des astfel de estimări sumbre pe termen lung – spune Huber – e că scepticii, care exagerează incertitudinile științei, îi acuză mereu de alarmism. „Efectiv, încercăm să ne cenzurăm – spune Huber. Când vedem un rezultat deosebit de grav, tindem să fim rezervați. Estimarea medie e de fapt mult mai rea decât se crede. Dacă o ținem tot așa, chiar că nu mai există incertitudini. Ne îndreptăm spre Eocen. Și știm ce înseamnă asta.“

În PETM, căldura a împins speciile tropicale spre poli; speciile de plante și animale de pe toate continentele se puteau amesteca traversând podurile de uscat. În Bighorn au apărut alergătorii copitați, strămoșii cailor și ai căprioarelor. Ceva mai târziu, poate odată cu creșterea umidității climei, când coronamentul pădurii a început să se închidă peste terenul mai liber, care le oferea avantaj alergătorilor, au apărut primele primate autentice.

Oamenii și toate celelalte primate existente în prezent se trag dintr-un primat din PETM – așa cum perisodactilele, precum caii, cămilele și  rinocerii, se trag dintr-un alt strămoș din PETM, iar rumegătoarele artiodactile (căprioare, vaci, oi) dintr-un altul. Se poate ca speciile apărute brusc în Bighorn să fi migrat din Asia, unde s-au găsit specimene fosile ceva mai vechi decât cele din Bighorn. La rândul lor, speciile respective trebuie să fi evoluat din strămoși din Paleocenul mai timpuriu. Dar deocamdată nu există fosile din Paleocen pe care un paleontolog să le clasifice drept primate sau cai – și nu fiindcă nu s-ar fi căutat – spune Gingerich.

În PETM, unele mamifere au suferit o schimbare ciudată: s-au micșorat. Caii din Bighorn au ajuns de mărimea pisicilor siameze; pe măsură ce carbonul se retrăgea din atmosferă, au crescut din nou. Nu e clar dacă motivul micșorării a fost căldura sau chiar CO2. Dar – spune Gingerich –, lecția e că animalele pot evolua repede într-un mediu schimbător. Când a venit prima dată la Bighorn, acum patru decenii, asta și căuta: originea cailor și a primatelor. Acum e de părere că atât ele, cât și artiodactilele au apărut în PETM și că aceste trei ordine de mamifere moderne și-au căpătat atunci trăsăturile distinctive, într-o explozie evolutivă alimentată de emisia masivă de carbon în atmosferă.

După 56 de milioane de ani, primatele, odinioară de mărimea șoarecilor sau a iepurilor, sunt în vârful piramidei. Au domesticit alți urmași ai PETM – cai, vaci, porci, oi – și s-au răspândit împreună cu ei pe toată planeta. Au trecut de la agricultură la un stil de viață care, deși de o varietate incredibilă, se bazează aproape invariabil pe combustibili fosili. În timp ce Gingerich și cu mine ne hurducam în Chevroletul lui pe Platoul Polecat Bench, vedeam, prin iarba înaltă a pășunilor pustii, sondele  care-și făceau plecăciunile lente jos-sus, aducând la suprafață țițeiul din Cretacic, așa cum fac peste tot în Bighorn. La est, în Bazinul Râului Powder, buldozerele mușcă din straturile de cărbune din Paleocen, care aprinde luminile într-o cincime din casele din S.U.A.

Din secolul al XVIII-lea, arderea combustibililor fosili a eliberat peste 300 de miliarde de tone de carbon – probabil nici o zecime din depozitele din sol sau din cantitatea eliberată în PETM. Episodul acela nu ne spune ce se va întâmpla cu viața de pe Terra dacă alegem să ardem și restul. (Emisiile globale au atins un nou record anul trecut.) Poate se va petrece o inovație evolutivă precum cea care a dat naștere primatelor din care ne tragem; poate de data asta, ca urmare a tuturor celorlalte presiuni asupra speciilor, vor avea loc dispariții în masă. PETM nu face decât să prezinte perspectiva pe termen lung. Peste zeci de milioane de ani, indiferent ce vor fi devenit oamenii, se poate ca modelul global al vieții pe Pământ să fie complet diferit de ce ar fi putut fi – doar din cauza felului în care ne-am obținut energia timp de câteva secole.

Articolul a fost publicat în ediţia din octombrie 2011 a revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*