Departe de casă

Cea mai înaltă clădire din lume, Burj Khalifa, se ridică precum o baionetă îndepărtată deasupra muncitorilor care fac curat pe un șantier din Dubai. Cei mai mulți măturători provin din Pakistan și India. Foto: Jonas Bendiksen

În lumea hiperconectată a zilelor noastre, multe țări în curs de dezvoltare constată că exportul lor cel mai profitabil este capitalul uman.

Muncitorii străini și familiile lor trebuie să accepte un troc inevitabil: pierderi sufletești contra câștiguri financiare.

 

Text: Cynthia Gorney
Foto: Jonas Bendiksen

Când în Emiratele Arabe Unite este ora amiezii, în Filipine e deja 4 pm, deci cei doi copii mai mari ai Theresei Cruz trebuie să se fi întors deja de la școală acasă la mătușa lor, care îi crește. Teresa locuiește în Dubai, cel mai populat oraș din Emirate, la 6.900 km de Filipine. Are 39 de ani și lucrează ca vânzătoare într-un magazin de îmbrăcăminte dintr-un mare mall strălucitor din Dubai. Jobul ei îi cere să aranjeze hainele, să înregistreze vânzările în casa de marcat și să primească banii de la clienți, să țină evidența bonurilor fiscale și să zâmbească ori de câte ori intră câte un client. Stă în picioare șase zile pe săptămână, e liberă doar vinerea.

Ca urmare, vineri la prânz e momentul când și-a programat să-și vadă fiica de 11 ani și fiul de 8 ani și, fiindcă lucrează în străinătate – unul dintre milioanele de adulți plecați la mii de kilometri distanță de casă la slujbe care să le permită să trimită bani familiei – Teresa folosește mijloacele moderne ale oricărui alt  lucrător peste hotare. Își trage un taburet scund de plastic în fața computerului așezat pe un birou din placaj ieftin, în dormitorul pe care îl împarte cu alte patru persoane. Intră pe Facebook. Face click pe un buton de video-chat, se apleacă spre ecran și așteaptă.

Prima dată când am așteptat și eu împreună cu ea, deși era miezul zilei, Teresa încă purta pijama și papuci pufoși. Împreună cu ea, în dormitor mai locuiesc Luis, soțul ei, plecat și el din Filipine în urmă cu mulți ani, cei doi copii mai mici ai lor – un bebeluș și un copil de trei ani – și orice alte persoane pe care cei doi reușesc să le convingă să stea cu copiii cât timp sunt ei la serviciu. (Numele „Teresa” și „Luis” au fost schimbate, pentru a proteja această familie de eventualele repercursiuni.) În luna respectivă, babysitter-ul era o tânără filipineză care abandonase jobul de menajeră rău-tratată a unei familii din Emirate, iar acum ocupa ilict un pat de metal, înghesuit între salteaua familiei Cruz și ușă. Bebelușul era cam țâfnos, fiindcă îi ieșeau dinții, iar Teresa l-a liniștit ridicându-l în brațe pe un șold, cu ochii lipiți de computer.

În cele din urmă, o față s-a materializat pe ecran. Însă era doar sora Teresei, mătușa copiilor. Copiii încă nu veniseră, a spus ea. Nu știa unde sunt. „Mai sună după cină,” a adăugat ea în limba tagalog, apoi a întrerupt convorbirea.

Umerii Teresei s-au lăsat brusc. A intrat pe pagina de Facebook a fiicei sale, unde a fost uluită să citească „Implicată într-o relație”. A rămas cu privirea fixată pe ecran. „Poate totuși nu vorbește serios,” a zis ea. Justin Bieber primise un like de la fata ei, ca și serialul TV Glee. Ca și o pagină de Facebook cu mulți „prieteni” care aveau cu toții ceva în comun: cineva din familie decisese că singura modalitate de a bifa lucrurile pe care ar trebui să le facă un părinte responsabil – să plătească manuale, să se asigure că bunicii familiei au ce mânca, să-i pregătească pe copii pentru colegiul unde vor merge într-o bună zi – este să-și lase familia în urmă și să-și găsească de lucru foarte, foarte departe de casă.

În săptămânile în care am stat în Dubai ca s-o cunosc, am văzut-o pe Teresa pierzându-și calmul o singură dată. Îmi povestea despre o seară trăită în Filipine, cu mai bine de un deceniu în urmă, când stând în fața casei lor, la o oră distanță de Manila, a văzut că toate casele de pe stradă erau decorate cu luminițe de Crăciun – absolut toate, în afară de a lor. „Pentru noi,” mi-a spus ea, „nimic.” Fața i s-a schimonosit brusc și a început să plângă.

„Auzisem multe despre „Afară”,” mi-a spus Teresa. „Auzisem că „Afară” poți să-ți cumperi orice.” „Afară” era un fel de țară de sine stătătoare, locul de unde veneau lucruri impresionante: brățări de aur, pastă de dinți Colgate, carne de vită la conservă. În satul unde crescuse Teresa și cei 10 frați ai ei, casele de piatră se făceau cu bani „de-Afară”. „Casa noastră era din lemn și foarte veche,” mi-a spus Teresa. Într-un an, în sezonul musonic, în camera unde dormeau Teresa și o soră de-a ei, un perete îmbibat de apă s-a prăbușit. „Și pe urmă, de Crăciun,” mi-a povestit ea, „stăteam în fața casei. Și mi-am spus că din primul meu salariu o să cumpăr luminițe de Crăciun.”

Și-a luat primul salariu vânzând pantofi de sport, într-un magazin local. Abia terminase liceul și nu câștiga suficient cât să înlocuiască pereții de lemn ai casei cu unii mai rezistenți, de piatră. Dar a reușit să cumpere un șirag de luminițe colorate. Le-a bătut în cuie pe peretele casei, în forma unui brad de Crăciun. „Am făcut asta cu mâna mea,” mi-a povestit. „Pe urmă am ieșit în fața casei, unde se vedeau luminițele, și mi-am spus „da, pot să fac asta.’”

Atunci a luat Teresa hotărârea că era suficient de călită ca să plece Afară.

 

Fenomenul migrației pentru șansa la o viață mai bună e la fel de vechi ca istoria omenirii, însă astăzi oamenii care trăiesc în afara țării lor de baștină sunt probabil mai mulți ca oricând. În fiecare oră a fiecărei zile, mase de oameni și cantități mari de bani sunt în mișcare, căci națiunile cu resurse mai puține își exportă forța de muncă ambițioasă, dar săracă, și se bizuie pe banii care se întorc în țară, în locul lor. Banii sunt trimiși acasă prin servicii bancare electronice sau sunt înmânați destinatarului în persoană, prin curier. Deși sumele individuale sunt mici, banii de afară, cumulați, au ajuns să formeze fluxuri de numerar uriașe, trimise spre țările în curs de dezvoltare. Între numeroasele locuri de unde pleacă acești bani – țările cele mai bogate, ale căror angajatori sunt dispuși să dea de lucru străinilor amărâți  – Statele Unite se situează pe primul loc.

Dar niciun alt oraș de pe glob nu reușește să adune o forță de muncă internațională de secol XXI într-un spațiu ostentativ așa cum o face Dubaiul. Sosești după formula standard, debarci pe aeroportul internațional în curs de extindere și, chiar înainte să fi ajuns la stația de taxi din colț, deja ai trecut de o sută de muncitori străini ca Teresa și Luis. Tânăra femeie care prepară espresso la Starbucks e din Filipine sau poate din Nigeria. Cea care face curat în toalete e din Nepal sau poate din Sudan. Șoferul de taxi care gonește spre centrul Dubaiului, pe autostradă, e din nordul Pakistanului sau din Sri Lanka sau din statul Kerala din sudul Indie.

Și zgârie-norii postmoderniști cu aspect dement pe care îi vezi pe geamul taxiului? Clădirea asta ca o lamă uriașă de satâr sau cea care seamănă cu o minge de golf uriașă, așezată în vârful unui teanc de clătite de 20 de etaje ? Toate sunt construite de muncitori străini – în principal bărbați din sudul Asiei, din India, Nepal, Pakistan și Bangladesh. Pe timp de zi, autobuzele goale rămân parcate la umbra scheletelor de zgârie-nori în construcție. Așteaptă ca la asfințit să-i ducă înapoi pe oameni la unitățile de cazare, înghesuite ca niște secții de închisoare, unde în geenral li se cere să locuiască.

Peste tot în lume există condiții de cazare dificile pentru muncitorii străini. Dar în Dubai totul e exagerat. Istoria modernă a orașului începe cu puțin mai mult de o jumătate de secol în urmă, când în apropiere, lângă Abu Dhabi – pe atunci teritoriu separat și independent, guvernat de un șeic – s-a descoperit petrol. Emiratele Arabe Unite au fost înființate în 1971 ca o federație națională care cuprindea șase asemenea teritorii – al șaptelea li s-a alăturat în anul următor. Și pentru că, prin comparație, Dubaiul avea puțin petrol, familia regală a orașului s-a folosit de cota sa din noile bogății ale țării pentru a transforma acest mic târg într-o capitală comercială care avea să uluiască lumea. Celebra pârtie de schi de interior este doar una din  aripile unui mall din Dubai care nici măcar nu este cel mai mare din oraș. Acela conține un acvariu de trei etaje și un teren mare de hochei. Cea mai înaltă clădire de pe glob se află în Dubai. Tom Cruise a apărut într-unul dintre filmele „Misiune imposibilă” coborând în rapel pe zidul ei exterior. Aproape oriunde s-ar uita ochiul vizitatorului, totul este nou și extravagant.

Cei care au conceput Dubaiul contemporan au decis că orașul lor spectaculos avea să fie construit și deservit de muncitori din alte țări. Existau prea puțini cetățeni ai Emiratelor Arabe Unite care să facă asta și, în plus, de ce s-ar fi așteptat o națiune recent îmbogățită ca adulții ei să servească la mese sau să toarne ciment la 48⁰C, când își permiteau să cheme străini care să îndeplinească aceste sarcini? În final, până și migrația a ajuns să fie la fel de extravagantă. Din totalul de aproximativ 2,1 milioane de persoane din Dubai, doar aproximativ 1 din 10 s-a născut în Emiratele Arabe Unite. Restul sunt datornici ai economiei globale, care lucrează cu contracte de muncă temporare, care stipulează că nu li se va oferi niciodată șansa să devină cetățeni ai acestei țări.

Societatea în care trăiesc, ca majoritatea țărilor din Golf care se bazează acum pe forța de muncă străină, este la fel de rigid ierarhizată ca și America industrială a secolului al XIX-lea – și în mare parte, după aceleași criterii: rasă, sex, clasă, țară de origine, fluență în vorbirea limbii engleze. În Dubai, profesioniștii și managerii „la costum” sunt în mare parte europeni, americani, australieni, neo-zeelandezi și canadieni – oameni albi, care în cele mai multe cazuri câștigă prea mulți bani ca să mai poată fi incluși în categoria celor care „trimit acasă”. Cu salariile lor, ei își permit să-și aducă aici familiile, să conducă Range Rover-uri și să se mute în clădiri înalte și elegante sau în vile cu grădini frumoase. Muncitorii care trimit bani acasă sunt cei care gătesc pentru oamenii din prima categorie, care le cresc copiii, curăță străzile, vând în magazinele din mall, le dau medicamentele de pe rețete, conduc mașinuțele de curățat gheața de pe patinoar și construiesc zgârie-nori în arșița cumplită de afară. Cu alte cuvinte, ei sunt cei care pun Dubaiul în funcțiune, în timp ce își expediază salariile foarte departe.

Un lucrător temporar abia sosit din Ghana, azi de serviciu la piscină, se ocupă de înotătorii însetați de la hotelul de cinci stele Ritz-Carlton din Dubai. Foto: Jonas Bendiksen

Fundamental, aceasta nu este o poveste despre muncă, salarii și PIB-uri. E o poveste de dragoste: despre legături de familie, despre îndatoriri și loialități care uneori se bat cap în cap și despre uriașele bariere care îi împiedică pe acești oameni să acopere nevoile materiale și emoționale ale celor dragi într-o economie globală care uneori pare perfect structurată ca să țină la distanță rude foarte apropiate. Cei mai mulți dintre  lucrătorii în străinătate sunt prinși în diverse povești de dragoste, de un fel sau altul, iar în Dubai, unde există una dintre cele mai mari concentrații de muncitori străini din lume, soții Cruz apreciază un aspect al vieții lor de fiecare zi care îi face să fie neobișnuit de norocoși: ei pot să stea împreună, ca soț și soție, în același loc, fizic vorbind. O vreme au reușit chiar să locuiască împreună cu toți copiii lor, o binecuvântare de care foarte puțini muncitori ca ei se pot bucura. Dar sosirea pe lume a celui de-al patrulea copil – soții Cruz sunt romano-catolici practicanți – a fost mai mult decât puteau gestiona. Luis, care mai fusese căsătorit și care deja avea un copil în Filipine, i-a dus pe cei mai mari acasă. De câte ori îi puneam Teresei întrebări referitoare la pierderea contactului fizic cu copiii ei mai mari, rămânea nemișcată, fără expresie. „Foarte greu,” îmi răspunea. Și „Cred că au găsit o familie bună în sora mea.” Și „Ei vor învăța ce înseamnă să fii filipinez.”

În biserica catolică St. Mary din oraș, lungă cât un cvartal, slujba de vineri după-amiază se ține în dialectul tagalog. Slujbele în engleză au loc în alte momente din săptămână, ca și slujbele în sinhaleză, franceză, tamil, arabă, malayalam și konkani. Aceste ultime două limbi se vorbesc în India. Într-o zi de vineri, stranele erau arhipline de enoriași, iar Teresa și Luis, rămași în picioare în fața ușilor bisericii, alături de alți întârziați, stăteau cu ochii pe copilul lor de trei ani și ascultau în boxe vocea lui Tomasito Veneracion, preotul care se ocupă de filipinezii din congregație. De curând, spunea Părintele Tom în dialectul tagalog, aflase un cuvânt nou: „gamofobie”, adică teama de a se implica într-o relație de lungă durată.

Nu trebuie să fiți gamofobici, predica Părintele Tom. Nu trebuie să vă îngăduiți să spuneți că familia lucrătorului în străinătate e puternică, dar că voi, lucrătorii, sunteți slabi. Teresa și Luis au schimbat o privire. Preotul nu făcea referire directă la adulter, dar ei înțelegeau la ce se gândea. Aproape orice filipinez din Emirate are prieteni sau rude în Filipine și în Golf, care își rezolvă problema căsniciei la distanță luându-și amante sau amanți în timp ce trimit bani spre casă. „Nu-i uitați pe cei lăsați în urmă,” a mai spus Părintele Tom. „Nu uitați ce v-a făcut să veniți aici.”

Muncitori străini din Dubai arată fotografii cu rudele rămase acasă. Foto: Jonas Bendiksen

Într-un oraș plin de muncitori străini, acestea sunt poveștile care predomină: motivele pentru care ai venit, oamenii pe care i-ai lăsat în urmă. De multe ori, se dovedesc a fi unul și același lucru. Fiicele, soțul,  părinții și fratele meu, care a rămas încă în sat și care mă tem că acum se droghează. Fiindcă am vrut ca acel frate să meargă la liceu. Fiindcă deși stăm opt oameni într-o cameră proiectată pentru patru, deși trebuie să ne lăsăm la înmuiat hainele de lucru în găleți de apă cu săpun, ca să scoatem mirosul din ele, patronul îmi plătește cazarea, deci mie îmi rămân mai mulți bani de trimis acasă. Fiindcă deși patronul nu-mi plătește cazarea, pot să-mi scad chiria împărțind nu doar camera, ci și patul, cu altcineva, căci cei care lucrează în tura de zi și cei care lucrează în tura de noapte folosesc pe rând același pat ca să doarmă. Fiindcă soția mea era însărcinată și ne temeam pentru viitorul fiului meu, iar acum, apropo, țin fotografia soției mele în valiză, nu pe peretele din dreptul patului, unde ceilalți bărbați din cameră ar putea să se uite la ea în timp ce se gândesc la cine știe ce.

Fiindcă așa m-a învățat chiar tata că se ține o familie, când ne-a lăsat, acum 30 de ani, ca să ia un salariu de patru ori mai mare și să ne trimită bani.

În Manila există cvartale întregi în care mai toate vitrinele de la stradă ale magazinelor sunt acoperite cu ispite pentru cei care vor să plece. Regatul Arabiei Saudite, 30 de preparatori de sandvișuri. Hong Kong, 150 de ajutoare în casă. Dubai, supraveghetor pentru locuri de joacă, ambalator de legume, montator de țigle, specialist în orez, portăreasă (aspect fizic plăcut), sculptori în gheață/fructe. Oferte de lucru îi îndeamnă pe filipinezi să plece spre destinații din toată lumea. Dar cele mai importante anunțuri promit locuri de muncă în statele din Golf, în special pentru cei cu studii minime.

Când Luis era mic, tatăl lui și-a luat exact un astfel de job – sudor în Dubai. Nu s-a mai întors înapoi. Luis Senior vine acasă în câte un concediu, când se întâlnește cu femeia cu care încă este căsătorit – în Filipine, divorțul nu e acceptat legal. Crescând, Luis și cei patru frați ai lui au crescut obișnuiți cu absența tatălui – care îi afecta profund. „Îl conduceam cu toții la aeroport,” îmi povestește Luis. „Toată lumea trebuia să-l sărute și să-l îmbrățișeze. Asta era partea cea mai îngrozitoare. Plângeam cu toții.”

Ca multe alte națiuni sărace, Filipine a ajuns să depindă de aceste plecări regulate. Se folosește chiar și un acronim oficial, adesea însoțit de laude la adresa sacrificiilor eroice făcute pentru națiune și familie: LFS sau „lucrător filipinez în străinătate”. Un centru special LFS ocupă o parte a aeroportului internațional din Manila și multe agenții publice se ocupă de nevoile acestor oameni în toată țara. De exemplu, Administrația Filipineză pentru Munca în Străinătate și Administrația de Asistență Socială pentru Lucrătorii în Străinătate au fiecare câteva sute de angajați.

La 22 de ani, Luis era deja căsătorit și avea un copil. Locuia în același oraș sărac și murdar din Filipine unde crescuse. Lucra în construcții și câștiga 4 dolari pe săptămână. Suficient pentru supraviețuire, dar nu și pentru întreținerea unei familii – nu la nivelul cu care îl obișnuise tatăl lui. În limba tagalog există o expresie, „katas ng Saudi”, care înseamnă „sucul stors de la Saudiți”. A fost titlul unui film de succes din 2007, despre greutățile cu care se confruntă un muncitor filipinez întors din Arabia Saudită. Filipinezii încă folosesc sintagma ca să descrie belșugul care devine posibil o dată cu banii „de Afară” – încălțămintea mai bună, pereții care nu se mai prăbușesc – chiar dacă aceste lucruri sunt, tehnic vorbind, katas ng Dubai sau katas ng Qatar.

Locuința familiei Cruz, la care se ajunge printr-un pasaj îngust dintr-o stradă aglomerată de la marginea apei, este acum o plină de katas ng Saudi: canapele capitonate, încăperi spațioase, un DVD player într-o bibliotecă lăcuită, pontoane acoperite care dau spre locul unde un văr își ține tot timpul năvoadele în apă. Două dintre surorile lui Luis merg deja la colegiu. Una se pregătește să devină dentist.

Venit în vizită la fiul lui și văzând că prima lui soție părea să-și cam piardă interesul pentru căsnicie, Luis Senior i-a sugerat tânărului să-și găsească un serviciu mai bine plătit în Dubai. „Știa care e situația mea,” îmi spune Luis. „Iar mama m-a dus la agenția de recrutare.”

Luis încă n-a uitat prima sumă de bani pe care a trimis-o acasă, în Filipine, după numai câteva săptămâni de muncă în Dubai: 350 de dolari, adică atât cât câștiga în aproape trei luni de muncă la vechiul lui job. I-a trimis banii direct mamei lui, ca să-i folosească ea, fiica lui și surorile lui. A descoperit că putea să câștige mai mult dacă muncea toată săptămâna, fără zile de odihnă. La primul lui job, lucra cu o lampă de sudură în deșert. „Nu puteai să-ți ții nici casca de pe cap fără mănuși,” își amintește el. „Era mult prea cald.”

Se simțea disperat de singur, dar câștiga foarte bine. Și avea tovărăția tatălui lui. După o vreme, și Tomas, fratele lui mai mic, și el om însurat, a renunțat la Filipine și a venit în Dubai, lăsându-și soția și fiica.

 

Și totuși, avem aici o poveste de dragoste. Și încă una destul de fericită, atât cât pot fi de fericite poveștile muncitorilor plecați în străinătate. În timp ce Luis lucra deja în Golf, Teresa trecea cu brio interviurile agenției de angajare din Manila. În Dubai, după ce a ajuns la mall-ul unde a fost repartizată la început, putea să întrezărească în depărtare imaginea estompată de arșiță a șantierelor în aer liber. Asta a ajutat-o să nu-și plângă foarte tare de milă. Ea avea la serviciu aer condiționat și, în primele luni de angajare, un spațiu de cazare cu dormitoare de două persoane – un beneficiu suplimentar pentru multe din noile angajate. Era cel mai frumos dormitor pe care îl avusese vreodată.

Era bucuroasă că nu fusese prinsă în capcana exilului singuratic al menajerelor. Fiindcă vorbesc bine engleza și au reputația unor lucrătoare amabile și de încredere, filipinezele sunt foarte căutate ca ajutoare în casă – și nu doar în statele din Golf. Aproape jumătate dintre persoanele care pleacă din Filipine ca să lucreze în străinătate sunt femei, adesea smulse de lângă propriile familii de cererea internațională de bone, îngrijitoare și asistente pentru vârstnici. Dar Teresa aflase destule povești despre viața acestor angajate din străinătate ca să știe că nu era de ea. Cele mai norocoase găseau angajatori omenoși, care le tratau cu respect, dar de prea multe ori poveștile erau de-a dreptul sumbre: nici urmă de zile libere, izolare totală, abuzuri verbale din partea femeilor casei și abuzuri sexuale din partea bărbaților.

În plus, Teresa avea și propriul telefon mobil. O altă poveste despre menajere era că patronii le confiscau telefoanele pentru a le ține mai atente la ceea ce fac și mai dependente. De fiecare dată când se ducea la casa de schimb valutar pentru tranzacția atât de mulțumitoare care făcea ca salariile ei din Emirate să reapară acasă sub formă de pesos filipinezi, Teresa păstra suficienți bani ca să-și cumpere mâncare și alte lucruri trebuincioase, ba în final chiar și câte o mică bijuterie din aur, la vreo ocazie specială.

Și fiindcă foarte mulți filipinezi de ambele sexe ajung să lucreze în Dubai, Teresa și-a găsit prieteni compatibili: tineri care, ca și ea, reușiseră să iasă din dormitoarele comune arhipline și acum locuiau în apartamente înghesuite, dar plăcute. Poveștile de dragoste erau posibile. Desigur, erau povești de dragoste destul de încâlcite. Cei mai mulți bărbați încă erau legați din punct de vedere legal de cei pentru binele cărora plecaseră de acasă.

Când Teresa l-a cunoscut pe Luis la o petrecere de ziua cuiva, el încă era căsătorit. Dar arăta bine, era înalt, avea un zâmbet dulce și o claie de păr care-i cădea în ochi. Și, deși divorțul nu este permis acasă, pentru cei foarte hotărâți există formula de anulare a căsătoriei. Când l-am întrebat pe Părintele Tom câte cereri de anulare primea la St. Mary, a oftat din rărunchi. „Vă spun, parcă ar fi pe bandă rulantă,” mi-a răspuns.

Așa se face că Teresa, plecată la patru fusuri orare de casă pentru ca familia ei să poată avea o locuință care să nu se surpe din cauza ploii, s-a căsătorit cu un bărbat care îi putea spune exact cum se simțea în copilărie, când își vedea tatăl doar o dată la doi ani. Dar și el, și ea, erau puternici și adaptabili. Iar el lucra de acum undeva în interior, în uzina unde fusese sudor. Lui Luis îi place să gătească, lucru care o bucură și o stânjenește în egală măsură pe Teresa, fiindcă ea nu se pricepe prea bine. Și tot Luis știe în ce magazine se găsește carne de porc – în niște zone speciale, marcate anume pentru non-musulmani – dar și mango verde și creveți uscați.

La serviciu, mișcându-se tăcută prin spațiile dintre rafturi, Teresa a învățat cum să repereze filipineze nefericite, care se ocupă de copiii altora în timp ce exigentele doamne care le-au angajat merg în fața lor, studiind hainele din magazin. Uneori, asumându-și riscuri foarte mari, încearcă pe șoptite să le abordeze în limba tagalog, pe la spatele angajatorilor lor: „Hi, kabayan. Te salut, prietenă de acasă.” Ești bine? Ai un serviciu greu? De ce nu te întorci acasă? Iar ele îi răspund: „Nu pot. Ai mei au nevoie.”

„De ce anume au nevoie?” s-ar putea întreba un ascultător mai puțin perspicace. Și „Oare au nevoie de toate acele lucruri mai mult decât au nevoie de tine?” Dar toți cei care lucrează în străinătate știu că nevoia e o chestie complicată, care poate la o adică să ajungă chiar în stadiul de metastază. Familiile lor au nevoie de mâncare, taxe școlare, medicamente și pereți care nu se prăbușesc. În plus, mai au nevoie și de mândrie. Renovarea casei familiei nu e un proiect care să poată fi oprit la jumătate. Un copil înscris acasă la o școală mai scumpă va avea nevoie de taxe școlare timp de mai mulți ani. O fiică sau o soră promisă unui pretendent corespunzător va avea nevoie de mai mulți bani pentru o nuntă cum se cuvine (ba chiar și pentru zestre, dacă e din India).

Și în Dubai, și în Filipine, am auzit lamentări pe tema acestor cicluri de așteptări și dependențe care cresc amețitor, în spirală. Am aflat de obiectele care se materializează ca niște înlocuitori pentru părinții absenți și de ipoteza că muncitorii din străinătate sunt un soi de mașinărie de făcut bani, care nu poate fi scoasă din priză. La un moment dat, călătorind cu niște prieteni prin zona de unde se trăgea Luis, în Filipine, am întâlnit o cunoștință a lui care era în concediu de la un job din Najran, Arabia Saudită. Omul făcea acolo diverse treburi monotone, asudând din greu într-o bucătărie de restaurant unde nimeni nu prea vorbea cu el, în afară de cei care îi strigau comenzile. Când l-am întrebat cum e să fie din nou pentru o vreme alături de soția lui, a clătinat din cap. „Fiecare săptămână în care stau aici înseamnă că nu vin bani,” mi-a răspuns. „Iar ea vrea să mă duc înapoi acolo.”

 

Jurnaliști și grupări pentru drepturile omului relatează periodic despre suferințele celor plecați să lucreze în străinătate: salarii neplătite, locuri de muncă periculoase, condiții de trai jalnice, pașapoarte confiscate ilegal. Dar în EAU autoritățile nu înlesnesc documentarea pe această temă. Există organizații non-guvernamentale care au interdicție să lucreze aici, iar presa națională pășește în vârful picioarelor ca să nu-i jignească pe oficialii care adulmecă rapid orice formă de plângere organizată. Apărătorii Emiratelor Arabe Unite insistă că țara rămâne totuși una dintre cele mai primitoare din Golf. Femeile se îmbracă cum vor ele, lăcașurile de cult non-islamice se înmulțesc, iar străzile sunt sigure și pentru turiști, și pentru localnici.

„Toate metropolele se confruntă cu asemenea probleme,” mi-a spus Abdulkhaleq Abdulla, profesor de științe politice în Emirate, acum pensionat. „Toate orașele globale sunt clădite cu muncitori străini și forță de muncă ieftină. Dubaiul întruchipează tot ce e mai bun și mai rău în ideea de globalizare: mai bun, fiindcă e un oraș foarte tolerant, liberal și deschis. Dar e și un oraș în care găsești multă mizerie, sărăcie și exploatare. Ce jumătate a paharului vrei să vezi? Cea plină sau cea goală? Eu încerc să privesc problema din ambele perspective.”

Cel mai bun instrument prin care Emiratele își asigură supunerea muncitorilor de import este amenințarea cu deportarea. Dacă ești un lucrător străin și dai dovadă de nerecunoștință, dacă ne faci probleme, te trimitem imediat înapoi, la viața mai puțin bănoasă pe care o duceai la tine acasă. E un aspect valabil pentru orice țară care importă forță de muncă, inclusiv SUA. Și în Dubai, și în Filipine, mi s-a reamintit în repetate rânduri că acești oameni pleacă fiindcă așa au decis ei, fiindcă și-au cântărit atent toate posibilitățile, așa cum le înțeleg ei, și toate modurile prin care pot să-i ajute cât mai bine pe cei dragi.

Imaginați-vă următoarea secvență pe aeroportul din Manila: un terminal de sosiri aglomerat, cu zeci de oameni care, imediat după punctul vamal, se împing între ei și se îmbulzesc ca să-i poată zări pe primii pasageri întorși acasă. Este o scenă veche de 13 ani, care s-a petrecut la prima vizită a Teresei, întoarsă acasă după trei ani de absență. Când și-a recunoscut pe rând doi frați, apoi o soră și câțiva nepoți, femeia a fost uimită: absolut toate rudele care dăduseră nepăsătoare din umeri aflând că urma să plece din Filipine se înghesuiseră în mașini arhipline ca să-i ureze bun-venit la întoarcere. În vârful căruciorului de bagaje pe care îl împingea, mergând spre ei, era o cutie solidă de carton, cu un televizor color nou – unul mare. „Acasă aveam doar un televizor alb-negru mic,” mi-a spus Teresa. „Dar eu mi-am zis că vreau să cumpăr un televizor de 60”. Am văzut pe fețele lor cât erau de fericiți că avem acest televizor. Și acum, chiar dacă nu se uită nimeni, televizorul tot rămâne aprins.”
Camera în care a fost așezat televizorul – camera de zi a familiei – a fost complet ranforsată de-a lungul anilor. Lucrările de construcție s-au derulat treptat. În discuțiile lor telefonice de la distanță, părinții Teresei îi povesteau cum, o dată la fiecare câteva luni, o parte din banii trimiși de ea acasă erau investiți în aceste reparații. Mai întâi camera de zi, apoi bucătăria, apoi zona de dormit, cu vechile rogojini de bambus pe podele. „Puțin câte puțin,” mi-a spus Teresa, „au reclădit totul din piatră.”

 

În limba tagalog există o melodie de succes despre un lucrător în străinătate. A fost înregistrată acum un sfert de secol de Roel Cortez, sub titlul „Napaka-sakit Kuya Eddie”. Când i-am spus că n-am ascultat-o niciodată, Teresa s-a năpustit la computerul ei și mi-a căutat-o pe YouTube. Pe ecran a apărut silueta unei bărcuțe legate de o baliză, pe o mare aurie.

„Traduc eu,” a mai spus Teresa. Muzica s-a amplificat. Versurile curgeau pe ecran. „Sunt în mijlocul unei țări arabe și trudesc din greu,” a început Teresa, în timp ce vocea profundă a lui Cortez prindea putere. „Într-un loc cu arșiță, mâna mea va deveni aspră, iar imaginea ta se va întuneca.”

Teresa era complet absorbită: cânta și traducea, străduindu-se să nu rămână în urmă în engleză. „Când doarme, el se gândește mereu să iasă din timp, ca să se poată întoarce acasă,” a continuat ea. „Și se bucură mult când fiul lui îi scrie o scrisoare, dar rămâne șocat și lacrimile încep să-i curgă pe față: „Tată, vino acasă cât mai repede! Mama are un alt bărbat.””

În ultima strofă, naratorul se întoarce în Filipine și își găsește cei doi copii fumând marijuana, în timp ce nevasta are un al treilea copil, care nu e al lui. „E așa de greu, frate Eddie,” cântă din toată inima Teresa, legănându-și pe genunchi propriul copil, căruia îi cresc dinții. „Ce s-a ales de viața mea?!”

Bebelușul a tăcut, iar Teresa i l-a pus în brațe lui Luis. Copilul de trei ani s-a întins pe salteaua familiei, urmărind somnoros un canal filipinez de desene animate, prin satelit. Peste câțiva ani, când vor fi prea mari pentru salteaua din dormitor, și acești doi copii se vor întoarce în Filipine. Desigur, soții Cruz au niște uimitoare dispozitive de comunicare, pe care muncitorii din generația părinților lor nu le aveau: mobile cu mesagerie instant, Facebook, aplicații cu acoperire internațională și computerul pe lângă care se tot învârt acum amândoi, în timp ce Luis ține bebelușul în brațe.

Dar în această după-amiază de vineri, când copiii mai mari ai familiei, un fiu și o fiică, au apărut în sfârșit într-o fereastră video pe ecranul computerului, înghesuiți pe o canapea și înghiontindu-se voioși, mi s-a părut că pentru părinții lor – printre toate momentele în care au râs, au arătat cu degetul și și-au făcut semne unii altora, fluturând din mâini – era totuși o sursă deosebită de confort să aibă alături, în cămăruța lor înghesuită, cele două trupușoare mici și dornice de afecțiune, încă suficient de aproape pentru a fi luate în brațe.

 

Articolul a apărut în ediția din ianuarie 2014 a revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*