Departe de casă

În Filipine, un panou oferă o viziune ispititoare. Website-ul dezvoltatorului imobiliar, care se ocupă de muncitorii care revin, anunță că le oferă filipinezilor „cel mai bun motiv ca să se întoarcă acasă“. Foto: Jonas Bendiksen

 

În lumea hiperconectată a zilelor noastre, multe țări în curs de dezvoltare constată că exportul lor cel mai profitabil este capitalul uman. Muncitorii străini și familiile lor se confruntă cu un troc inevitabil: pierderi sufletești contra câștiguri materiale.

Text: Cynthia Gorney

Când în Emiratele Arabe Unite este ora amiezii, în Filipine e 4 p.m., deci cei doi copii mai mari ai Teresei Cruz trebuie să se fi întors deja de la școală acasă la mătușa lor, care îi crește. Teresa trăiește în Dubai, cel mai populat oraș din Emiratele Arabe Unite (EAU), la 6.900 km de Filipine. Are 39 de ani și lucrează ca vânzătoare într-un magazin de îmbrăcăminte dintr-o aripă a unui mall strălucitor și multietajat din Dubai. Jobul ei îi cere să aranjeze hainele, să înregistreze vânzările în registrul de casă și să primească banii de la clienți, să țină evidența bonurilor și să zâmbească ori de câte ori intră câte un client. Stă în picioare șase zile pe săptămână, e liberă doar vinerea.

Ca urmare, vineri la prânz e momentul când și-a programat să-și vadă fiica de 11 ani și fiul de 8 ani și, fiindcă lucrează în străinătate – unul dintre milioanele de adulți plecați la mii de kilometri distanță de casă la slujbe care să le permită să trimită bani familiei –, Teresa folosește mijloacele moderne ale lucrătorului peste hotare. Își trage un taburet scund de plastic în fața computerului așezat pe un birou din PFL, în dormitorul pe care îl împarte cu alte patru persoane. Intră pe Facebook. Dă clic pe un buton de videochat, se apleacă spre ecran și așteaptă.

Prima dată când am așteptat și eu împreună cu ea, deși era miezul zilei, Teresa încă purta pijama și papuci pufoși. Împreună cu ea, în dormitor mai locuiesc Luis, soțul ei, plecat și el din Filipine cu ani în urmă, cei doi copii mai mici ai lor – un bebeluș și un copil de trei ani – și oricine altcineva pe care cei doi reușesc să-l convingă să stea cu copiii cât timp sunt ei la serviciu. (Numele au fost schimbate pentru a proteja această familie de eventualele repercusiuni.) În luna respectivă, era o tânără filipineză care își abandonase jobul de menajeră rău-tratată a unei familii din Emirate, iar acum ocupa ilicit un pat de metal, înghesuit între salteaua familiei Cruz și ușă. Bebelușul era cam țâfnos, fiindcă îi ieșeau dinții, iar Teresa l-a liniștit ridicându-l în brațe pe un șold, cu ochii lipiți de computer.

În cele din urmă, o față s-a materializat pe ecran. Însă era doar sora Teresei, mătușa copiilor. Copiii încă nu veniseră – a spus ea. Nu știa unde sunt. „Mai sună după cină“ – a adăugat ea în limba tagalog, apoi a întrerupt convorbirea.

Umerii Teresei s-au lăsat brusc. A intrat pe pagina de Facebook a fiicei sale, unde a fost uluită să citească: „Implicată într-o relație“. A rămas cu privirea fixată pe ecran. „Poate totuși nu vorbește serios“ – a zis ea. Justin Bieber primise un like de la fata ei, ca și serialul TV Glee. Ca și o pagină de Facebook cu mulți „prieteni“ care aveau cu toții ceva în comun: cineva din familie decisese că singura modalitate de a-și îndeplini sarcinile de părinte responsabil – să plătească manuale, să se asigure că bunicii familiei au ce mânca, să-i pregătească pe copii pentru colegiul la care vor merge într-o bună zi – este să-și lase familia în urmă și să-și găsească de lucru foarte, foarte departe de casă.

În săptămânile în care am venit în Dubai ca s-o cunosc, am văzut-o pe Teresa pierzându-și cumpătul o singură dată. Îmi povestea despre o seară trăită în Filipine, cu mai bine de un deceniu în urmă, când, stând în fața casei lor, la o oră distanță de Manila, a văzut că toate casele de pe stradă erau decorate cu luminițe de Crăciun – absolut toate, în afară de a lor. „Pentru noi – a spus ea –, nimic.“ Fața i s-a schimonosit brusc și a început să plângă.

„Auzisem multe despre «Afară» –  mi-a spus Teresa. Auzisem că Afară poți să-ți cumperi orice.“ Afară era un fel de țară de sine stătătoare, locul de unde veneau lucruri impresionante: brățări de aur, pastă de dinți Colgate, carne de vită la conservă. În orașul în care crescuseră Teresa și cei 10 frați ai ei, casele de piatră se făceau cu bani din Afară. „Casa noastră era din lemn și foarte veche“ – a spus Teresa. Odată, în sezonul musonului, în camera unde dormeau Teresa și o soră de-a ei, un perete îmbibat de apă s-a prăbușit. „Și pe urmă, de Crăciun – a continuat ea – stăteam în fața casei. Și mi-am spus că din primul meu salariu o să cumpăr luminițe de Crăciun.“

Și-a luat primul salariu vânzând pantofi de sport într-un magazin local. Abia terminase liceul și nu câștiga suficient cât să înlocuiască pereții de lemn ai casei cu unii mai rezistenți, de piatră. Dar a reușit să cumpere un șirag de luminițe colorate. Le-a bătut în cuie pe peretele casei, în forma unui brad de Crăciun. „Am făcut asta cu mâna mea – a spus ea. Pe urmă am ieșit în fața casei, unde se vedeau luminițele, și mi-am spus: «Da, pot să fac asta.»“

În noaptea aceea a luat Teresa hotărârea că era suficient de călită ca să plece Afară.

Fenomenul migrației pentru șansa la o viață mai bună e la fel de vechi ca istoria omenirii, însă astăzi oamenii care trăiesc în afara țării lor de baștină sunt probabil mai mulți ca oricând. În fiecare oră a fiecărei zile, mase de oameni și bani sunt în mișcare, un flux la nivel global la fel de complex și de schimbător ca vremea, căci națiunile cu resurse mai puține își exportă forța de muncă ambițioasă, dar săracă, și se bizuie pe banii care se întorc în țară, în locul lor, trimiși acasă prin servicii bancare electronice sau înmânați direct, prin curier. Deși sumele individuale sunt mici, banii de afară, cumulați, au ajuns să formeze fluxuri de capital uriașe care vin în țările în curs de dezvoltare. Între numeroasele locuri de unde sunt trimiși acești bani – țările cele mai bogate, ai căror angajatori sunt dispuși să dea de lucru străinilor nevoiași  –, Statele Unite se situează pe primul loc.

Dar niciun alt oraș de pe glob nu reușește să adune, în secolul al XXI-lea, o forță de muncă internațională într-un spațiu ostentativ așa cum o face Dubaiul. Sosești în formula standard, debarci pe aeroportul internațional în curs de extindere și, chiar înainte să fi ajuns la stația de taxi din colț, deja ai trecut de o sută de muncitori străini ca Teresa și Luis. Tânăra femeie care prepară espresso la Starbucks e din Filipine sau poate din Nigeria. Cea care face curat în toalete e din Nepal sau poate din Sudan. Șoferul de taxi care gonește spre centrul Dubaiului, pe autostradă, e din partea de nord a Pakistanului sau din Sri Lanka sau din statul Kerala, din Sudul Indiei.

Și zgârie-norii postmoderniști cu aspect dement pe care îi vezi pe geamul taxiului? Clădirea asta ca o lamă uriașă de satâr sau cea care seamănă cu o minge de golf uriașă, așezată în vârful unui teanc de clătite de 20 de etaje? Toate sunt construite de muncitori străini – în principal bărbați din Sudul Asiei, din India, Nepal, Pakistan și Bangladesh. Pe timp de zi, autobuzele goale rămân parcate la umbra scheletelor de zgârie-nori în construcție. Așteaptă ca la asfințit să-i ducă înapoi pe oameni la unitățile de cazare, înghesuite ca niște secții de închisoare, unde în general li se cere să locuiască.

Dar condiții de cazare dificile pentru muncitorii străini pot fi găsite peste tot în lume. În Dubai însă totul e exagerat. Istoria modernă a orașului începe cu puțin mai mult de o jumătate de secol în urmă, când în apropiere, lângă Abu Dhabi – pe atunci un șeicat separat și independent –, s-a descoperit petrol. Emiratele Arabe Unite au fost înființate în 1971, ca o federație națională care cuprindea șase astfel de șeicate – al șaptelea alăturându-li-se în anul următor. Și pentru că, prin comparație, Dubaiul avea puțin petrol, familia regală a orașului s-a folosit de cota sa din noile bogății ale țării pentru a transforma acest mic târg într-o capitală comercială care avea să uluiască lumea. Celebra pârtie de schi de interior este doar una dintre  aripile unui mall din Dubai, care nici măcar nu este cel mai mare din oraș. Acela conține un acvariu de trei etaje și un teren mare de hochei. Cea mai înaltă clădire de pe planetă se află în Dubai. Tom Cruise a apărut într-unul dintre filmele Misiune imposibilă coborând în rapel pe zidul ei exterior. Aproape oriunde te uiți, totul este nou și extravagant.

Cei care au conceput Dubaiul contemporan au decis că orașul lor spectaculos avea să fie construit și deservit de muncitori din alte țări. Existau prea puțini cetățeni ai EAU care să facă asta și, în plus, de ce s-ar fi așteptat o națiune recent îmbogățită ca adulții ei să servească la mese sau să toarne ciment la 48°C, când își puteau permite să cheme străini care să îndeplinească aceste sarcini? În final, până și migrația a ajuns să fie la fel de extravagantă. Din totalul de 2,1 milioane de persoane din Dubai, doar aproximativ 1 din 10 este din EAU. Restul sunt împrumutați din economia globală, lucrând cu contracte temporare, care stipulează că nu li se va oferi niciodată șansa să devină cetățeni ai Emiratelor.

Societatea în care trăiesc, ca majoritatea țărilor din Golf care se bazează acum pe forța de muncă străină, este la fel de rigid stratificată ca și America industrială a secolului al XIX-lea – și, în mare parte, după aceleași criterii: rasă, sex, clasă, țară de origine, fluență în vorbirea limbii engleze. În Dubai, profesioniștii și managerii sunt în mare parte europeni, americani, australieni, neozeelandezi și canadieni – oameni albi, care în cele mai multe cazuri câștigă prea mulți bani ca să mai poată fi incluși în categoria celor care trimit acasă. Cu salariile lor, ei își permit să-și aducă aici familiile, să conducă Range Rovere și să se mute în clădiri înalte și elegante sau în vile cu grădini frumoase. Muncitorii care trimit bani acasă sunt cei care gătesc pentru ei, care le cresc copiii, fac curat pe străzi, vând în magazinele din mall, le dau medicamentele de pe rețete, conduc mașinuțele de curățat gheața de pe patinoar și construiesc zgârie-nori în arșița cumplită de afară. Cu alte cuvinte, ei sunt cei care pun Dubaiul în funcțiune, în timp ce-și expediază salariile la mare depărtare.

Fundamental, aceasta nu este o poveste despre muncă, salarii și PIB-uri. E o poveste de dragoste: despre legături de familie, despre îndatoriri și loialități care uneori se bat cap în cap și despre uriașele bariere care îi împiedică pe acești oameni să acopere nevoile materiale și emoționale ale celor dragi într-o economie globală, care uneori pare perfect structurată ca să despartă familiile. Cei mai mulți dintre  lucrătorii în străinătate sunt prinși în povești de dragoste de un fel sau altul, iar în Dubai, unde există una dintre cele mai mari concentrații de muncitori străini din lume, soții Cruz apreciază un aspect al vieții lor de fiecare zi care îi face să fie neobișnuit de norocoși: ei pot să stea împreună, ca soț și soție, în același loc, fizic vorbind. O vreme au reușit chiar să locuiască împreună cu toți copiii lor, o binecuvântare rară, de care foarte puțini muncitori ca ei se pot bucura. Dar sosirea pe lume a celui de-al patrulea copil – soții Cruz sunt romano-catolici practicanți – a fost mai mult decât puteau gestiona. Luis, care mai fusese căsătorit și care deja avea un copil în Filipine, i-a dus pe cei mai mari acasă. De câte ori îi puneam Teresei întrebări referitoare la pierderea contactului fizic cu copiii ei mai mari, rămânea nemișcată, fără expresie. „Foarte greu“ – îmi răspundea. Și: „Cred că au găsit o familie bună în sora mea.“ Și: „Ei vor învăța acolo ce înseamnă să fii filipinez.“

În biserica catolică St. Mary din oraș, lungă cât un cvartal, slujba de vineri după-amiază se ține în dialectul tagalog. Slujbele în engleză au loc în alte momente din săptămână, ca și slujbele în singaleză, franceză, tamilă, arabă, malayalam și konkani. Aceste ultime două limbi se vorbesc în India. Într-o zi de vineri, stranele erau arhipline de enoriași, iar Teresa și Luis, rămași în picioare în fața ușilor bisericii, alături de alți întârziați, stăteau cu ochii pe copilul lor de trei ani și ascultau în boxe vocea lui Tomasito Veneracion, preotul care îi păstorește pe filipinezii din congregație. De curând – spunea părintele Tom în dialectul tagalog –, aflase un cuvânt nou: „gamofobie“, adică teama de a rămâne într-o relație de lungă durată.

Nu trebuie să fiți gamofobici – predica părintele Tom. Nu trebuie să vă îngăduiți să spuneți că familia lucrătorului în străinătate e puternică, dar că voi, lucrătorii, sunteți slabi. Teresa și Luis au schimbat o privire. Preotul nu făcea referire directă la adulter, dar ei înțelegeau la ce se gândea. Aproape orice filipinez din Emirate are prieteni sau rude în Filipine și în Golf care își rezolvă problema căsniciei la distanță luându-și amante sau amanți în timp ce banii continuă să curgă spre casă. „Nu-i uitați pe cei lăsați în urmă –  a mai spus părintele Tom. Nu uitați ce v-a făcut să veniți aici.“

Într-un oraș plin de muncitori străini, acestea sunt poveștile care predomină: motivele pentru care ai venit, oamenii pe care i-ai lăsat în urmă. De multe ori, se dovedesc a fi unul și același lucru. Fiicele, soțul,  părinții și fratele meu, care a rămas încă în sat și care mă tem că acum se droghează. Fiindcă am vrut ca acel frate să meargă la liceu. Fiindcă – deși stăm opt oameni într-o cameră făcută pentru patru, deși trebuie să ne lăsăm la înmuiat hainele de lucru în găleți de apă cu săpun, ca să scoatem mirosul din ele – patronul îmi plătește cazarea, deci mie îmi rămân mai mulți bani de trimis acasă. Fiindcă – deși patronul nu-mi plătește cazarea – pot să-mi scad chiria împărțind nu doar camera, ci și patul, cu altcineva, căci cei care lucrează în tura de zi și cei care lucrează în tura de noapte folosesc pe rând același pat ca să doarmă. Fiindcă soția mea era însărcinată și ne temeam pentru viitorul fiului nostru, iar acum, apropo, țin fotografia soției mele în valiză, nu pe peretele din dreptul patului, unde ceilalți bărbați din cameră ar putea să se uite la ea în timp ce se gândesc la cine știe ce.

Fiindcă așa m-a învățat chiar tata că se ține o familie, când ne-a lăsat, acum 30 de ani, ca să ia un salariu de patru ori mai mare și să ne trimită bani.

În Manila există cvartale întregi în care mai toate vitrinele de la stradă ale magazinelor sunt acoperite cu ispite pentru cei care vor să plece. Regatul Arabiei Saudite, 30 de preparatori de sandvișuri. Hong Kong, 150 de ajutoare în casă. Dubai, supraveghetor pentru locuri de joacă, ambalator de legume, faianțar, specialist în orez, portăreasă (aspect fizic plăcut), sculptori în gheață/fructe. Oferte de lucru îi îndeamnă pe filipinezi să plece spre destinații din toată lumea. Dar cele mai importante anunțuri promit locuri de muncă în statele din Golf, în special pentru cei cu studii minime.

Când Luis era mic, tatăl lui și-a luat exact un astfel de job – sudor în Dubai. Nu s-a mai întors înapoi. Luis Senior vine acasă în câte un concediu, când se întâlnește cu femeia cu care încă este căsătorit – în Filipine, divorțul nu e acceptat legal. Crescând, Luis și cei patru frați ai lui au crescut obișnuiți cu absența tatălui – care îi afecta profund. „Îl conduceam cu toții la aeroport – îmi povestește Luis. Toată lumea trebuia să-l sărute și să-l îmbrățișeze. Asta era partea cea mai îngrozitoare. Plângeam cu toții.“

În țările din Golf, cei mai mulți muncitori străini se află pe treapta cea mai de jos a societății și împart spații de cazare oferite de companie sau improvizate. În ambele situații, condițiile lor de trai sunt în cel mai bun caz lipsite de orice confort. Foto: Jonas Bendiksen

Ca multe alte națiuni sărace pe termen lung, Filipine a ajuns să depindă de aceste plecări regulate. Se folosește chiar și un acronim oficial, adesea însoțit de laude la adresa sacrificiilor eroice făcute pentru națiune și familie: LFS sau „lucrător filipinez în străinătate“. Un centru special LFS ocupă o parte a aeroportului internațional din Manila și multe agenții publice se ocupă de nevoile lor în toată țara. De exemplu, Administrația Filipineză pentru Munca în Străinătate și Administrația de Asistență Socială pentru Lucrătorii în Străinătate au fiecare câteva sute de angajați.

La 22 de ani, Luis era deja căsătorit și avea un copil. Locuia în același oraș sărac și murdar din Filipine în care crescuse, la sud de Manila. Lucra în construcții și câștiga 4 dolari pe zi. Suficient pentru supraviețuire, dar nu și pentru întreținerea unei familii – nu la nivelul cu care îl obișnuise tatăl lui. În limba tagalog există o expresie, „katas ng Saudi“, care înseamnă „sucul stors de la saudiți“. A fost titlul unui film de succes din 2007, despre greutățile cu care se confruntă un muncitor filipinez întors din Arabia Saudită. Filipinezii încă folosesc sintagma ca să descrie belșugul care devine posibil odată cu banii din Afară – încălțămintea mai bună, pereții care nu se mai prăbușesc – chiar dacă aceste lucruri sunt, tehnic vorbind, katas ng Dubai sau katas ng Qatar.

Locuința familiei Cruz, la care se ajunge printr-un pasaj îngust dintr-o stradă comercială aglomerată de la marginea apei, este acum plină de katas ng Saudi: canapele capitonate, încăperi spațioase, un DVD player într-o bibliotecă lăcuită, pontoane acoperite care dau spre locul unde un văr își ține tot timpul plasele de pescuit în apă. Două dintre surorile lui Luis merg deja la colegiu. Una se pregătește să devină dentist.

Venit în vizită la fiul lui și văzând că prima lui soție părea să-și cam piardă interesul pentru căsnicie, Luis senior i-a sugerat tânărului să-și găsească un serviciu mai bine plătit în Dubai. „Știa care e situația mea – îmi spune Luis. Iar mama m-a dus la agenția de recrutare.“

Luis încă n-a uitat prima sumă de bani pe care a trimis-o acasă, în Filipine, după numai câteva săptămâni de muncă în Dubai: 350 de dolari, cât salariul pe aproape trei luni la vechiul lui job. I-a trimis banii direct mamei lui, ca să-i folosească ea, fiica lui și surorile lui. A descoperit că putea să câștige mai mult dacă muncea toată săptămâna, fără zile de odihnă. La primul lui job, lucra cu o lampă de sudură în deșert. „Nu puteai să-ți ții nici casca de pe cap fără mănuși – își amintește el. Era mult prea cald.“ Se simțea disperat de singur, dar câștiga foarte bine. Și avea tovărășia tatălui lui. După o vreme, și Tomas, fratele lui mai mic, om însurat și el, a renunțat la Filipine și a venit în Dubai, lăsându-și soția și fiica.

Și totuși avem aici o poveste de dragoste. Și încă una destul de fericită, dacă ne uităm la poveștile muncitorilor plecați în străinătate. În timp ce Luis lucra deja în Golf, Teresa trecea cu brio interviurile agenției de angajare din Manila. În Dubai, după ce a ajuns la mallul unde a fost repartizată la început, putea să întrezărească în depărtare imaginea estompată de arșiță a șantierelor în aer liber. Asta a ajutat-o să nu-și plângă foarte tare de milă. Ea avea la serviciu aer condiționat și, în primele luni de angajare, un spațiu de cazare în cameră de două persoane – un beneficiu suplimentar pentru multe dintre noile angajate. Era cel mai frumos dormitor pe care îl avusese vreodată.

Era bucuroasă că nu fusese prinsă în capcana exilului singuratic al menajerelor. Fiindcă vorbesc bine engleza și au reputația unor lucrătoare amabile și de încredere, filipinezele sunt foarte căutate ca ajutoare în casă – și nu doar în statele din Golf. Aproape jumătate dintre persoanele care pleacă din Filipine ca să lucreze în străinătate sunt femei, adesea smulse de lângă propriile familii de cererea internațională de bone, îngrijitoare și asistente pentru vârstnici. Dar Teresa aflase destule povești despre viața acestor angajate ca să știe că nu era de ea. Cele mai norocoase găseau angajatori omenoși, care le tratau cu respect, dar de prea multe ori relatările erau de-a dreptul sumbre: nici urmă de zile libere, izolare totală, abuzuri verbale din partea femeilor casei și abuzuri sexuale din partea bărbaților.

În plus, Teresa avea și propriul telefon mobil – o altă poveste despre menajere era că li se confiscau telefoanele pentru a fi mai atente la ceea ce fac și mai dependente. De fiecare dată când se ducea la casa de schimb valutar pentru tranzacția atât de mulțumitoare care făcea ca salariile ei din Emirate să reapară acasă sub formă de pesos filipinezi, Teresa păstra suficienți bani ca să-și cumpere mâncare și alte lucruri trebuincioase, ba în final chiar și câte o mică bijuterie din aur, la vreo ocazie specială.

Și fiindcă foarte mulți filipinezi de ambele sexe ajung să lucreze în Dubai, Teresa și-a găsit prieteni compatibili, tineri care, ca și ea, reușiseră să iasă din dormitoarele comune arhipline și acum locuiau în apartamente înghesuite, dar plăcute. Poveștile de dragoste erau posibile. Desigur, erau povești de dragoste destul de încâlcite. Cei mai mulți bărbați încă erau legați din punct de vedere legal de cei pentru binele cărora plecaseră de acasă.

Când Teresa l-a cunoscut pe Luis la o petrecere de ziua cuiva, el încă era căsătorit. Dar arăta bine, era înalt, avea un zâmbet dulce și o claie de păr care-i cădea în ochi. Și, deși divorțul nu este permis acasă, pentru cei hotărâți există anularea căsătoriei. (Când l-am întrebat pe părintele Tom câte cereri de anulare primea la St. Mary, a oftat adânc. „Vă spun, parcă ar fi pe bandă rulantă“ – a răspuns.)

Așa se face că Teresa, plecată la patru fusuri orare de casă pentru ca familia ei să poată avea o locuință care să nu se surpe din cauza ploii, s-a căsătorit cu un bărbat care îi putea spune exact cum se simțea în copilărie, când își vedea tatăl doar o dată la doi ani. Dar și el, și ea erau puternici și adaptabili. Iar el lucra de acum undeva în interior, în uzina în care fusese sudor. Lui Luis îi place să gătească, lucru care o bucură și o stânjenește în egală măsură pe Teresa, fiindcă ea nu se pricepe prea bine la gătit. Și tot Luis știe în ce magazine se găsește carne de porc – în niște raioane marcate anume pentru nonmusulmani –, dar și mango verde și creveți uscați.

La serviciu, mișcându-se tăcută prin spațiile dintre rafturi, Teresa a învățat cum să repereze filipineze nefericite, care au grijă de copiii altora, în timp ce exigentele doamne care le-au angajat merg în fața lor, studiind hainele din magazin. Uneori, asumându-și riscuri foarte mari, încearcă pe șoptite să le abordeze în limba tagalog, pe la spatele angajatorilor lor: „«Hi, kabayan. Te salut, prietenă de acasă. Ești bine? Ai un serviciu greu? De ce nu te întorci acasă?» Iar ele spun: «Nu pot. Ai mei au nevoie.»“

„De ce anume au nevoie?“ – s-ar putea întreba un ascultător mai puțin perspicace. Și: „Oare au nevoie de toate acele lucruri mai mult decât au nevoie de tine?“ Dar toți cei care lucrează în străinătate știu că nevoia e o chestie complicată, care are modurile ei de a dezvolta metastaze. Familiile lor au nevoie de mâncare, taxe școlare, medicamente și pereți care nu se prăbușesc. Și de mândrie. Renovarea casei familiei nu e un proiect care să poată fi oprit la jumătate. Un copil înscris acasă la o școală mai scumpă va avea nevoie de taxe școlare timp de mai mulți ani. O fiică sau o soră promisă unui pretendent corespunzător va avea nevoie de mai mulți bani pentru o nuntă cum se cuvine (ba chiar și pentru zestre, dacă e din India).

Și în Dubai, și în Filipine, am auzit lamentări pe tema acestor cicluri de așteptări și dependențe care cresc amețitor, în spirală. Am aflat de obiectele care se materializează ca niște înlocuitori ai părinților absenți și de premisa că muncitorii plecați de acasă sunt un soi de mașinărie de făcut bani, care nu poate fi scoasă din priză. La un moment dat, călătorind cu niște prieteni prin zona de unde se trăgea Luis, în Filipine, am întâlnit o cunoștință a lui care era în concediu de la un job din Najran, Arabia Saudită. Omul avea o muncă monotonă, asudând din greu într-o bucătărie de restaurant unde nimeni nu prea vorbea cu el, în afară de cei care îi strigau comenzile. Când l-am întrebat cum e să fie din nou pentru o vreme alături de soția lui, a clătinat din cap. „Fiecare săptămână în care stau aici înseamnă că nu vin bani – mi-a răspuns. Iar ea vrea să mă duc înapoi acolo.“

Jurnaliști și grupări pentru drepturile omului relatează periodic despre nedreptățile făcute celor plecați să lucreze peste hotare: salarii neplătite, locuri de muncă periculoase, condiții de trai jalnice, pașapoarte confiscate ilegal. Dar în EAU autoritățile nu înlesnesc documentarea pe această temă. Există organizații nonguvernamentale care au interdicție să lucreze aici, iar presa națională pășește în vârful picioarelor ca să nu-i jignească pe oficialii care adulmecă rapid orice formă de plângere organizată. Apărătorii EAU insistă că țara rămâne totuși una dintre cele mai primitoare din Golf: femeile se îmbracă așa cum vor, lăcașurile de cult nonislamice se înmulțesc, iar străzile sunt sigure și pentru turiști, și pentru localnici deopotrivă.

„Toate metropolele se confruntă cu asemenea probleme – mi-a spus Abdulkhaleq Abdulla, profesor de științe politice în Emirate, acum pensionat. Toate orașele globale sunt clădite cu muncitori străini și forță de muncă ieftină. Dubaiul întruchipează tot ce e mai bun și mai rău în globalizare: mai bun, fiindcă e un oraș foarte tolerant, liberal și deschis. Dar e și un oraș în care găsești multă mizerie, sărăcie și exploatare. Ce jumătate a paharului vrei să vezi? Cea plină sau cea goală? Eu încerc să privesc problema din ambele perspective.“

Cel mai bun instrument prin care Emiratele își asigură supunerea muncitorilor de import este amenințarea cu expulzarea. Dacă ești un lucrător străin și dai dovadă de nerecunoștință, dacă ne faci probleme, te trimitem imediat înapoi, la viața mai puțin profitabilă de la care ai plecat. E un aspect valabil pentru orice țară care importă forță de muncă, inclusiv SUA. Și în Dubai, și în Filipine, mi s-a reamintit în repetate rânduri că acești oameni pleacă de acasă fiindcă așa au decis ei, fiindcă și-au cântărit atent posibilitățile, așa cum le înțeleg ei, și toate căile prin care pot să-i ajute cât mai bine pe cei dragi.

Imaginați-vă următoarea secvență pe aeroportul din Manila: un terminal de sosiri aglomerat, cu zeci de oameni care, imediat după punctul vamal, se împing între ei și se îmbulzesc ca să-i poată zări pe primii pasageri întorși acasă. Este o scenă veche de 13 ani, care s-a petrecut la prima vizită a Teresei, întoarsă acasă după trei ani de absență. Când și-a recunoscut pe rând doi frați, apoi o soră și câțiva nepoți, femeia a fost uimită: absolut toate rudele care dăduseră nepăsătoare din umeri aflând că urma să plece din Filipine se înghesuiseră în mașini împrumutate ca să-i ureze bun-venit. În vârful căruciorului de bagaje pe care îl împingea, mergând spre ei, era o cutie solidă de carton, cu un televizor color nou – unul mare. „Acasă aveam doar un televizor alb-negru mic – mi-a spus Teresa. Dar eu mi-am zis că vreau să cumpăr unul cu diagonala  de 64 cm. Am văzut pe fețele lor cât erau de fericiți că avem acest televizor. Și acum, chiar dacă nu se uită nimeni, televizorul tot rămâne pornit.“
Camera în care a fost așezat televizorul – camera de zi a familiei – a fost complet consolidată de-a lungul anilor. Lucrările de construcție s-au derulat treptat. În discuțiile lor telefonice de la distanță, părinții Teresei îi povesteau cum, o dată la fiecare câteva luni, o parte din banii trimiși de ea acasă erau investiți în aceste reparații. Mai întâi camera de zi, apoi bucătăria, apoi zona de dormit, cu vechile rogojini de bambus pe podele. „Puțin câte puțin – mi-a spus Teresa –, au reclădit totul din piatră.“

În limba tagalog există o melodie de succes despre un lucrător în străinătate. A fost înregistrată acum un sfert de secol de Roel Cortez, sub titlul „Napaka-sakit Kuya Eddie“. Când i-am spus că n-am ascultat-o niciodată, Teresa s-a năpustit la computerul ei și mi-a căutat-o pe YouTube. Pe ecran a apărut silueta unei bărcuțe legate de o baliză, pe o mare aurie.„Traduc eu“ – a mai spus Teresa. Muzica s-a amplificat. Versurile curgeau pe ecran. „Sunt în mijlocul unei țări arabe și trudesc din greu – a început Teresa, în timp ce vocea profundă a lui Cortez prindea putere. Într-un loc cu arșiță, mâna mea va deveni aspră, iar imaginea ta se va întuneca.“

Teresa era complet absorbită: cânta și traducea, străduindu-se să nu rămână în urmă în engleză. „Când doarme, el se gândește mereu să dea timpul înainte, ca să se poată întoarce acasă – a continuat ea. Și se bucură mult când fiul lui îi scrie o scrisoare, dar rămâne șocat și lacrimile încep să-i curgă pe față: «Tată, vino acasă cât mai repede! Mama are un alt bărbat.»“ În ultima strofă, naratorul se întoarce în Filipine și își găsește cei doi copii fumând marijuana, în timp ce nevasta are un al treilea copil, care nu e al lui. „E așa de greu, frate Eddie – cântă din toată inima Teresa, legănându-și pe genunchi propriul copil, căruia îi cresc dinții. Ce s-a ales de viața mea?!“

Bebelușul a tăcut, iar Teresa i l-a pus în brațe lui Luis. Copilul de trei ani s-a întins pe salteaua familiei, urmărind somnoros un canal filipinez de desene animate, prin satelit. Peste câțiva ani, când vor fi prea mari pentru salteaua din dormitor, și acești doi copii se vor întoarce în Filipine. Desigur, soții Cruz au niște uimitoare dispozitive de comunicare, pe care muncitorii din generația părinților lor nu le aveau: celulare cu mesagerie instant, Facebook, aplicații cu acoperire internațională și computerul pe lângă care se tot învârt acum amândoi, așteptând, în timp ce Luis ține bebelușul în brațe.

Dar în această după-amiază de vineri, când fata și băiatul mai mare au apărut în sfârșit într-o fereastră video pe ecranul computerului, înghesuiți pe o canapea și înghiontindu-se voioși, mi s-a părut că pentru părinții lor – printre toate momentele în care au râs, au arătat cu degetul și și-au făcut semne unii altora, fluturând din mâini – era totuși o sursă deosebită de confort să aibă alături, în cămăruța lor înghesuită, cele două trupușoare mici și dornice de afecțiune, încă suficient de aproape pentru a fi luate în brațe.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*